Decizia nr. 136/1998

Prin Adresa nr. 74 din 16 septembrie 1998, trimisa de secretarul general al Senatului, Curtea Constituțională a fost sesizată, în vederea declanșării controlului de constituționalitate în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție, de un grup de 26 de senatori, și anume: Mihail Grama, Teodor Campean, Ioan Baras, Marin Nicolai, Nicolae Zavici, Mircea Ioan Popa, Ulm Nicolae Spineanu, Petru Caraman, Petru Juravlea, Florin Bogdan, George Achim, Laurentiu Ulici, Dan Amedeu Lazarescu, Șerban-Mati-Bujorel Dinu Sandulescu, Andreiu Oprea, Iosif Csapo, Bela Marko, Valentin-Zoltan Puskas, Nemeth Csaba, Iuliu Lorinczi, Sereș Denes, Attila Verestoy, Victor Fuior, Justin Tambozi, Ioan Burghelea și Corneliu Turianu, cu privire la constituționalitatea art. 6 al Legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

La data de 29 septembrie 1998 s-a înregistrat la Curtea Constituțională o scrisoare semnată de domnul senator Corneliu Turianu, prin care sunt supuse atenției președintelui Curții unele consideratii suplimentare în sprijinul obiectiei de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din legea anterior menționată.

Secretarul general al Senatului a înaintat Curții Constituționale, printr-o adresa din 20 octombrie 1998, solicitarile de retragere a semnăturii de pe sesizarea de neconstituționalitate, formulate de 2 dintre cei 26 de senatori, și anume domnii Victor Fuior și Justin Tambozi.

Prin obiecția de neconstituționalitate se solicită să se constate ca Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia "nu poate fi legitimata, ca urmare a neconformitatii articolului 6 al legii cu prevederile Constituției". Totodată se solicita Curții să se pronunțe și asupra celorlalte prevederi legale de care "dispoziția legală nu poate fi disociata".

În motivarea obiectiei formulate se arata ca prevederile legale atacate sunt neconstituționale pentru următoarele motive:

"Verificarea constituționalității unui act normativ se face în raport cu Constituția în vigoare", însă dispoziția legală atacată prevede că "valabilitatea titlului de proprietate al statului" dobândit în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 "nu se raportează la Constituția din 1991".

Dispozițiile art. 6 din lege sunt neconstituționale pentru ca ele legitimează conformitatea efectelor actelor de naționalizare sau de expropriere din anii 1948-1989 cu Constituția din anul 1991.

Se susține, în continuare, ca "valabilitatea titlului de proprietate al statului nu se raportează", în speta, la Constituția din anul 1991, ci la actele normative, "inclusiv constitutiile succesive emise în perioada comunista". Actele de naționalizare inițiate în anul 1948 au avut ca efect etatizarea proprietății, iar o dată cu aceasta nu s-a mai utilizat nici în legislație, nici în opinia juridică noțiunea de domeniu public sau privat.

Asa fiind, considera autorii sesizării, nu este constituțional să se legitimeze valabilitatea titlului de proprietate al statului "după cum a fost sau nu în acord cu legislația comunista".

De asemenea, se arata ca, în calitatea sa de garant al supremației Constituției în vigoare și nu a altora anterioare, Curtea Constituțională poate exercita controlul de constituționalitate numai asupra legilor în vigoare. "Este o condiție de admisibilitate intemeiata pe prevederile art. 145 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale nu au efecte decât pentru viitor, ceea ce exclude, prin definiție, ca asemenea decizii să-și poată extinde efectele asupra unor dispoziții legale, implicit abrogate, deci pe trecut".

Sesizarea conține și alte argumente care însă au conotatii politice sau vizează politica legislativă ori norme de tehnica legislativă. Astfel, se afirma ca repunerea foștilor proprietari în situația anterioară nu poate fi "soluționată prin introducerea controversatului art. 6 în cuprinsul unei legi-cadru" cum este legea atacată, "ci numai prin intervenția unor acte legislative cu aplicabilitate specială", cu caracter reparatoriu.

În conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului asupra obiectiei de neconstituționalitate.

Președintele Senatului, în punctul sau de vedere, considera ca sesizarea "este neîntemeiată, întrucât din conținutul contestației nu rezultă aspecte de neconstituționalitate a art. 6 al legii, nemultumirea contestatarilor limitându-se la critici cu privire la o dreapta reglementare", iar aspectele ridicate nu sunt de natura sa încalce vreo prevedere constituțională și deci "nu pot intră în competența Curții Constituționale, competența reglementată de art. 144 lit. a) din Constituție și de art. 13 alin. (1) lit. A.a) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale". În final se precizează ca autorii sesizării nu au invocat în cuprinsul acesteia vreun text constituțional care să fie încălcat de art. 6 din legea contestată.

În punctul de vedere al Guvernului se arata, în esenta, următoarele:

- deși se invoca neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 din legea atacată, "autorii sesizării nu indica textele din Constituție în raport cu care ar trebui să se verifice pretinsa neconstituționalitate a art. 6", iar critica de neconstituționalitate "este imprecisa, abstracta" și motivele sesizării "sunt în realitate divagatii politice și istorice";

- se creează o grava confuzie între competența Curții Constituționale și competența instanțelor judecătorești în ceea ce privește aprecierea legilor anterioare Constituției, prin care bunurile au fost preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

- valabilitatea titlului de proprietate al statului nu poate fi verificata decât în raport cu reglementările existente la data nașterii acestui titlu, deoarece numai asa se respecta principiul neretroactivitatii legilor; rezultă ca art. 6 din lege este în deplina concordanta cu art. 15 din Constituția României;

- dacă raportarea s-ar face la Constituția din anul 1991, s-ar ajunge la concluzia absurda ca toate bunurile preluate de stat după 6 martie 1945, prin moduri specifice proprietății socialiste, sunt deținute de stat fără un titlu valabil;

- autorii sesizării impartasesc o conceptie radicala, nihilista, în materia proprietății statului, sustinand ca toate bunurile preluate de stat în perioada 1945-1989 trebuie considerate ca fiind preluate fără titlu, pentru simplul motiv ca reglementările în vigoare la data preluării erau comuniste;

- prevederile din art. 6 privind competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului de proprietate al statului sunt constituționale atât în raport cu art. 15, cat și cu art. 125 din legea fundamentală, care stabilește plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești;

- Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia nu este decât o lege-cadru care atinge tangential problema restituirii imobilelor, astfel încât să permită stabilirea corecta a domeniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale; această lege nu închide calea reparațiilor prin legi speciale.

Președintele Camerei Deputaților nu a comunicat punctul sau de vedere.

În temeiul prevederilor art. 54 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, în scopul soluționării obiectiei s-a solicitat opinia domnului academician profesor doctor docent Ion Filipescu, care, în esenta, considera ca dispozițiile art. 6 din legea atacată sunt neconstituționale numai în măsura în care textul stabilește ca bunurile intrate în proprietatea statului în perioada avută în vedere aparțin domeniului public, inlaturandu-se astfel posibilitatea reparatiei abuzurilor, și în măsura în care noțiunea "cu titlu valabil" nu este precis determinata, fiind pusă alături de formularea "cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", ceea ce ar putea crea impresia ca sunt notiuni ori situații diferite sau condiții diferite care trebuie îndeplinite.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

ținând seama de obiecția de neconstituționalitate formulată, de punctele de vedere comunicate, de referatul științific elaborat la cererea sa, de raportul întocmit de judecătorul- raportor, precum și de prevederile art. 6 din Legea

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

1. Luând în dezbatere competența Curții Constituționale de a soluționa obiecția de neconstituționalitate cuprinsă în sesizarea sprijinita, la data dezbaterilor, de numai 24 de senatori, Plenul Curții a decis, cu o majoritate de 5 voturi, ca aceasta este competența sa rezolve sesizarea, dat fiind ca aprecierea constituționalității și a legalității actului de sesizare a Curții are în vedere momentul înregistrării sesizării, iar nu un moment ulterior. S-a considerat ca, în aceasta privinta, nu-și poate găsi aplicarea principiul disponibilității, întrucât acesta este propriu procesului civil, iar nu unei proceduri de drept public, cum este aceea a soluționării obiectiei de neconstituționalitate.

2. Textul art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, la care se referă obiecția de neconstituționalitate, este următorul:

"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.

(3) Instanțele judecătorești sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului."

3. În temeiul art. 3 alin. (2) și al art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională constata ca este competența să soluționeze fondul sesizării de neconstituționalitate, care i-a fost înaintată cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție.

4. Invocand neconstituționalitatea art. 6 din lege în întregul său, pentru motivul ca prevederile acestuia "nu sunt conforme și nici compatibile cu normele constituționale", autorii obiectiei nu indica nici un text ori principiu al Constituției care ar fi încălcat prin dispozițiile menționate ale legii.

Având în vedere prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea considera că nu este cazul ca lipsa precizarii exacte a unor texte ori principii constituționale incalcate să fie asimilată, în soluționarea sesizării de fața, cu lipsa de motivare în drept, care ar atrage, potrivit practicii constante a Curții, respingerea sesizării (a se vedea, de pilda, deciziile nr. 5/1992, nr. 392/1997 și nr. 412/1997).

Într-adevăr, astfel cum va rezultă din analiza principalului argument adus de autorii sesizării, acesta ar putea presupune punerea în discuție a caracterului retroactiv al textului atacat, asadar a concordanței acestui text cu art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

5. Aprecierile cu caracter moral și politic cu referire la regimul comunist, cuprinse în sesizare, oricât ar fi de îndreptățite, nu pot servi la soluționarea de către Curtea Constituțională a obiectiei de neconstituționalitate.

6. Principalul argument adus de autorii obiectiei de neconstituționalitate a art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia pornește de la opinia ca prin acest text se legitimează valabilitatea titlului de proprietate al statului, după cum acest titlu a fost sau nu în acord cu legislația comunista. Ar fi, în alți termeni, în cadrul acestei opinii - căreia i se raliaza autorul referatului științific - să se recunoască, printr-o lege actuala, existenta unor efecte ale anumitor reglementări - caracterizate ca nedrepte, imorale sau abuzive - din perioada comunista, ceea ce ar echivala cu legitimarea, prin legea noua, a acestor măsuri. În continuarea și dezvoltarea acestui argument, în referatul științific se pune întrebarea "dacă o lege actuala poate declara ca valabile pentru viitor efecte ale naționalizarilor ori ale confiscarilor anterioare contrare Constituției". ┐i, în fine, ca o concluzie a referatului, care nu face decât sa expliciteze principalele argumente cuprinse în sesizarea de neconstituționalitate: "dacă art. 6 menționat legitimează trecutul, înseamnă ca are efect retroactiv, deoarece se aplică trecutului".

7. Examinarea cuprinsului art. 6 din lege duce la concluzia ca textul respectiv nu are nici scopul și nici efectul de a "legitima" reglementări din trecut și nu poate avea în nici un fel caracter retroactiv.

Într-adevăr, pornind de la constatarea existenței în patrimoniul statului a unor bunuri dobândite, în perioada comunista, prin acte juridice valabile în raport cu reglementările atunci în vigoare, textul art. 6 din lege nu face decât sa declare apartenența acelor bunuri la unul dintre domeniile pe care legea le reglementează dând expresie art. 135 din Constituție. În alți termeni, reglementarea pe care o consacra art. 6 al legii pornește de la constatarea ca, în lumina principiilor juridice ce pot fi luate în discuție, ca și a situației concrete existente în domeniul proprietății asupra bunurilor la care se referă autorii obiectiei de neconstituționalitate, aceste bunuri aparțin, în proprietate, statului român, dacă au fost dobândite cu respectarea condițiilor enumerate de textul examinat. Iar constatarea unei asemenea realitati nu înseamnă nicidecum "legitimarea" unor moduri de dobândire ce contravin în prezent principiilor constituționale.

Dacă simpla recunoaștere a dreptului de proprietate -publică sau privată - a statului asupra bunurilor dobândite prin naționalizare, expropriere etc. ar echivala cu "legitimarea" neconstitutionala a efectelor unor reglementări abuzive, atunci ar insemna ca sunt neconstituționale și Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, precum și Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului. Ar fi, totodată, contrare Constituției și toate legile care, în viitor, ar dispune restituiri de bunuri ori plata de despăgubiri în folosul foștilor proprietari. Aceasta deoarece o lege care dispune retrocedarea unor imobile nu poate să nu pornească de la premisa ca bunurile ce se restituie sau pentru care se plătesc despăgubiri au aparținut statului.

Tocmai de aceea - astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 73/1995 - trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neingradit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul sau în baza unor titluri conforme cu legislația existenta în momentul dobândirii lor, precum și de a stabili modul în care -prin restituire în natura, prin plata unor despăgubiri sau în orice alta modalitate - foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceasta prerogativa a statului este pe deplin compatibila cu competența instanțelor judecătorești de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din lege, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare, ceea ce este în deplina concordanta cu prevederile art. 21 și 125 din Constituție.

8. Condițiile pe care art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia le prevede pentru ca un bun sa apartina domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale sunt precizate în lege, pentru prima data, în ceea ce privește aceste categorii de bunuri; aceste condiții sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curții Constituționale, ca și cu legislația din perioada în care a avut loc dobândirea de către stat a bunurilor respective. Ele corespund totodată reglementărilor în baza cărora s-au retrocedat deja ori au fost stabilite despăgubiri pentru bunurile trecute în proprietatea statului (sau, după caz, în proprietatea cooperatist-agricolă).

Enumerarea în art. 6 al legii a acestor condiții acoperă în totalitate dobândirea de bunuri de către stat "cu titlu", adică în condițiile respectării cadrului legal din momentul respectiv. Cea mai mare parte a bunurilor intrate în patrimoniul statului a fost creata ori dobandita ca urmare a activității economice din întreprinderile statului. Asemenea dobandiri sunt și ele avute în vedere prin enumerarea condițiilor cuprinse în art. 6. Contestarea validității intrării în proprietatea statului a unor bunuri în condițiile enumerate la art. 6 din lege duce, fără nici un temei, la golirea de conținut a patrimoniului statului, de vreme ce în aceasta enumerare sunt cuprinse, neîndoielnic, toate modurile de dobândire a dreptului de proprietate al statului în perioada avută în vedere de lege.

9. Astfel cum s-a mai arătat, prevederile art. 6 din lege sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curții Constituționale în materia trecerii în proprietatea statului, prin naționalizare, expropriere ori în virtutea altor moduri reglementate prin lege, a unor bunuri aparținând proprietății private, în perioada regimului comunist.

Într-adevăr, prin Decizia nr. 3/1993, Curtea a stabilit ca prevederile constituționale actuale nu pot avea drept urmare desființarea unui drept de proprietate constituit anterior intrării în vigoare a Constituției, dispozițiile acesteia aplicându-se numai în ceea ce privește regimul dreptului respectiv.

Ulterior, prin Decizia nr. 73/1995 s-a statuat în sensul că, în ceea ce privește soluționarea conflictului legilor în timp, legea posterioară nu poate, fără a avea caracter retroactiv, sa aducă atingere modalitatii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.

În consecința, chiar dacă naționalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naștere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății.

Asa fiind, se arata în decizia menționată a Curții, dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naște în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care îi reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății, potrivit art. 41 din Constituție, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit proprietar (Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995).

10. Cu privire la cuprinsul art. 6 din lege, avut în vedere prin obiecția de neconstituționalitate, este evident ca acesta nu poate fi considerat ca având caracter retroactiv, de vreme ce se referă la apartenența unor bunuri la domenii ce nu au existat anterior Constituției din anul 1991. Tot asemenea, textul alin. (1) nu poate avea nici efectul de a face imposibila, în viitor, retrocedarea bunurilor intrate în proprietatea statului cu titlu. În primul rând, cuprinsul art. 6 alin. (1) nu se ocupa în nici un fel de retrocedarea bunurilor dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, căci un asemenea titlu putea fi reprezentat, de pilda, de un contract de vânzare-cumpărare ori de dobândirea unei succesiuni vacante etc., adică de acte juridice care nu au nimic abuziv ori imoral.

Pe de altă parte - se susține prin referatul științific alcătuit la solicitarea Curții - pentru bunurile ce fac parte, în sensul art. 6 din lege, din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, repararea abuzurilor din trecut este imposibila și pentru ca aceste bunuri sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile; reparația s-ar putea face, asadar, numai pentru bunurile din domeniul privat.

Acest punct de vedere nu poate fi reținut. În primul rând, dacă ar exista un asemenea obstacol, acesta ar privi numai restituirea în natura, iar nu și reparația prin echivalent. În al doilea rând - și este un aspect esențial - trebuie reținut ca legea reglementează modul de trecere a unui bun din domeniul public în cel privat, prin hotărâre a Guvernului ori, după caz, a consiliului județean (art. 10 din lege). Asa fiind, deoarece restituirea în natura foștilor proprietari a unor asemenea bunuri ar urma să fie stabilită prin lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile ce aparțin domeniului public al statului, cu o prealabilă trecere a bunului respectiv în domeniul privat. În mod asemănător se vor putea găsi soluții și pentru bunurile care, făcând obiectul proprietății publice a unităților administrativ-teritoriale, ar urma să fie restituite foștilor proprietari.

Asadar, simpla apartenența a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natura vechiului proprietar și, cu atât mai puțin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent.

Asa fiind, concluzia cuprinsă în sesizarea de neconstituționalitate, potrivit căreia bunurile indicate la art. 6 din lege nu mai pot fi restituite foștilor proprietari ori ca restituirea nu mai este dorita de legiuitor (care se va limita la restituirea celor dobândite de stat fără titlu), reprezintă exclusiv rezultatul unor supozitii fără nici un suport în substanța reglementării. Faptul ca art. 26 din lege stabilește obligația Guvernului de a elabora proiectul unei legi de restituire în natura sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv (iar nu a tuturor imobilelor, deci și a acelora preluate altfel decât abuziv) poate avea în vedere faptul ca, în sens larg, naționalizarea și alte moduri de trecere a unor bunuri aparținând particularilor în proprietatea statului au caracter abuziv (chiar în prezenta unor titluri "valabile") sau poate insemna doar o prioritate pe care legea o reglementează în ceea ce privește restituirea bunurilor respective.

În fine, alin. (2) și (3) ale art. 6 consacra, pe de o parte, competența instanțelor judecătorești în soluționarea acțiunilor în revendicare privind imobile preluate fără titlu, inclusiv prin violenta, iar pe de altă parte, recunoașterea competentei instanțelor de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fără de care nu le poate fi recunoscută competența de a statua în acțiunile de revendicare.

În aceasta problema Curtea Constituțională s-a pronunțat (prin Decizia nr. 112/1995) în același sens, hotărând ca revine instanțelor judecătorești sa stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății nu a avut loc niciodată.

Oricum, chestiunile referitoare la reglementarea prin legi viitoare a restituirii unor bunuri ori a acordării unor despăgubiri pentru pagubele suferite de foștii proprietari nu țin de constituționalitatea textelor la care se referă obiecția de neconstituționalitate.

11. În sesizarea de neconstituționalitate se susține, de asemenea, ca repunerea foștilor proprietari în situația anterioară ar urma să fie reglementată prin acte normative speciale, iar nu prin Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care are caracterul unei legi-cadru.

În legătură cu aceasta sustinere Curtea retine ca stabilirea cuprinsului unei legi, asadar alegerea reglementărilor ce o compun, nu este o chestiune de constituționalitate, ci, cel mult, una de tehnica legislativă. În acest domeniu legiuitorul este, desigur, suveran.

De altfel, chiar și în ipoteza în care Curtea Constituțională ar considera ca unele prevederi ale legii de fața ar fi mai potrivite în cuprinsul unei legi viitoare, ea nu ar putea nicicum sa elimine din lege un text sau altul spre a fi cuprins într-o reglementare ce s-ar da cu o alta ocazie. Aceasta, deoarece Curtea nu se poate substitui legiuitorului.

12. Autorii sesizării exprima, tot astfel, opinia ca începutul perioadei ce trebuie avută în vedere, în ceea ce privește trecerea imobilelor în proprietatea statului, ar începe de la 30 decembrie 1947, iar nu - asa cum se prevede în lege - de la 6 martie 1945. Este însă evident ca, în afară oricăror consideratii teoretice ori practice, nu este în atributia Curții de a hotărî modificarea textelor legii supuse controlului de constituționalitate, pentru ca în acest fel s-ar substitui legiuitorului, incalcand dispozițiile art. 58 alin. (1) din Constituție și ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

13. În legătură cu cuprinsul art. 6 din lege, la care se referă obiecția de neconstituționalitate, acesta a fost caracterizat în referatul științific aflat la dosar ca fiind inutil.

În aceasta privinta trebuie observat, în primul rând, ca nici Curtea Constituțională și nici organele ori persoanele care aplica o reglementare legală nu au indreptatirea sa considere ca în lege exista texte inutile, căci, spre a fi aplicată, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce nici un efect.

Pe de altă parte însă, chiar dacă s-ar aprecia ca un text ar fi inutil, este evident ca acest fapt nu determina și caracterul sau neconstitutional.

14. În lumina celor arătate, Curtea Constituțională considera ca sesizarea de neconstituționalitate formulată de grupul celor 26 de senatori de a constata neconstituționalitatea art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia urmează să fie respinsă.

Admiterea obiectiei de neconstituționalitate ar pune Curtea Constituțională în situația de a atribui art. 6 din lege efecte ce nu ar putea fi acceptate decât prin deplasarea elementelor rationamentelor logice și juridice pe alte fagasuri decât cele care le sunt proprii, cu consecințe mergand până la nerecunoasterea posibilității de despăgubire a foștilor proprietari.

Soluția preconizata în sesizarea de neconstituționalitate ar avea și efectul - deopotrivă inacceptabil - de a pune instanța de jurisdicție constituțională în situația de a se pronunța asupra conformitatii unui text de lege cu prevederile Constituției, pornind nu de la reglementarea pe care textul o conține nemijlocit, ci de la premise ale acestei reglementări, ce își găsesc sorgintea în dispoziții legale mai vechi, care, din diferite motive, nu pot sau nu mai pot să fie supuse controlului de constituționalitate.

Un asemenea mod de a proceda ar putea deschide calea eludarii dispozițiilor legii fundamentale privind controlul de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituție, precum și al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.a), al art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constata ca prevederile art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia sunt constituționale.

Definitivă și obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României.

Deliberarea a avut loc la data de 21 octombrie 1998 și la ea au participat: Lucian Mihai, președinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Gâbor K≤szokâr, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu și Romul Petru Vonica, judecători.