Decizia nr. 73/1995

Curtea Constituțională a primit, la data de 30 iunie 1995, un număr de trei sesizări privind neconstituționalitatea Legii pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Prima sesizare (Dosar nr. 106 A/1995) provine de la un grup de 50 de deputați, și anume: Mihnea Tudor Ionita, Teodora Bertzi, Gheorghe Todut, Horia Mircea Rusu, Petru Litiu, Dinu Patriciu, Emil-Livius-Nicolae Puțin, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, Constantin Moiceanu, Ioan Strachinaru, Raymond Luca, Constantin Dragomir, Ioan Victor Pica, Ladislau Borbely, Alexandru Konya-Hamar, Laszlo Zsigmond, Arpad-Francisc Marton, Francisc Pecsi, Istvan Antal, Jozsef Nandor Nemenyi, Ervin Zoltan Szekely, Ludovic Rakoczi, Iosif Alfred Mazalik, Matei Barna Elek, Ioan Nemeth, Iuliu Vida, Attila Varga, Akos Birtalan, Jolt Zoltan Fekete, Zoltan Szilagyi, Benedek Nagy, Zsolt Szilagyi, Varujan Vosganian, Iohan-Peter Babias, Alexandru Sassu, Vasile Nistor, Viorel Lixandroiu, Teodor Moldovan, Paula-Maria Ivanescu, Dragos Enache, Ioan Timiș, Corneliu-Constantin Ruse, Mihai Chiriac, Constantin Arhire, Nicolae Alexandru, Dan-Florin Trepcea, Horia Radu Pascu, Ioan Ghise, Cristian Rădulescu.

Din examinarea listei rezultă ca domnul Moiceanu Constantin, senator, figurează printre cei 50 de deputați (poziția nr. 10); astfel cum se poate constata, domnul Moiceanu Constantin figurează și pe lista celor 34 de senatori (poziția nr. 28). În aceasta situație, sesizarea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 144 lit. a) din Constituție, deoarece, prin eliminarea domnului senator Constantin Moiceanu de pe lista deputaților semnatari ai sesizării, numărul acestora scade sub 50. Includerea, printre autorii unei sesizări de neconstituționalitate provenind de la membrii uneia dintre Camere, a unor membri ai celeilalte Camere reprezintă o abatere de la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului.

Curtea Constituțională, nefiind legal sesizată, nu se poate pronunța asupra obiectiilor de neconstituționalitate cuprinse în aceasta sesizare.

A doua sesizare (Dosar nr. 107 A/1995) este semnată de un număr de 86 de deputați, și anume: Rasvan Dobrescu, Costel Paunescu, Remus-Constantin Opris, Tudor Gavril Dunca, Emilian Bratu, Gheorghe Comanescu, Mircea-Mihai Munteanu, Emil Teodor Popescu, George Stanescu, Otto-Ernest Weber, Cornel Protopopescu, Horia Radu Pascu, Valentin Vasilescu, Mihail Nica, Viorel Pavel, Petre Dugulescu, Sergiu George Rizescu, Ion Ratiu, Mircea Ioan Popa, Valentin Argesanu, Ion Hui, Radu Livezeanu, Gabriel Țepelea, Aurelian Paul Alecu, Ion Cornita, Vasile Gheorghe Victor Pop, Sorin Victor Lepsa, Ion-Florian Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Berciu, Gavril Dejeu, George Iulian Stancov, Constantin Ionescu, Gheorghe Cristea, Vasile Lupu, Ioan Ghise, Constantin Șerban Rădulescu-Zoner, Vasile Mandroviceanu, Ion Dobrescu, Radu Mircea Berceanu, Iulian Vida, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ioan Sorin Marinescu, Ioan Strachinaru, Nestor Calin, Mihai Bucur, Emil-Livius-Nicolae Puțin, Vasile Niculae Constantin Ionescu-Galbeni, Ioan Muresan, Ion Dinu, Alexandru Simionovici, Corneliu-Constantin Ruse, Cristian Rădulescu, Mircea Ciumara, Paula-Maria Ivanescu, Constantin Berechet, Georgica Alexandrache, Attila Varga, Lazar Madaras, Gheorghe Tokay, Alexandru Konya-Hamar, Ervin Zoltan Szekely, Imre Andras, Karoly Kerekes, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Arpad-Francisc Marton, Akos Birtalan, Ludovic Rakoczi, Zoltan Szilagyi, Istvan Antal, Ioan Nemeth, Laszlo Zsigmond, Ion Diaconescu, Nicolae Cerveni, Victor Babiuc, Barbu Pitigoi, Petru Litiu, Sergiu Cunescu, Ladislau Borbely, Smaranda Dobrescu, Dumitru Ifrim, Cornel Sturza-Popovici, Alexandru Sassu, Mihaita Postolache.

A treia sesizare (Dosar nr. 108 A/1995) este semnată de un număr de 34 de senatori, și anume: Alexandru Paleologu, Alexandru Popovici, Ștefan Augustin Popa Doinas, Ștefan Radof, Ion Paun Otiman, Ioan Manea, Mihail Buracu, Șerban Sandulescu, Tanase Tavala, Vasile Vetisanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Paul Popescu, Florin Buruiana, Matei Boila, Emil Tocaci, Adrian Sirbu, Zoltan Hosszu, Sabin Ivan, Andrei Potcoava, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Tiberiu Ștefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwal, Denes Sereș, Emilian Buzica, Nistor Badiceanu, Tiberiu Vladislav, Constantin Moiceanu, Maria Matilda Tetu, Voicu Valentin Glodean, Ioan Lup, Attila Verestoy, Gheorghe Catuneanu, Gabor-Menyhert Hajdu.

Sesizările reținute spre examinare se întemeiază pe următoarele:

1. O serie de consideratii cu caracter precumpanitor politic au scopul de a invedera, pe de o parte, ca soluțiile adoptate prin lege au la baza nu ideea protecției chiriașilor aflați în locuintele trecute în mod abuziv în proprietatea statului, ci "improprietarirea fostei și actualei nomenclaturi cu imobilele aparținând altora", iar pe de altă parte, ca protecția chiriașilor se putea realiza juridic mai eficient pe alte cai, anume prin prelungirea contractelor de închiriere pe 5, 10 ori chiar pe 15 ani sau prin "redarea nudei proprietăți către proprietari și urmașii lor, cu păstrarea uzufructului viager pentru chiriași".

2. Unele dintre prevederile legii au caracter retroactiv și încalcă, astfel, dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cărora "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile".

În acest sens, se susține ca, prin art. 1 alin. 1, legea declara, practic, ca fiind trecute în proprietatea statului toate bunurile imobile aflate, la data de 22 decembrie 1989, în posesia acestuia sau a persoanelor juridice cu caracter public ori obștesc. Asa fiind, se arata în ambele sesizări, "statul și alte persoane juridice publice capata un drept de proprietate la modul retroactiv, începând cu data intrării în posesia bunului, sau la data de 22 decembrie 1989". Aceasta ar insemna ca legea sa constituie însuși titlu de proprietate pentru stat și alte persoane juridice, nu numai cu privire la bunurile a căror trecere la stat a avut la baza un titlu - întemeiat pe o prevedere legală în vigoare la data respectiva -, ci și cu privire la bunuri intrate în posesia statului fără titluri valabile sau fără nici un titlu, asadar prin simpla deposedare a proprietarilor.

Chiar și ipoteza în care s-ar evoca, în situația inexistentei unor titluri valabile, prevederile decretelor nr. 218/1960 și nr. 712/1966, trebuie avut în vedere - se susține în sesizare -, pe de o parte, ca exista numeroase cazuri în care nu s-au făcut acte de preluare, adică de punere în executare, la cazul concret, a celor două decrete, iar pe de altă parte ca, oricum, prevederile celor două acte normative nu acoperă preluarile fără titlu ale unor locuințe, intervenite după 1960 sau după 1966.

În sprijinul acestor sustineri este invocat și Avizul consultativ al Curții Constituționale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.

Cu referire la deposedarile făcute în baza unor acte normative, avizul Curții Constituționale precizează ca repunerea în drepturi a foștilor proprietari se face numai prin lege, dar considera ca "desigur, alta este situația în care fostul proprietar a fost deposedat de dreptul sau printr-un act administrativ abuziv, deoarece în acest caz dreptul de proprietate nu a fost desființat legal" (pct. 3 lit. d) alin. 2 din aviz).

Oricum s-ar decide - asadar, chiar și dacă s-ar admite, conform practicii Curții Constituționale, ca imobilele preluate de stat în baza unor titluri au putut sa devină proprietatea acestuia -, autorii sesizării considera ca "stabilirea măsurii în care transferul proprietății a avut loc cu adevărat și și-a produs efectele o poate face, în caz de litigiu, numai o instanța de judecată".

În sesizarea grupului de senatori se susține ca statul nu putea dobîndi dreptul de proprietate nici în baza Decretului nr. 92/1950, căci acesta era neconstitutional chiar în raport cu Constituția din 1948; astfel cum arata autorii sesizării, în timp ce Constituția prevedea posibilitatea ca mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate a persoanelor fizice și juridice, sa treacă în proprietatea statului, Decretul nr. 92/1950 avea în vedere naționalizarea unor bunuri dintre care numai o mica parte erau mijloace de producție.

3. Se arata, de asemenea, în ambele sesizări, ca legea încalcă principiul separației puterilor, principiu care, deși nu este prevăzut în Constituție, a stat la baza elaborării legii fundamentale.

În sprijinul acestui punct de vedere se reia argumentarea adusă cu privire la caracterul retroactiv al acelor prevederi ale legii prin care statul ar dobîndi dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor cu destinația de locuințe, intrate în posesia sa cu sau fără titlu. Se susține, în acest sens, ca prin art. 1 alin. 1 din lege, Parlamentul, în loc sa legifereze, judeca, intrînd în domeniul rezervat puterii judecătorești; asa fiind, astfel cum se considera în sesizarea grupului de deputați, reglementarea situației juridice a imobilelor ce fac obiectul legii "se transforma, de fapt, într-o adevarata judecata asupra transferului proprietății, Parlamentul stabilind prin lege și în mod general ca între 1945 și 1989 toate preluarile făcute de stat, indiferent în ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte și valabile ale dreptului de proprietate".

4. O alta obiectie, cuprinsă în sesizarea grupului de deputați, privește încălcarea prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) și (7), precum și ale art. 135 alin. (6) din Constituție potrivit cărora proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, ea fiind, în condițiile legii, inviolabilă; nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii și numai cu dreapta și prealabilă despăgubire. Averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.

În argumentarea acestei obiecții, se considera ca, incluzind în reglementarea data și imobilele preluate de stat fără titlu, legiuitorul recurge la o "expropriere individuală", neprevăzută de Constituție. Or, Constituția nu îngăduie trecerea unor bunuri în proprietatea statului altfel decît prin expropriere ori confiscare, în cazuri strict determinate și numai în condițiile prevăzute de lege; iar în termenii acestei legi nu se poate vorbi despre o despăgubire, după cum nu se poate considera ca necesitatea împroprietăririi unor chiriași ar fi o cauza de utilitate publică, în sensul art. 41 alin. (3) din Constituție.

5. Se susține, tot astfel, în sesizarea grupului de deputați, ca, pentru considerentele arătate în legătură cu asa-zisa "expropriere individuală" sau "deghizată" evocata anterior, în măsura în care sunt afectați moștenitorii proprietarului, legea încalcă și art. 42 din Constituție, care se referă la garantarea dreptului la moștenire.

6. În aceeași sesizare este invocată violarea art. 49 din Constituție, referitor la cazurile în care, prin lege, poate fi restrîns exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți. În legătură cu aceasta se susține ca, prin lege, este încălcat dreptul la restituirea în natura a bunurilor însușite pe nedrept de către stat sau de către alte persoane juridice și, tot astfel, este limitat și încălcat dreptul la despăgubire integrală pentru situația în care bunul nu este restituit în natura proprietarului.

Or, se arata în sesizare, prin art. 2 alin. 1 din lege se prevede restituirea în natura a locuințelor numai către acei proprietari care locuiesc în calitate de chiriași și, de asemenea, în cazul în care apartamentele sunt libere, iar prin art. 13 alin. 2 se limitează valoarea totală a apartamentului ce se restituie în natura și a despăgubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite în natura și pentru terenurile aferente.

7. În opinia grupului de deputați, legea încalcă și art. 54 din Constituție, text care obliga pe cetățenii români - și, deopotrivă, pe cetățenii străini și pe apatrizi - să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu buna-credința, fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți.

În sprijinul acestei critici se considera ca legea creează premisele și în condițiile juridice necesare chiriașilor spre a încalcă, cu buna-știința, dreptul foștilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.

8. Se mai susține, în sesizarea grupului de deputați, ca legea încalcă art. 16 din Constituție, care consacra egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Or, potrivit art. 4 din lege, cetățenii români care domiciliază în străinătate nu beneficiază de prevederile legii decît dacă își stabilesc domiciliul în țara în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia.

9. Potrivit aceleiași sesizări, este încălcat și art. 18 din Constituție, de vreme ce străinii și apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii nici măcar în situația în care ar locui, la data apariției acesteia, în România.

10. Se considera, în ambele sesizări, ca este, deopotrivă, încălcat art. 21 din Constituție potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime; nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Încălcarea acestui text constituțional ar rezultă din prevederile art. 24 alin. 1 din lege potrivit cărora rezolvarea cererilor privind restituirea în natura sau despăgubirea pentru imobilele cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului se face numai în temeiul acestei legi. Prin aceasta - se susține - este exclusa posibilitatea exercitării acțiunilor în revendicare imobiliară, ceea ce constituie o limitare a accesului liber la justiție, întrucît, în prezenta acestui text, instanțele pot decide numai respingerea ca inadmisibile a unor asemenea acțiuni, fără a se mai preocupa de fondul dreptului.

Faptul ca legea oferă posibilitatea de contestare în justiție a hotărîrilor comisiilor județene nu conferă contestațiilor respective caracterul unor acțiuni în revendicare, dat fiind ca rezolvarea lor are loc în cadrul limitativ al legii insesi.

Este evocat, în legătură cu aceasta obiectie de neconstituționalitate, faptul ca în timp ce acțiunile în revendicare îndreptate împotriva statului sunt inadmisibile, ele pot fi, nelimitat, introduse atunci când piritii sunt persoane fizice care dețin fără drept bunuri aparținând altor persoane, ceea ce ar echivala cu o inadmisibila discriminare.

Cele arătate sunt, deopotrivă, folosite ca argumente spre a se demonstra ca legea încalcă, în același timp, art. 125 alin. (1) din Constituție, text potrivit căruia justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

11. În sesizarea grupului de membri ai Camerei Deputaților se considera ca art. 24 alin. 2 din lege violeaza art. 128 din Constituție, care prevede că, împotriva hotărîrilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Se are în vedere, în sensul acestei afirmații, ca prevederea art. 24 alin. 2 din lege, potrivit căreia hotărârile judecătorești cu privire la imobilele prevăzute la art. 1, rămase definitive și irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 din Codul de procedură civilă, ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecată, un mijloc prin care se sugereaza ca procesele deja judecate în aceasta materie sunt atacabile pentru depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești; în felul acesta s-ar încalcă, incidental, și art. 125 din Constituție.

Se susține, tot astfel, ca trimiterea pe care art. 24 alin. 2 din lege o face la art. 330 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, argumentându-se însăși neconstituționalitatea textului de procedura la care se face referire. Se susține, în acest sens, ca art. 330 din Codul de procedură civilă încalcă principiul egalității părților în folosirea căilor de atac, enuntat de art. 128 din Constituție, deoarece procurorul general poate exercita recursul în anulare oricând. Or, astfel cum se susține în sesizare, în materie civilă o asemenea norma impieteaza asupra drepturilor cetățenilor stabilite prin justiție, asupra stabilitatii și obligativitatii hotărîrilor judecătorești, precum și asupra autorității lucrului judecat.

Se arata, în concluzie, ca, întemeindu-se pe textul art. 330 din Codul de procedură civilă, potrivnic Constituției, art. 24 alin. 2 din lege ar fi, la rindul sau, neconstitutional.

12. O serie de obiecții, cuprinse în ambele sesizări, privind neconstituționalitatea legii au în vedere neconformitatea acesteia cu prevederile unor pacte și tratate internaționale la care România este parte.

Se pornește de la textele cuprinse în art. 20 din Constituție, potrivit cărora "dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale". Asa fiind, în măsura în care legea se abate de la normele cuprinse într-un pact, tratat sau convenție internationala privind drepturile fundamentale ale omului, ea încalcă, în același timp, prevederile Constituției.

Sunt astfel invocate o serie de reglementări internaționale referitoare la dreptul persoanelor de a-și vedea recunoscut și ocrotit dreptul de proprietate, inclusiv pe calea recurgerii la instanțele naționale competente. Sunt avute în vedere, în acest sens, Declarația Universala a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Se face, de asemenea, referire la "Declarația referitoare la principiile fundamentale ale justiției în legătură cu victimele abuzului de putere", adoptată de Adunarea generală a O.N.U. cu nr. 46 din 29 februarie 1984, care are în vedere obligația statelor membre ale O.N.U. de a include în legislația lor prevederi referitoare la reparații și restituiri cuvenite victimelor abuzului de putere.

13. În sesizarea adresată Curții Constituționale de către grupul de senatori se invoca neconstituționalitatea adoptării legii de către Senat, constind în faptul că nu a fost întrunit numărul de voturi cerut de art. 74 din Constituție pentru adoptarea, de către Senat, a unei legi organice. Se susține ca, în timp ce pentru adoptarea legii era nevoie de votul favorabil a cel puțin 72 de senatori, în fapt au votat "pentru" numai 68 (sau, eventual, 69) de membri ai Senatului.

Se reaminteste ca asupra acestui motiv de neconstituționalitate Curtea Constituțională a mai fost sesizată, la 27 septembrie 1994, de un grup de 26 de senatori, dar sesizarea a fost respinsă prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994 a Curții Constituționale, întrucît obiecția de neconstituționalitate nu a fost invocată în condițiile art. 144 lit. a) din Constituție.

14. O alta obiectie de neconstituționalitate, cu caracter procedural, este invocată în sesizarea grupului de deputați, care, referindu-se la modul în care s-a desfășurat ședința comuna a Camerei Deputaților și Senatului din 28 iunie 1995, susțin ca au fost incalcate prevederile art. 76 alin (2) din Constituție și, deopotrivă, ale art. 54 din Regulamentul ședințelor comune ale celor două Camere.

Se are în vedere faptul ca, întrucît raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepția art. 10 din lege -, nu a întrunit, după dezbatere, numărul necesar de voturi la Camera Deputaților, în ședința comuna din 28 iunie 1995 a celor două Camere, în loc să se supună dezbaterii toate textele în care Senatul se pronunțase într-un fel și Camera Deputaților în alt fel, au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege (votat de Senat în propria sa redactare, deși comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaților).

În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se considera ca obiecțiile de neconstituționalitate nu sunt întemeiate, aratindu-se, în esenta, următoarele:

- sesizarea semnată de cei 50 de deputați nu poate fi acceptată, deoarece nu îndeplinește condițiile art. 144 lit. a) din Constituție, în sensul că este semnată de 49 de deputați și de un senator;

- cu privire la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție, se arata ca susținerea "nu poate fi primită în condițiile în care legea produce efecte juridice numai după ce va intră în vigoare" și acestea "au în vedere persoanele fizice și schimbarea regimului juridic al unor bunuri pentru viitor, fără a afecta raporturile juridice născute înainte de intrarea în vigoare a legii". Sunt citate deciziile Curții Constituționale nr. 62/1995 și nr. 3/1993;

- cu privire la art. 24 alin. 1, care încalcă prevederile art. 21 din Constituție, se arata ca obiecția este neîntemeiată, deoarece art. 18 din lege reglementează controlul judecătoresc asupra hotărîrilor comisiilor, fiind, de asemenea, respectate și prevederile constituționale ale art. 72 alin. (1) - "Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare" - și ale alin. (3) lit. k) - "Prin lege organică se reglementează regimul juridic general al proprietății și al moștenirii";

- cu privire la încălcarea prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) și (7), precum și ale art. 135 din Constituție, pe motiv ca foștii proprietari ar avea un drept de proprietate asupra imobilelor trecute în proprietatea statului, se considera ca "un asemenea drept nu exista, aceste bunuri se afla în proprietatea statului român care le stăpânește în nume propriu" și "nu se pune problema încălcării prevederilor art. 41 alin. (1)-(5) și alin. (7) și ale art. 135 din Constituție, deoarece aceste prevederi nu au nici o relevanta pentru caracterizarea constituțională a actelor în virtutea cărora foștii proprietari și-au pierdut aceste imobile, iar statul a devenit proprietarul lor";

- cu privire la violarea prevederilor art. 42 din Constituție "pe motiv ca legea încalcă dreptul de moștenire, deoarece ne-am afla în fața unei exproprieri camuflate", se considera ca nici aceasta sustinere nu poate fi primită, prevederile legii recunoscind foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora fie dreptul la dobindirea în natura a locuinței pe care o dețin, fie dreptul la despăgubire;

- referitor la încălcarea prevederilor art. 49 din Constituție, prin nerecunoasterea dreptului la restituirea în natura a imobilelor, precum și a dreptului la despăgubire integrală în situația în care bunul nu este restituit în natura, se apreciază ca "restitutio în integrum" și despăgubirea integrală nu sunt drepturi fundamentale, ci modalități de reparare a prejudiciilor materiale și morale cauzate unei persoane;

- cu privire la încălcarea prin art. 9 din lege a art. 54 din Constituție, se apreciază ca susținerea nu are temei, atât timp cît buna-credința a chiriașilor este prezumată, iar exercitarea drepturilor acestora se face cu protejarea drepturilor foștilor proprietari sau ale moștenitorilor acestora;

- referitor la încălcarea, prin art. 4 din lege, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, se considera ca "legea se aplică și cetățenilor români cu domiciliul în străinătate, care își stabilesc domiciliul în țara în termenul prevăzut de lege; asadar, între aceștia și cei care au domiciliul în țara nu exista vreo discriminare";

- în ce privește încălcarea prevederilor art. 18 din Constituție, prin înlăturarea străinilor și apatrizilor de la beneficiul legii, se apreciază ca "legea nu exclude de la beneficiul ei străinii sau apatrizii cu domiciliul în România, cu excepția dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 18 alin. (1) și art. 41 alin. (2) din Constituție";

- cît privește încălcarea prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituție, se considera ca, prin dispozițiilor art. 18 alin. 1 și ale art. 24 alin. 2 din lege, se asigura controlul judecătoresc al hotărîrilor comisiilor constituite în temeiul acesteia;

- referitor la art. 24 alin. 2, care încalcă prevederile art. 128 din Constituție, se arata ca "exercitarea căilor de atac, efectuată în condițiile legii, nu contravine art. 128 din Constituție";

- cu privire la încălcarea dispozițiilor constituționale referitoare la proprietate și protecția acesteia, prin art. 1 alin. 1 din lege, care folosește expresia "fără titlu", se apreciază ca cererea de redobindire prin acțiune în revendicare poate fi sortita esecului în cele mai multe situații, datorită lipsei titlului de proprietate, prescripției dreptului la acțiune potrivit art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958, uzucapiunii;

- cît privește încălcarea art. 74 alin. (1) și art. 76 alin. (2) din Constituție și, respectiv, a art. 54 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, referitoare la procedura de adoptare a legilor organice, se apreciază ca obiecția de neconstituționalitate nu poate fi primită, deoarece semnatarii nu fac dovada nerespectării procedurii de vot.

În punctul de vedere al președintelui Senatului se considera ca obiecțiile de neconstituționalitate nu sunt întemeiate, aratindu-se, în esenta, următoarele:

- referitor la invocarea practicii Curții Constituționale și, respectiv, cu privire la solicitarea adresată Curții de a pronunța o hotărâre care "să constate caracterul neconstitutional al legii respective", se apreciază ca susținerea este neîntemeiată, deoarece "procedura de fața se înscrie în cadrul procedurii jurisdicționale stabilite la controlul constituționalității legilor înainte de promulgare", instituită prin Legea nr. 47/1992. Se apreciază, de asemenea, ca nici invocarea necorelarii legii cu documentele internaționale și, deci, încălcarea art. 20 din Constituție, nu este intemeiata, deoarece, tocmai pentru ca se recunoaște comiterea de abuzuri și de ilegalitati înainte de decembrie 1989, prin art. 77 din Legea nr. 58/1991 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-a urmărit reglementarea modului de reparare și inlaturare a nedreptatilor;

- cît privește obiecția din sesizare privind "caracterul retroactiv al legii, întrucît, în loc de a dispune pentru viitor, are efecte constitutive pentru trecut, contrar dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție" se arata ca susținerea este gresita teoretic. Aceasta, deoarece nu se recunoaște statului calitatea de proprietar, exercitată de la o anumită data cu toate atributele sale, fiind considerată o simpla stare de fapt, ce a exclus pe vechii proprietari din drepturile lor. În realitate, se susține în punctul de vedere, "nu se pune problema unui drept de revendicare, de atributul proprietarului neposesor, ci de reconstituirea emolumentului pagubelor suportate la acea data", cu mențiunea ca răspunsul este același și pentru argumentul subsidiar folosit de grupul de senatori în legătură cu aceasta problema, și anume: "de ce o acțiune în revendicare este permisă împotriva unei persoane fizice care l-a deposedat pe petitionar, în intervalul 1945-1989, și de ce statul nu poate fi chemat în judecata, creându-se, astfel, o discriminare între proprietari".

Același mod de înțelegere a problemei, apreciat ca neîntemeiat, determina și criticile aduse prin sesizări Decretului nr. 218/1960 și Decretului nr. 712/1966.

Obiectul legii criticate privește, concret, imobilele pentru care statul își exercită atributele de proprietate, astfel încât se apreciază ca invocarea art. 150 din Constituție cu privire la imposibilitatea teoretică de a face în prezent acte de preluare în baza acelor acte normative, considerate abuzive, nu este justificată;

- cu privire la invocarea în obiecția de neconstituționalitate a art. 41 alin. (1)-(5) și alin. (7) și a art. 135 din Constituție, a art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, a art. 1 din Protocolul prim la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 96 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga, se arata ca aceasta "reprezintă de fapt o reluare a acelorași idei, combătute de noi anterior". Se menționează "ca răspunsul este același" și cu privire la susținerea referitoare la încălcarea art. 49 din Constituție - restrîngerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți;

- cît privește susținerea referitoare la principiul repararii integrale și în natura, se apreciază ca "opțiunea politica trebuie să țină seama de posibilitățile economice, costul social, dificultățile de absorbție a unor categorii de persoane pentru care statul, potrivit art. 43 din Constituție, este obligat să asigure un nivel de trai decent";

- cît privește încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție "prin condiționarea unor cetățeni români aflați în străinătate de a-și stabili domiciliul în România în timp de 6 luni de la intrarea legii în vigoare, pentru a beneficia de prevederile acestei legi", se apreciază ca, pentru a beneficia de drepturi în condiții de egalitate cu ceilalți cetățeni români, este necesară, corelativ, participarea la toate obligațiile față de stat;

- susținerile privind încălcarea art. 54 din Constituție - exercitarea drepturilor și a obligațiilor - nu au legătură cu raporturile directe pe care textul constituțional le vizează;

- referitor la încălcarea art. 18 din Constituție, prin faptul ca de prevederile legii nu beneficiază și cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România, se considera ca aceasta critica nu este fondată, deoarece, pe de o parte, situația foștilor cetățeni români a fost rezolvată prin documente internaționale nepublicate, iar pe de altă parte, textul constituțional vizează protecția generală a persoanelor și averilor, statul român putind conferi cetățenilor săi drepturi cu caracter specific;

- cît privește obiecția referitoare la dispozițiile art. 24 prin care s-ar îngrădi exercitarea dreptului de a se adresa justiției, incalcindu-se, astfel, art. 24 și art. 125 din Constituție, se apreciază ca "nici o prevedere a legii nu împiedica accesul la justiție, pentru respectarea drepturilor conferite de noua lege, astfel încât premisele fiind false, desigur și concluzia dedusă este de același gen";

- referirea la violarea art. 128 din Constituție - privind folosirea căilor de atac - "întrucît trimiterea la art. 330 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, incalcindu-se principiul egalității părților, atunci când se prevede că recursul în anulare se poate exercita numai de procurorul general, oricând, creându-se astfel o discriminare", este nefondata, deoarece exista doar doua cazuri de promovare a unui recurs în anulare;

- cu referire la problemele de procedura, invocate de grupul de senatori în sesizare și care privesc constituționalitatea votului final exprimat în plenul Senatului, violarea art. 76 alin. (2) din Constituție și a art. 54 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, prin limitarea dezbaterilor doar la art. 10 din lege, se apreciază ca ele au fost analizate în partea introductivă a acestui punct de vedere, când s-au făcut referiri la Decizia Curții Constituționale nr. 93 din 20 octombrie 1994;

- cît privește obiecția referitoare la dispozițiile art. 1 și următoarele, care încalcă principiul separației puterilor, se apreciază ca se face "confuzie între cine creează norma de drept și cine rezolva raporturile juridice litigioase născute pe baza unei legi", citind în sustinere Avizul consultativ al Curții Constituționale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 166 din 16 iulie 1994.

În punctul de vedere exprimat, Guvernul considera ca obiecțiile cuprinse în sesizări nu sunt întemeiate și arata, în esenta, următoarele:

- sesizarea celor 50 de deputați nu poate fi primită, întrucît nu intruneste condițiile art. 144 din Constituție și ale art. 17 din Legea nr. 47/1992;

- cu privire la obiecția de neconstituționalitate a Decretului nr. 92/1950 se apreciază ca, potrivit deciziilor Curții Constituționale nr. 3/1993 și nr. 27/1993, "în cazul imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, dreptul subiectiv al statului s-a constituit, deci raporturile juridice corespunzătoare s-au stabilit, anterior Constituției din 1991, pe baza altui regim constituțional.

Potrivit regimului constituțional anterior, statul este proprietarul imobilelor naționalizate și, pornind de la recunoașterea acestui drept al său, trebuie analizate și rezolvate toate aspectele de neconstituționalitate invocate";

- cu privire la caracterul retroactiv al legii, prin care s-ar încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, se considera ca, asa cum au stabilit Curtea Constituțională și Curtea Suprema de Justiție "problema conformitatii unei legi sau a altor reglementări legale trebuie să se raporteze la Constituția sub imperiul căreia acestea au fost adoptate", în speta, "dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor trecute în proprietatea sa nu este stins ca efect al intrării în vigoare a Constituției din 1991", dar el "se poate exercita numai cu respectarea prevederilor constituționale referitoare la proprietate... Acesta este un aspect care, însă, nu privește existenta dreptului, ci regimul sau juridic";

- cu referire la neconstituționalitatea sintagmei "fără titlu", se arata ca, prin Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 și Decretul nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960, au fost legalizate "preluarile fără titlu ale unor bunuri proprietate privată, considerindu-le bunuri proprietate de stat, intrate în posesia unor organizații socialiste, inclusiv în absenta unui titlu". Se apreciază, de asemenea, ca "semnificatia art. 1 alin. 1, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este constatarea unei realitati notorii: existenta dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate, indiferent ca aceasta avusese loc cu sau fără titlu".

În continuare, se considera ca teza potrivit căreia alte bunuri ce "n-au trecut în proprietatea statului nici măcar prin efectul celor două decrete menționate și ca restituirea lor n-ar putea fi decisa de această lege, ci de către instanțele judecătorești, în caz contrar legea ar infaptui o lezare a principiului separației puterilor în stat", promovează inegalitatea cetățenilor în fața legii. Cît privește deposedarile făcute de stat, cu sau fără titlu, se considera ca, într-adevăr, au fost abuzive și ilegale, dar măsurile reparatorii pot fi stabilite numai prin lege. În sprijinul acestei idei sunt și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 77 din Legea nr. 58/1991, astfel ca "potrivit acestor dispoziții imperative, repararea unor asemenea daune este o problemă rezervată legii și nici un organ de jurisdicție nu poate, fără încălcarea acestor prevederi, să se substituie legiuitorului în soluționarea problemei respective". Critica din sesizare, referitoare la semnificatia notiunii de măsuri reparatorii, este apreciată ca "o problemă de interpretare a legii", iar nu de neconstituționalitate;

- cu privire la susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. (1)-(5) și (7), ale art. 42 și ale art. 135 alin. (6) din Constituție, se apreciază ca obiecțiile nu au un suport real, deoarece legea nu operează trecerea unor bunuri în proprietatea statului, acesta având deja calitatea de proprietar al imobilelor în temeiul naționalizarii făcute sub imperiul altei Constituții;

- cît privește încălcarea prevederilor art. 49 din Constituție, pentru aspectul din obiectie referitor la repararea în natura a daunelor suferite sunt reiterate argumentele evocate anterior, iar pentru aspectul referitor la cuantumul despăgubirilor, se arata ca "în raport cu posibilitățile economiei naționale românești, acestea sunt net superioare față de măsurile similare luate de unele tari foste comuniste care au acordat cupoane sau o sumă care, oricum, nu se ridica la echivalentul veniturilor salariale medii pe economie, ale unei persoane, pe o perioadă de 20 de ani, asa cum face legea română";

- cu privire la încălcarea art. 54 din Constituție, se apreciază "că nu poate fi vorba de o încălcare a drepturilor celor vătămați prin pierderea proprietății, ca urmare a vinzarii către chiriași, de către stat în calitate de proprietar, a apartamentelor sau imobilelor nerestituite" și deci "nu se aduce atingere câtuși de puțin art. 54 din Constituție, care prevede că cetățenii trebuie să-și exercite drepturile cu buna-credința, fără a încalcă drepturile și libertățile celorlalți";

- cu privire la încălcarea art. 16, art. 17 și art. 25 din Constituție, prin nerecunoasterea dreptului de proprietate al cetățenilor români stabiliți în străinătate și a creării inegalitatii în rindul foștilor proprietari, se apreciază ca aceasta norma "nu poate fi cenzurata și nici nu poate fi considerată ca încalcă vreun principiu constituțional";

- cu privire la încălcarea prin art. 24 alin. 1 din lege a art. 21 din Constituție, se considera ca legea nu interzice accesul liber la justiție și, de altfel, soluția legii este în concordanta cu Decizia nr. 3/1993 a Curții Constituționale, cu pct. 3 din Hotărârea nr. 1/1995 a Curții Supreme de Justiție, precum și cu prevederile Legii nr. 47/1992 și ale Legii nr. 58/1991, sub aspectul repararii în natura a daunelor suferite prin naționalizare;

- cu privire la încălcarea, prin art. 24 alin. (2) din lege, a prevederilor art. 128 din Constituție, ca urmare a trimiterii pe care legea o face la art. 330 din Codul e procedura civilă, se apreciază ca aceste dispoziții legale "nu reprezintă altceva decît stabilirea, în condițiile legii, a procedurii de reformare a unei hotărâri";

- referitor la aspectele de ordin procedural, invocate cu privire la desfășurarea ședințelor, se apreciază ca acestea nu intră în competența Curții Constituționale;

- privitor la evocarea, în cuprinsul sesizarilor, a documentelor internaționale privind drepturile omului, se apreciază ca "nici prin prisma acestora, obiecțiile de neconstituționalitate nu pot fi reținute".

Având în vedere ca sesizările de neconstituționalitate care formează obiectul dosarelor nr. 107 A/1995 și nr. 108 A/1995 privesc aceeași lege, s-a decis conexarea Dosarului nr. 108 A/1995 cu Dosarul nr. 107 A/1995,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

ținând seama de obiecțiile de neconstituționalitate cuprinse în cele doua sesizări reținute, de punctele de vedere comunicate de președintele Camerei Deputaților, de președintele Senatului și de Guvern, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de dispozițiile Legii pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, raportate la Constituția României, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

1. Cît privește obiecția potrivit căreia unul dintre scopurile avute în vedere de legiuitor - acela al protecției chiriașilor din imobilele trecute în proprietatea statului - s-ar fi putut realiza mai eficient pe alte cai, aceasta urmează a fi înlăturată.

Într-adevăr, o asemenea critica adusă legii nu se sprijină, în contextul în care a fost formulată, pe invocarea unor prevederi constituționale care ar fi incalcate prin măsurile de protecție socială cuprinse în lege privind categoria de persoane avute în vedere.

Pe de altă parte, preferinta Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, pentru o anumită soluție legislativă este un atribut suveran al acestuia, atât timp cît nu contravine normelor și principiilor Constituției.

2. În ce privește susținerea faptului ca, prin art. 1 alin. 1, legea ar avea un caracter retroactiv, urmează a se observa ca, pornind de la constatarea existenței, între anii 1945 și 1989, a unor dispoziții legale privind trecerea în proprietatea statului a unor imobile cu destinația de locuințe, legea nu are nicidecum un caracter retroactiv, ea urmînd sa reglementeze numai pentru viitor dreptul foștilor proprietari de a li se restitui bunurile respective sau, după caz, de a primi despăgubirile stabilite.

Într-adevăr, potrivit practicii constante a Curții Constituționale - asa cum rezultă din Decizia nr. 3/1993 și din Decizia nr. 62/1995 -, suprematia dispozițiilor constituționale referitoare la regimul proprietății private - ca, de altfel, în general, suprematia legii fundamentale, la care se referă art. 51 din Constituție - se aplică exclusiv legilor în vigoare sub imperiul actualei Constituții.

Asa fiind, aplicarea criteriului ierarhic al supremației Constituției față de o lege anterioară ale carei efecte s-au consumat în trecut ar insemna să se confere regimului constituțional actual un efect retroactiv, incalcindu-se principiul neretroactivitatii legii.

Soluționarea conflictului legilor în timp face necesară diferentierea dreptului subiectiv, constituit sub imperiul legii anterioare, de cel născut potrivit legii posterioare; aceasta din urma lege nu poate, fără a avea caracter retroactiv, sa aducă atingere modalitatii în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernata de principiul tempus regit actum.

În consecința, chiar dacă naționalizarea ori alte moduri în care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naștere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzătoare prevederile Constituției, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, neconstituționalitatea unei legi se poate constata de Curtea Constituțională numai cu referire la raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituției din 1991; aceasta prevedere este, prin ipoteza, aplicabilă legilor în vigoare adoptate anterior Constituției. Asa fiind, față de dispozițiile art. 150 alin. (1) din Constituție, care stabilește ca legile anterioare sunt abrogate în măsura în care contravin unei dispoziții constituționale, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 limitează efectul abrogator la data intrării în vigoare a Constituției. Este însă o regulă ce nu se poate aplica imobilelor trecute în proprietatea statului sub imperiul Decretului nr. 92/1950 ori al altor prevederi legislative anterioare Constituției, deoarece în cazul unor asemenea imobile dreptul subiectiv de proprietate al statului s-a constituit în cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituției.

Urmează, față de cele arătate, ca obiecția de neconstituționalitate privind caracterul retroactiv al dispozițiilor art. 1 alin. 1 din lege să fie respinsă, de vreme ce trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neingradit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existenta în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate, precum și de a stabili modul în care - prin restituire în natura, prin plata unor despăgubiri sau în orice alta modalitate - foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Măsurile reparatorii cuprinse în lege, urmînd a fi aplicate exclusiv pentru viitor, nu au, sub nici un aspect, caracter retroactiv.

Referirea din art. 1 al legii la imobilele aflate, la 22 decembrie 1989, în posesia statului sau a unor persoane juridice nu are în vedere stabilirea momentului trecerii lor în proprietatea statului, ci exclusiv determinarea sferei locuințelor cu privire la care se aplică reglementarea data prin lege.

Cît privește obiecția bazată pe afirmatia ca legea ar fi neconstitutionala și prin faptul ca recunoaște efectele Decretului nr. 92/1950, deși acesta era neconstitutional chiar și în raport cu prevederile Constituției din 1948, iar pe de altă parte ca, în aplicarea acestuia, s-au preluat și alte bunuri decît cele la care se referea reglementarea respectiva, aceasta urmează să fie, de asemenea, respinsă, întrucît Curtea Constituțională nu este, potrivit Constituției, competența sa examineze concordanta legilor anterioare cu prevederi constituționale existente la data adoptării lor, și nici sa verifice modul în care s-au aplicat reglementările legale anterioare.

Trebuie să se observe, în fine, ca, întrucît imobilele în discuție se afla, legal, în proprietatea statului, este evident ca, spre a obține reparația ce li se cuvine în lumina prevederilor legii, foștii proprietari sau, după caz, moștenitorii acestora trebuie să urmeze regulile instituite prin această lege, inclusiv cît privește accesul la instanțele judecătorești. Aceasta reprezintă o garanție pe care nu ar putea-o oferi calea unei acțiuni în revendicare a unui bun trecut incontestabil în proprietatea statului.

Obiecțiile privind neconstituționalitatea art. 1 alin. 1 din lege sunt, de aceea, neintemeiate și urmează să fie respinse în măsura în care se referă la locuintele care au fost preluate de stat în baza unor titluri, asadar în temeiul reglementărilor legislative existente la data respectiva, reglementări adoptate în baza unui alt regim constituțional.

În toate aceste cazuri, dreptul de proprietate al statului nu poate fi contestat, astfel încât restituirea bunurilor respective către foștii proprietari sau către moștenitorii acestora, ca și reglementarea acordării unor despăgubiri nu pot fi realizate decît prin lege specială, astfel cum, de altfel, rezultă și din Legea nr. 58/1991 (art. 77) și din Legea nr. 47/1992 [art. 26 alin. (3)].

Alta este situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, asadar fără titlu, în condițiile inexistentei unei reglementări legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al carei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului. În alți termeni - cu excepția cazurilor în care, potrivit legii, apartamentele ar urma să fie, fără limitări valorice, restituite în natura fostului proprietar ori moștenitorilor acestora -, măsurile cuprinse în lege (acordarea de despăgubiri, vânzarea locuințelor către chiriașii care le ocupa ori păstrarea lor în patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuințe cu privire la care statul nu a dobândit, legal, dreptul de proprietate.

A considera, într-o dispoziție a legii, ca și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate ar fi să se recunoască acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl cunoaște și care, de aceea, nu poate fi acceptat.

Urmează, asadar, ca obiecția de neconstituționalitate a acelei părți a art. 1 alin. 1 din lege, care se referă la imobilele trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu, să fie primită.

Ar fi însă echitabil ca proprietarii unor asemenea imobile sau moștenitorii acestora să poată beneficia și de prevederile acestei legi, cita vreme, în forma actuala a legii, acest drept le este recunoscut.

Ar rămâne, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptării unor măsuri de completare a dispozițiilor acesteia privind:

- dreptul persoanelor ale căror locuințe au fost preluate de către stat, fără titlu, și al moștenitorilor acestora - locuințe cu privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori sa renunțe la calea incerta, lenta și costisitoare a unei acțiuni în revendicare;

- interzicerea vinzarii către chiriași a locuințelor cu privire la care cei în cauza s-au adresat justiției în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (cu condiția de a notifica organelor competente, în acel termen, faptul de a fi introdus cererea de revendicare).

Cu prilejul unor asemenea completări ale legii ar urma - față de reglementarea data prin art. 24 alin. 2 - să se aprecieze și asupra necesității de a se reglementa dreptul persoanelor care au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de restituire a unor locuințe, atacate cu recurs în anulare, de a beneficia de prevederile legii în cazul în care hotărârile respective vor fi desființate în urma recursului; s-ar putea concepe o "repunere" în termenul de 6 luni, în temeiul legii.

3. Urmează să fie respinsă critica referitoare la infringerea, prin art. 1 alin. 1 din lege, a principiului separației puterilor, prin aceea ca Parlamentul, în loc să se legifereze, se substituie puterii judecătorești în măsura în care stabilește, cu titlu general, prin lege, ca toate preluarile făcute de stat în perioada 1945-1989, indiferent în ce mod, echivaleaza cu transferuri corecte și valabile ale dreptului de proprietate. Astfel cum susțin, în esenta, autorii acestei obiecții de neconstituționalitate, problema restituirii imobilelor trecute în proprietatea statului ori a despăgubirii foștilor proprietari nu poate fi rezolvată decît de instanțele judecătorești, iar nu pe calea legii; procedând astfel, legea ar încalcă, în egala măsura, art. 21 din Constituție privind dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, precum și art. 125 alin. (1) din Constituție, care statorniceste realizarea justiției prin instanțele judecătorești stabilite de lege.

Este însă evident ca, în prezenta unui drept de proprietate, incontestabil din punct de vedere juridic, al statului asupra locuințelor, întemeiat pe reglementări legale anterioare Constituției actuale, singura modalitate de restituire a imobilelor și, după caz, de dezdăunare a foștilor proprietari este adoptarea unei legi speciale.

Într-adevăr, în prezenta unor realitati juridice consolidate ca efect al unor reglementări legale emise sub imperiul unei alte ordini constituționale, instanțele judecătorești n-ar putea - în lipsa unor texte de lege menite sa rezolve nemijlocit situațiile complexe create în timp și sa concilieze interesele conflictuale ale diferitelor categorii de persoane - sa ordone restituiri sau reparații, fără a se substitui, ele însele, puterii legiuitoare, depasind, prin aceasta, limitele puterii judecătorești.

Nu se poate susține, în raport cu prevederile legii, ca acestea ar viola dispozițiile art. 21 și ale art. 125 alin. (1) din Constituție, cita vreme, potrivit art. 18 din lege, hotărârile comisiilor instituite pentru stabilirea dreptului foștilor proprietari și al altor persoane la restituirea în natura ori la acordarea de despăgubiri, precum și a cuantumului despăgubirilor, sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, și pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare.

4. Nu s-ar putea vorbi, în aceste condiții, nici despre violarea, prin prevederile legii, a textelor constituționale referitoare la ocrotirea proprietății private, în mod egal, indiferent de titular, admitindu-se ideea, promovata de autorii uneia dintre sesizări, ca legiuitorul recurge la o "expropriere individuală", neprevăzută de Constituție.

Prevederile constituționale referitoare la ocrotirea proprietății private, inclusiv cele care reglementează exproprierea pentru o cauza de utilitate publică, nu pot avea, nici ele, caracter retroactiv, spre a servi la aprecierea legalității unor măsuri adoptate în trecut, sub imperiul unei alte legislații și al altui regim constituțional.

Pornind de la constatarea unor realitati juridice existente, a căror validitate nu mai poate fi contestată, legea nu numai că nu realizează "exproprierea individuală" a locuințelor aflate în proprietatea statului, dar înfăptuiește, cu mijloace specifice și ținând seama de realitatile economice și sociale din prezent, o reparatie în folosul foștilor proprietari, persoane fizice.

Scopul legii este acela de a statornici măsuri reparatorii - restituiri și despăgubiri - în interesul foștilor proprietari, ale căror locuințe au fost trecute în proprietatea statului, iar nu - astfel cum afirma - acela de a "improprietari" pe chiriași. Posibilitatea vinzarii către chiriași a locuințelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari este reglementată, prin art. 9 alin. 1 din lege, ca o formă în care statul, în calitate de proprietar, statorniceste regimul juridic al bunurilor ce-i aparțin, astfel cum a făcut-o și cu privire la cea mai mare parte a fondului sau locativ, deja vinduta, potrivit legii, persoanelor care ocupau locuintele cu titlu de chiriași. Este vorba, totodată, despre recunoașterea, prin lege, a unei indreptatiri egale a persoanelor cărora li s-au repartizat cu chirie locuințe ale statului, de a le cumpara, indiferent de modul în care locuintele au fost dobîndite în proprietate de către stat, inlaturindu-se discriminarea actuala dintre chiriașii din locuintele construite de stat și cei care ocupa locuințe dobîndite în proprietate, în alte moduri, de către acesta. Și este vorba, în același timp, de o măsura menita să asigure realizarea scopului legii, acela de a acoperi o parte a cheltuielilor necesitate de despăgubirea foștilor proprietari, în condițiile în care resursele bugetare ce pot fi alocate cu aceasta destinație sunt, evident, neîndestulătoare.

Asa fiind, "necesitatea" reglementării cumpărării de către chiriași a locuințelor nerestituite în natura nu are nici o legătură cu cauzele de utilitate publică avute în vedere de Constituție cu referire la condițiile exproprierii [art. 41 alin. (3)], dat fiind ca obiectul legii este cu totul altul decît exproprierea.

Asadar, obiecțiile de neconstituționalitate care se referă la violarea art. 41 și art. 135 alin. (6) din legea fundamentală urmează a fi, de asemenea, considerate ca neintemeiate.

5. Nici o prevedere a legii nu îndeplinește critica potrivit căreia ar fi incalcate prevederile art. 42 din Constituție, care garantează dreptul la moștenire.

Lasind la o parte referirea pe care autorii acestei critici o fac la asa-zisa "expropriere deghizată" - referire ce nu are nici un suport față de prevederile legii și care, de altfel, nu poate decît în mod fortat să fie asociata cu garantarea dreptului la moștenire -, legea recunoaște nelimitat drepturile moștenitorilor, acestea fiind identice cu cele ale fostului proprietar, la a cărui succesiune sunt chemați. Toate formele succesiunii sunt recunoscute, atât cea legală, cît și cea testamentară; clasele de moștenitori nu sunt altele decît cele stabilite de legea civilă; nici o derogare e la normele de drept comun referitoare la procedura succesorală nu este prevăzută. Legea stabilește, în fine (art. 5 alin. 4), ca moștenitorii sunt socotiți de drept ca au acceptat succesiunea de la data depunerii cererii privind restituirea în natura a locuințelor sau, după caz, acordarea de despăgubiri.

6. Nu poate fi acceptată nici critica privind violarea art. 49 din Constituție, text care are în vedere cazurile în care, prin lege, poate fi restrîns exercițiul unor drepturi sau libertăți. Obiecția de neconstituționalitate are în vedere încălcarea, prin art. 2 alin. 1 din lege, a dreptului la restituirea în natura a bunurilor trecute în proprietatea statului, precum și a dreptului la despăgubire integrală pentru situația în care bunul nu este restituit în natură.

Este de observat, în primul rind, sub aspect formal, ca textul art. 49 nu se referă la restrîngerea întinderii sau la suprimarea unor drepturi - cum pare a se susține de către autorii sesizării, cu referire la consecințe decurgind din dreptul de proprietate -, ci la restrîngerea exercițiului unor drepturi existente, recunoscute de alte texte constituționale; iar drepturile la care se referă, concret, obiecția nu figurează printre cele enumerate în cap. II al titlului II din Constituție.

Pe de altă parte, spre a se putea vorbi despre restrîngerea unui drept - ori, în termenii Constituției, a exercițiului unui drept -, este necesar ca acel drept sa existe, ceea ce, astfel cum s-a arătat în cele ce preceda, cît privește dreptul de proprietate, nu este cazul în raport cu prevederile legii, de vreme ce imobilele la care aceasta se referă fac obiectul dreptului de proprietate al statului. Dreptul foștilor proprietari de a li se restitui apartamentele ori de a primi despăgubiri urmează, deci, să se nasca în viitor, prin aplicarea prevederilor legii.

În condițiile în care, de altfel, prevederile constituționale produc efecte numai pentru viitor, nu pot fi aplicate situațiilor ce-și găsesc reglementarea în lege nici textele Codului de procedura civilă, la care autorii uneia dintre sesizări fac ample referiri. Nu este vorba numai despre faptul ca ne aflam în prezenta unor obiecții care privesc concordanta prevederilor legii cu Constituția, iar nu cu dispoziții cuprinse într-o alta lege, ci despre împrejurarea ca autorii sesizării propun aplicarea legii civile la raporturi care nu au nimic comun cu aceasta, raporturi în care statul nu apare nicidecum ca un simplu debitor al unor obligații în cadrul cărora foștii proprietari sau moștenitorii acestora ar avea calitatea de creditori. Nu poate fi, asadar, de conceput aplicarea normelor dreptului privat într-un domeniu aparținând, fără nici o indoiala, în întregime, dreptului public.

Dar, întrucît nu poate fi vorba despre drepturi a căror existenta este incontestabila, asadar despre drepturi al căror exercițiu ar putea fi, eventual, restrîns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 49 din Constituție, revine, ca atribut suveran, legiuitorului sa aprecieze asupra modalităților și condițiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca și asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident ca, nefiind vorba despre restrîngerea exercițiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparații, nu se poate vorbi despre aplicarea art. 49 din Constituție.

Limitarea întinderii reparațiilor are în vedere, în cazul legii a carei constituționalitate este discutata, posibilitățile economice și financiare existente în raport cu alte necesitați și prioritati economice și sociale, în a căror evaluare și satisfacere legiuitorul este suveran. Cît privește modul de stabilire a despăgubirilor și întinderii acestora, prevederile legii (art. 13 alin. 2) consacra, fără indoiala, soluții rezonabile.

Este, într-adevăr, important de arătat ca, referitor la reparația în ipoteza privarii de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - a carei practica este menționată în punctul de vedere primit de la Guvern -, a stabilit, pe de o parte, ca dreptul la indemnizare trebuie să aibă un cuantum rezonabil, iar pe de altă parte ca metoda de evaluare a bunului trebuie să fie, la rindul ei, în mod manifest rezonabila. Întrucît practica Curții Europene a Drepturilor Omului se întemeiază pe acte internaționale referitoare la drepturile omului, se poate considera ca reglementarea cuprinsă în lege, cu privire la cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate foștilor proprietari, da expresie exigențelor reglementărilor internaționale avute în vedere de art. 20 din Constituție.

7. O alta obiectie de neconstituționalitate are în vedere încălcarea art. 54 din Constituție, care obliga pe cetățeni să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu buna-credința, fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți; or, în opinia autorilor obiectiei, legea creează premisele și condițiile juridice necesare chiriașilor spre a încalcă, cu buna-știința, dreptul foștilor proprietari, prin aceea ca ei vor putea cumpara apartamentele sau imobilele nerestituite.

Obiecția urmează să fie respinsă. Trebuie constatat ca între actualii chiriași ai locuințelor trecute în proprietatea statului și foștii proprietari ai acestor imobile nu exista, nici în prezent și nici nu se vor stabili, prin aplicarea prevederilor legii, nici un fel de raporturi juridice; asa fiind, nu exista nici o obligație juridică pe care chiriașii ar fi chemați sa o observe cu buna-credința.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile legii (art. 9), chiriașii dobândesc dreptul de a cumpara locuintele pe care le ocupa nu de la foștii proprietari și nici prin încălcarea drepturilor lor - aceștia având numai dreptul de a primi despăgubirile stabilite potrivit legii -, ci de la stat. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate, nici în acest caz și nici în general, să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe.

De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situația în care dreptul se realizează în alt scop decît acela pentru care legea l-a recunoscut.

8. Obiecția, potrivit căreia prevederile art. 4 din lege, care stabilesc ca cetățenii români domiciliați în străinătate nu beneficiază de prevederile legii decît dacă își stabilesc domiciliul în țara în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia, încalcă art. 16 din Constituție, urmează să fie acceptată.

Într-adevăr, textul constituțional menționat consacra egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Pe de altă parte, art. 25 din Constituție, garantind dreptul la libera circulație în țara și în străinătate, asigura fiecărui cetățean facultatea de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țara, de a emigra, precum și de a reveni în România.

Condiționarea, prin lege, a acordării reparatiei pentru locuintele trecute în proprietatea statului de obligația de a domicilia în țara reprezintă, fără indoiala, o măsura care infringe egalitatea cetățenilor, statornicind, în detrimentul celor ce domiciliază în străinătate, o discriminare inacceptabila în lumina art. 16 din Constituție.

O asemenea condiție poate aparea, în prezenta textelor constituționale, ca o veritabila sancțiune pentru cei care nu au domiciliul în țara.

Nu se poate considera, pe de altă parte, nici ca faptul de a domicilia în străinătate ar fi practic incompatibil cu dreptul de a primi despăgubirile prevăzute de lege.

Nu se poate susține, în fine - astfel cum se propune în punctul de vedere primit din partea președintelui Senatului -, ca dreptul de a primi despăgubirile ar fi corelativ cu îndeplinirea unor obligații ce presupun prezenta în țara a celor în cauza - anume participarea la formarea veniturilor sectorului public, din care se alimentează cheltuielile ocazionate de plată despăgubirilor. Într-adevăr, legea nu prevede nicaieri, pentru virtualii beneficiari ai despăgubirilor, o asemenea obligație, care ar echivala cu îndatorirea de a contribui financiar la propria lor dezdăunare.

Condiția cuprinsă în art. 4 din lege trebuie deci să fie înlăturată din textul acestui articol, care ar urma sa prevadă expres faptul ca de prevederile legii beneficiază și cetățenii români domiciliați în străinătate. Referirea din acest articol la cetățenii români este constituțională, deci numai excluderea celor cu domiciliul în străinătate este contrară prevederilor art. 16 din Constituție.

9. Cît privește încălcarea art. 18 din Constituție prin faptul ca străinii și apatrizii sunt inlaturati de la beneficiul legii, este de observat, în primul rind, că nu exista, în cuprinsul legii, o prevedere expresă în acest sens.

Asa fiind, în cadrul punctului de vedere primit de la președintele Camerei Deputaților se susține ca, potrivit art. 1 din lege, prevederile acesteia se aplică foștilor proprietari, indiferent dacă sunt sau nu cetățeni români, străini sau apatrizi; se precizează, totuși, ca potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție, străinii și apatrizii nu vor putea dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În schimb, în punctul de vedere al președintelui Senatului se pornește de la ideea ca străinii și apatrizii nu pot beneficia de prevederile legii, exprimindu-se și motivele pentru care obiecția de neconstituționalitate privind aceasta soluție nu poate fi primită.

În punctul de vedere al Guvernului nu se face nici o referire la acest aspect.

Apare, însă, neindoielnica voința legiuitorului de a exclude străinii și apatrizii de la aplicarea prevederilor legii, de vreme ce, chiar în ce-i privește pe cetățenii români aflați în străinătate, beneficiul legii este recunoscut numai cu condiția de a-și stabili domiciliul în țara. Dacă legea ar fi avut în vedere recunoașterea dreptului de a beneficia de măsuri reparatorii și străinilor ori apatrizilor, ar fi trebuit ca și în cazul acestora sa prevadă cel puțin condiția pusă cetățenilor români, căci altfel s-ar fi creat o inadmisibila discriminare față de aceștia din urma.

Rezultă, asadar, printr-un rationament per a contrario, ca străinii și apatrizii nu au fost avuti în vedere de lege ca potențiali beneficiari ai măsurilor pe care aceasta le cuprinde.

Interpretarea are la baza textul art. 4 din lege, astfel încât este evident ca modificarea acestui articol, în sensul avut în vedere la pct. 8, ca urmare a constatării neconstitutionalitatii sale, nu va mai îngădui deducerea voinței legiuitorului cu privire la chestiunea de a ști dacă străinii și apatrizii beneficiază sau nu de prevederile legii.

Este, de aceea - și aici - necesar ca, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, Parlamentul sa aprecieze cu privire la rezolvarea acestei probleme, urmînd ca, dacă socotește necesar, sa introducă precizările corespunzătoare, eventual în chiar cuprinsul art. 4 din lege.

Soluția care se desprinde din actuala redactare a legii este, însă, la adapostul oricărei critici de neconstituționalitate. Într-adevăr, textul art. 18 alin. (1) din Constituție - la care se referă una dintre sesizări - prevede că "cetățenii străini și apatrizi care locuiesc în România se bucura de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi". Excluzând și în acest caz o aplicare retroactivă a legii fundamentale, nu se poate pretinde asimilarea acestor persoane cu cetățenii români sub aspectul vocației la beneficiul unei legi ce creează drepturi numai pentru viitor.

Trebuie însă precizat ca protecția generală a averilor, la care se referă textul constituțional menționat, nu poate, nicidecum, sa oblige pe legiuitor la includerea, în regimul de favoare pe care înțelege sa-l instituie pentru cetățenii români într-un anumit domeniu al relațiilor sociale, și a persoanelor care nu au aceasta calitate, iar măsurile instituite prin această lege exced, neîndoielnic, cadrul protecției generale a averilor aparținând străinilor sau apatrizilor. Într-adevăr, în lumina textului constituțional se au în vedere, ca obiect al protecției, averile existente, iar nu și drepturile conferite de lege pentru viitor, peste limitele acestor averi. Adoptarea unor asemenea măsuri exclusiv cu privire la cetățenii români este, de aceea, atributul suveran al legiuitorului.

10. Susținerea potrivit căreia art. 24 alin. 2 din lege se abate de la art. 128 din Constituție, pe de o parte pentru ca ar reprezenta un amestec nejustificat al legiuitorului în activitatea de judecată, iar pe de altă parte ca trimite la dispozițiile art. 330 din Codul de procedură civilă, text care ar fi, el însuși, neconstitutional, urmează să fie înlăturată.

Într-adevăr, art. 24 alin. 2 din lege nu cuprinde o reglementare legislativă noua, ci se multumeste să facă trimitere la norme deja existente, anume acelea cuprinse în Codul de procedură civilă. Prevazind ca hotărârile judecătorești definitive și irevocabile vor putea să fie atacate cu recurs în anulare, textul legii nu are caracter imperativ și, deci, nu adauga cu nimic la reglementarea de drept comun.

Presupunerea ca, printr-un asemenea text, s-ar dori să se sugereze o anumită orientare a practicii în materie este excesiva, având caracter politic.

Trimiterea, într-o lege, la prevederile unei alte legi în vigoare este, de altfel, un procedeu obișnuit în tehnica legislativă, larg utilizat în legislația noastră, și aceasta nu poate fi, sub nici un aspect, contrar normelor și principiilor constituționale.

Pe de altă parte, constituționalitatea prevederilor Codului de procedura civilă nu este o chestiune care poate fi discutata și soluționată de Curtea Constituțională cu prilejul analizei obiectiilor de neconstituționalitate a legii la care se referă sesizările, întrucît o asemenea analiza ar depăși limitele competentei Curții, astfel cum sunt stabilite prin art. 144 lit. a) din Constituție, care se referă exclusiv la legea adoptată, înainte de promulgare.

11. Obiecțiile privind neconstituționalitatea unor texte ale legii, care ar infringe dispozițiile art. 20 din Constituție, nu pot fi acceptate.

Într-adevăr, prevederile art. 20 din Constituție, prin care se stabilește raportul între reglementările internaționale la care România este parte și legislația interna, nu pot avea, desigur, caracter retroactiv și, ca atare, nu pot servi pentru aprecierea unor dispoziții legislative anterioare legii fundamentale și nici pentru dezlegarea problemelor legate de raporturile juridice născute într-un regim constituțional în care principiile instituite prin textele constituționale actuale nu erau cunoscute.

Efectele unor asemenea reglementări internaționale asupra legislației interne și a aplicării acesteia, pentru perioada anterioară Constituției în vigoare, nu pot fi, asadar, decît acelea care puteau exista în momentul în care s-au produs.

Trecind peste faptul ca Declarația referitoare la principiile fundamentale ale justiției în legătură cu victimele abuzului de putere, adoptată prin Rezoluția nr. 46/34 a Adunării generale a O.N.U., nu poate fi inclusă, prin caracterul ei de recomandare, printre reglementările internaționale avute în vedere de art. 20 din Constituție, trebuie, de altfel, sa constatam, chiar în afară chestiunilor privind neretroactivitatea prevederilor constituționale menționate, ca problema se reduce, în ultima analiza, la acordarea despăgubirilor și la caracterul lor, aspecte sub care obiecțiile cuprinse în sesizările primite nu indreptatesc concluzia ca legea s-ar abate de la normele internaționale în materie. Nu s-ar putea, într-adevăr, susține ca modul de acordare a despăgubirilor și cuantumul acestora - astfel cum sunt stabilite prin lege - nu ar fi rezonabile ori ar infringe principii de echitate socială, în raport cu realitatile sociale din România și cu posibilitățile economice existente.

12. Cît privește sesizarea adresată de grupul de senatori, prin care se susține ca, în fapt, au votat în favoarea legii numai 68 sau 69 de membri ai Senatului - în timp ce pentru adoptare erau necesare 72 de voturi "pentru" -, aceasta urmează să fie respinsă.

Într-adevăr, sesizarea are în vedere o situație a carei apreciere, în cadrul procedurii de adoptare a legilor în Senat, revine exclusiv membrilor acestuia și nu poate face obiect al controlului de constituționalitate din partea Curții Constituționale.

Astfel cum rezultă din stenograma dezbaterilor din ședința din 20 iunie 1994 a Senatului, problema ce face obiectul sesizării a fost ridicată și discutata în ședința respectiva, fără să se fi constatat neregularități în aplicarea regulilor de procedura cu prilejul adoptării legii.

În aceste condiții, obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dat fiind ca legea a fost adoptată cu respectarea prevederilor Constituției.

13. În sesizarea grupului de deputați se invoca încălcarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituție și, deopotrivă, a art. 54 din Regulamentul ședințelor comune ale celor două Camere. Se are în vedere faptul ca, întrucît raportul comisiei de mediere, care fusese adoptat de Senat - cu excepția art. 10 din proiectul legii -, nu a întrunit, după dezbatere, numărul necesar de voturi la Camera Deputaților, în ședința comuna a Camerelor din 25 iunie 1995 au fost supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 (votat de Senat în propria sa redactare, deși comisia de mediere propusese spre votare textul Camerei Deputaților).

Obiecția de neconstituționalitate urmează a fi examinata în lumina Deciziei nr. 62/1995 a Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea Legii pentru accelerarea procesului de privatizare, lege care a trecut prin aceleași proceduri parlamentare ca și legea a carei constituționalitate este contestată, cu deosebirea ca aceste proceduri s-au desfășurat la Senat.

În termenii analizei făcute în decizia menționată trebuie să se constate - excepțind situația art. 10 din proiectul legii, al cărui cuprins a fost discutat în ședința comuna a celor două Camere - ca respingerea raportului de mediere de către Camera Deputaților nu este reală.

Într-adevăr, toate propunerile comisiei de mediere, vizind eliminarea divergentelor dintre Camere, au fost admise, text cu text, de Camera Deputaților, în cadrul dezbaterilor prilejuite de examinarea raportului comisiei de mediere, astfel cum rezultă din stenograma ședinței din 27 iunie 1995. Or, propunerile astfel acceptate ale comisiei de mediere nu faceau altceva decît sa consemneze concilierea fiecărei divergențe în parte. Acceptarea, după discuții, a acestor propuneri nu putea sa însemne, în fond, decît faptul ca divergențele au fost, rind pe rind, eliminate. Împrejurarea ca, în final, raportul comisiei de mediere a fost aprobat cu o majoritate care nu era cea absolută, nu poate duce la concluzia ca divergențele persista, ca și cum raportul comisiei nu ar fi existat; o asemenea concluzie ar contrazice hotărârile succesive luate, regulamentar, prin vot, de către Camera Deputaților pentru aprobarea fiecărei propuneri cuprinse în raportul de mediere, vizind concilierea tuturor divergentelor. Iar art. 10 din proiectul legii, rămas în divergenta, a fost discutat și adoptat în ședința comuna a celor două Camere.

În realitate, neintrunirea majorității absolute în Camera Deputaților nu poate duce la concluzia reinvierii divergentelor, conciliate anterior prin aprobarea propunerilor de mediere atât în Senat, cît și în Camera Deputaților.

Asa fiind, luarea de către plenul celor două Camere a hotărârii de a se trece la votarea raportului de mediere (fiind supuse dezbaterii numai prevederile art. 10 din lege), potrivit ordinii de zi aprobate, nu poate fi considerată neconstitutionala, cît timp aceasta corespunde scopului și ratiunii pentru care fusese convocată ședința comuna.

Obiecția de neconstituționalitate urmează, asadar, să fie respinsă.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 17, art. 18 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 25, art. 41 alin. (1)-(5) și (7), art. 42, art. 49, art. 54, art. 74 alin. (1), art. 76 alin. (2), art. 125 alin. (1), art. 128, art. 135 alin. (6), art. 144 lit. a) și art. 150 din Constituție, precum și al prevederilor art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constata ca sesizarea grupului de 50 de deputați, ce formează obiectul Dosarului nr. 106 A/1995, nu a fost facuta cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională nefiind legal sesizată pentru a se pronunța asupra obiectiilor de neconstituționalitate cuprinse în aceasta sesizare.

2. Constata ca Legea pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) și ale art. 76 alin. (2) din Constituție.

3. Constata ca art. 1 - cu excepția prevederilor alin. 1 referitoare la locuintele trecute, fără titlu, în proprietatea statului -, art. 2 alin. 1, art. 9 alin. 1, art. 13 alin. 2 și art. 24 din aceeași lege sunt constituționale.

4. Constata ca precizarea "fără titlu" din art. 1 alin. 1, precum și condiția de stabilire a domiciliului în țara, prevăzută de art. 4 din lege, sunt neconstituționale.

5. Decizia se comunică Președintelui României, președintelui Camerei Deputaților și președintelui Senatului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 19 iulie 1995 și la ea au participat: Ioan Muraru, președinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stangu și Victor Dan Zlatescu, judecători.