Decizia nr. 356/2008

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simona Ricu - procuror

Claudia Miu - prim-magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, excepție ridicată de Elena Boriga și Radu Boriga în Dosarul nr. 14.193/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 5 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 14.193/299/2007, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, excepție ridicată de Elena Boriga și Radu Boriga într-o cauză având ca obiect o acțiune în constatare și revendicare a unui imobil.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că prevederile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia sunt neconstituționale, deoarece "instanțele de judecată înfăptuiesc controlul constituționalității legilor de naționalizare, adoptate în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", ceea ce contravine art. 144 din Constituție, potrivit cărora doar Curtea Constituțională este competentă să se pronunțe asupra constituționalității legilor. Mai susține că legea ce conferă instanțelor judecătorești competența de a controla constituționalitatea legilor de naționalizare are caracter retroactiv, aducând astfel atingere principiului neretroactivității legilor nepenale, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile criticate contravin și art. 125 alin. (3), raportate la art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât acordă instanțelor competența să examineze situații juridice născute și încheiate anterior adoptării sale. Prevederile criticate au dat efect retroactiv dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, "întrucât instanța trebuie să verifice conformitatea legii respective cu constituțiile din acea perioadă și, în același timp, și cu tratatele internaționale la care România era parte, deși constituțiile în vigoare în intervalul respectiv nu conțineau niciun fel de referire în această privință".

Judecătoria Sectorului 1 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998. Aceste prevederi au următorul cuprins: "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. [...]

(3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului."

Curtea constată că autorul excepției s-a referit, din eroare, la dispozițiile constituționale ale art. 125 alin. (2) referitoare la statutul judecătorilor și la cele ale art. 144 referitoare la incompatibilitățile funcției de judecător al Curții Constituționale, întrucât dispozițiile care reglementează competența instanțelor de judecată și a Curții Constituționale sunt precizate la art. 126 și, respectiv, 146 din Constituție. Față de acestea, dispozițiile constituționale pretins încălcate sunt următoarele: art. 15 alin. (2), referitoare la universalitate, art. 20 alin. (2), referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 126 alin. (3) referitoare la instanțele judecătorești și art. 146 referitoare la atribuțiile Curții Constituționale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, urmând să fie respinsă.

Astfel, prin dispozițiile alin. (1) al art. 6 din legea criticată se stabilește că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul unui titlu valabil. Curtea reține că reprezintă o opțiune a legiuitorului modul în care sunt determinate condițiile de îndeplinirea cărora depinde apartenența bunurilor la domeniul public sau privat al statului, precum și modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilității titlurilor prin care bunurile au fost dobândite. De asemenea, Curtea mai reține că este constituțională opțiunea Parlamentului pentru soluția legislativă ca bunurile care nu au intrat "în temeiul unui titlu valabil" în proprietatea statului să nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului, putând astfel să fie revendicate.

Curtea constată că prevederile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

nu contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul neretroactivității legilor, întrucât prevederile legii criticate se aplică de către instanțe după intrarea în vigoare a acesteia și nu produc efecte pentru perioada anterioară. Dispozițiile art. 6 alin. (1) din aceeași lege fixează reperele pe baza cărora instanțele care aplică

Legea nr. 213/1998

trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului. Referirea pe care o face textul la tratatele internaționale la care România era parte nu are semnificația aplicării retroactive a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, ci corespunde principiului pacta sunt servanda, care era recunoscut și în regimul anterior. Aceasta nu înseamnă însă că actele autorităților statului din acea perioadă nu trebuie examinate și apreciate și prin prisma tratatelor internaționale la care statul era parte și pe care deci era obligat să le respecte, ca urmare a ratificării acestora.

Curtea Constituțională constată că este nefondată și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, întrucât precizarea cuprinsă la alin. (3) al art. 6, referitoare la competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 1945 - 1989, este în concordanță cu dispozițiile constituționale invocate, potrivit cărora competența instanțelor de judecată este stabilită de lege.

De asemenea, este nefondată și critica potrivit căreia prevederile de lege ce fac obiectul excepției încalcă dispozițiile art. 146 din Constituție, deoarece aceste prevederi nu instituie un control de constituționalitate cu privire la acte normative adoptate anterior Constituției din 1991, ci doar prevăd criterii de care instanțele judecătorești trebuie să țină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea valabilității titlurilor.

În jurisprudența sa, Curtea s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor

art. 6 din Legea nr. 213/1998 , cum ar fi, de exemplu: prin

Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, și prin

Decizia nr. 264 din 19 decembrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 19 aprilie 2001, statuând că dispozițiile acestui text de lege sunt constituționale. Soluția pronunțată prin această decizie își menține valabilitatea și în cauza de față, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, excepție ridicată de Elena Boriga și Radu Boriga în Dosarul nr. 14.193/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 martie 2008.