Decizia nr. 62/2008

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 3.900/44/2006 al Curții de Apel Galați - Secția penală.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca fiind neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 3.900/44/2006, Curtea de Apel Galați - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată de Marin Frunză cu ocazia soluționării apelurilor formulate împotriva Sentinței penale nr. 274 din 19 iunie 2006 pronunțate de Tribunalul Galați - Secția penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin faptul că, în afara unor situații limitativ enumerate, nu prevede asistență juridică obligatorie pentru învinuit sau inculpat în faza urmăririi penale și nu obligă organul de urmărire penală să asigure asistarea de către un apărător din oficiu, nici măcar în cazul infracțiunilor de o mai mare gravitate, încalcă dispozițiile art.1, 4, 11, 15, 16, 20, 21, 24, 53, 124 și 126 din Constituție, precum și prevederile art. 6, 14 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv dispozițiile art.1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 și 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Autorul excepției consideră că textul de lege criticat este în vădită contradicție cu prevederile constituționale ale art. 24, întrucât nu garantează dreptul la apărare în cursul urmăririi penale. De asemenea, arată că dispozițiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală "creează posibilitatea ca procurorul să aprecieze arbitrar și sau chiar părtinitor asupra necesității desemnării unui apărător din oficiu care să asiste învinuitul în faza de urmărire penală", putându-se ajunge în situația ca unui învinuit să i se asigure asistarea de către un apărător din oficiu în cursul urmăririi penale, iar altui învinuit, într-o cauză similară, să nu i se asigure.

Curtea de Apel Galați - Secția penală apreciază ca fiind neîntemeiată critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu dispozițiile art. 24 din Constituție, întrucât dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabilește și situațiile în care consideră că este necesar. Astfel, recunoscând facultatea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată de a aprecia situația învinuitului sau inculpatului care nu-și poate asigura apărarea, legiuitorul a urmărit tocmai asigurarea unei garanții în plus a respectării dreptului la apărare și nicidecum o încălcare a acestui drept.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin raportare la dispozițiile art. 24 din Constituție, este neîntemeiată, întrucât Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu pe cel la asistență juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie fiind un atribut exclusiv al legiuitorului. Avocatul Poporului invocă în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 533/2005, nr. 365/2005 și nr. 600/2006.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală "Asistența învinuitului sau a inculpatului", care au următorul conținut: "Asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege."

În susținerea neconstituționalității acestui text de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 - "Statul român", ale art. 4 - "Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni", ale art. 11 - "Dreptul internațional și dreptul intern", ale art. 15 - "Universalitatea", ale art. 16 - "Egalitatea în drepturi", ale art. 20 - "Tratatele internaționale privind drepturile omului", ale art. 21 - "Accesul liber la justiție", ale art. 24 - "Dreptul la apărare", ale art. 53 - "Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți", ale art. 124 - "Înfăptuirea justiției" și ale art. 126 - "Instanțele judecătorești", precum și înfrângerea dispozițiilor art. 6 - "Dreptul la un proces echitabil", ale art. 14 - "Interzicerea discriminării" și ale art. 17 - "Interzicerea abuzului de drept" din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv încălcarea prevederilor art.1 privind egalitatea în drepturi, ale art. 2 referitoare la interzicerea discriminării, ale art. 6 cu privire la dreptul oricărei persoane de a-i fi recunoscută calitatea de subiect de drept, ale art. 7 referitoare la egalitatea în fața legii, ale art. 8 instituind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 10 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 11 referitoare la prezumția de nevinovăție și ale art. 30 cu privire la interzicerea abuzului de drept din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional, prin raportare la aceleași dispoziții din Legea fundamentală invocate și în prezenta cauză și cu motivări similare. Astfel, prin

Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, Curtea a reținut că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care se consideră că este necesar. Întrucât Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie, Curtea a statuat că stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susține că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale numai pentru că nu prevăd că asistența juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistență juridică este garantată.

Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție, se referă la asistența juridică facultativă, iar excepțiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistența juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social, care funcționează atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât și în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal, în considerarea unor situații speciale ce rezultă din însăși enumerarea cuprinsă în textul de lege.

De asemenea, dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc dreptul părților interesate de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime și de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanțiile care condiționează, într-o societate democratică, procesul echitabil.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală în raport cu dispozițiile art. 16 și ale art. 124 din Constituție, Curtea a reținut că acestea nu contravin sub niciun aspect dispozițiilor constituționale privind înfăptuirea justiției, ele aplicându-se în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. De altfel, principiul egalității presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeași situație juridică și nu uniformizarea situațiilor în care se poate afla o persoană.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea jurisprudenței Curții, considerentele deciziei menționate, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală în raport cu dispozițiile art. 16, 21, 24 și 124 din Constituție, își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru motivele arătate anterior, dispozițiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt în concordanță și cu prevederile art. 1, 4, 11, 15, 20, 53 și 126 din Constituție, precum și cu dispozițiile art. 6, 14 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv cu prevederile art. 1, 2, 6, 7, 8, 10, 11 și 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art.147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marin Frunză în Dosarul nr. 3.900/44/2006 al Curții de Apel Galați - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 31 ianuarie 2008.