Decizia nr. 33/1998

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de Amzuta Constantin împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 331 din 14 iulie 1997 .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 3 februarie 1998, în prezenta recurentului, a reprezentantului Ministerului Public și în lipsa celorlalte părți legal citate, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 10 februarie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Curtea Suprema de Justiție, completul de 9 judecători, prin Încheierea din 7 aprilie 1997, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 330, art. 330^1, art. 330^2, art. 330^3 și a art. 330^4 din Codul de procedură civilă, ridicată de Amzuta Constantin.

Prin Decizia nr. 331 din 14 iulie 1997 Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondata excepția invocată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Amzuta Constantin, sustinand ca prevederile art. 330, 330^1, 330^2, 330^3 și ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă încalcă prevederile art. 21 din Constituție.

Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția a fost respinsă ca vadit nefondata, s-au solicitat puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca recursul este neîntemeiat, deoarece, asupra constituționalității art. 330, 330^1, 330^2, 330^3 și a art. 330^4 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizii definitive cere sunt obligatorii, conform art. 145 alin. (2) din Constituție.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

În ședința publică din 3 februarie 1998, recurentul, invocand deciziile Curții Constituționale nr. 96/1996 și nr. 52/1997, a susținut, în esenta, ca exista o necorelare între considerentele deciziei de fond, în cuprinsul cărora se apreciază ca excepția este lipsită de obiect, și dispozitivul deciziei, în care excepția este respinsă ca vadit nefondata, ceea ce presupune o apreciere asupra fondului cauzei.

De asemenea, recurentul a susținut ca, în mod greșit, în recursul în anulare promovat de procurorul general s-a reținut ca, pentru contestarea deciziei de pensionare, trebuia să se urmeze o procedură specială și prealabilă, cel nemulțumit putându-se adresa Consiliului Casei de Asigurări a Avocaților, ca prim organ jurisdicțional, și apoi, cu apel, Comisiei centrale de pensii din cadrul Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Prin Legea nr. 73/1991, se susține în continuare, Comisia centrala de pensii a fost desfiintata, infiintandu-se comisiile de contestații județene și a municipiului București, care funcționează pe lângă Direcția generală de muncă și protecție socială, comisii la care se pot adresa toți ce nemultumiti de deciziile emise de oficiile de pensii de pe lângă Direcția generală de muncă și protecție socială, ce funcționează sub conducerea și controlul efectiv al Ministerului Muncii și Protecției Sociale, în această categorie nefiind inclusă însă și Casa de Asigurări a Avocaților, care este autonomă și nesubordonata, situație în care recurentul arata că nu avea obligația legală să se adreseze comisiei de contestații de pe lângă Direcția generală de muncă și protecție socială.

Totodată recurentul susține ca, prin modificările aduse Legii pentru organizarea judecătorească, textul din Codul de procedură civilă, care reglementează recursul în anulare, a fost abrogat implicit.

Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere a recursului.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile art. 330, 330^1, 330^2, 330^3, și ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, constata următoarele:

Recurentul reitereaza motivele invocate la judecata în fond și pune din nou în discuție legitimitatea constituțională a recursului în anulare. Aceasta instituție procesuala are ca obiect hotărâri irevocabile, iar competența de soluționare aparține Curții Supreme de Justiție. Recursul poate fi introdus numai de procurorul general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției. Posibilitatea introducerii recursului în anulare este condiționată limitativ de existenta a doua motive, și anume: atunci când instanța a depășit limitele puterii judecătorești și când s-au săvârșit infracțiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunțată. Primul motiv constituie motiv de casare și pentru recursul ordinar și are în vedere nu o încălcare a competentei generale sau jurisdicționale, ci o imixtiune în atribuțiile altei puteri, fiind de competența Curții Supreme de Justiție sa aprecieze excesul de putere judecătorească și ingerinta în atribuțiile legale ale altei puteri constituite.

Potrivit Constituției și legii sale de organizare și funcționare, Curtea Constituțională, în exercitarea controlului de constituționalitate, se pronunța asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizii definitive asupra constituționalității art. 330, 330^1, 330^2, 330^3 și a art. 330^4 din Codul de procedură civilă, care consacra instituția recursului în anulare, și nu exista împrejurări noi care să determine schimbarea soluției cuprinse în deciziile anterioare.

Totodată, este de observat ca legiuitorul, prin relativ recenta sa intervenție legislativă - Legea nr. 17/1997 -, nu a socotit necesar sa elimine dispozițiile legale care reglementează instituția recursului în anulare în procesul civil, operand doar modificarea privind limitarea termenului de introducere a acestuia.

Constituția prevede, în art. 125 alin. (3), ca este atributul legii sa stabilească procedura de judecată și competența instanțelor judecătorești.

Curtea Constituțională nu se poate substitui Parlamentului - unica autoritate legislativă a tarii, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție -, pentru a modifica sau completa un text de lege, devenind astfel legislator pozitiv.

Existenta unei cai de atac, chiar extraordinară, nu închide accesul la justiție, asa cum susține recurentul, din moment ce ea se dezbate în fața instanței, în cazul de fața, în fața instanței supreme, cu citarea părților.

Consideratiile recurentului privind abrogarea implicita a textelor din Codul de procedură civilă care reglementează recursul în anulare prin modificările aduse Legii pentru organizarea judecătorească nu pot fi reținute, deoarece acestea nu reprezintă o problemă de constituționalitate.

Afirmatia ca ar exista o necorelare între considerentele și dispozitivul deciziei atacate, deoarece în justificarea soluției Curtea a apreciat excepția ca lipsită de obiect, iar în soluția data a considerat excepția ca vadit nefondata, nu poate fi reținută. Termenul "vadit nefondata" are, potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, un caracter specific, de tehnica juridică. Potrivit dispoziției legale menționate, vadit nefondata este soluția pentru respingerea unei excepții, fără citarea părților, atunci când completul de judecată o considera ca atare. Deci, în sensul Legii nr. 47/1992, respingerea unei excepții ca vadit nefondata este și în situația în care aceasta este lipsită de obiect, ca în cazul de fața.

Aspectele legate de procedura ce trebuie urmată pentru contestarea deciziei de pensionare nu țin de contenciosul constituțional, ele fiind de competența exclusiva a instanțelor judecătorești.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) al art. 25 și al art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Amzuta Constantin împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 331 din 14 iulie 1997 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 februarie 1998.