Decizia nr. 482/1997

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de Societatea Comercială "Jupiter" - S.R.L. împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 267, pronunțată la data de 18 iunie 1997.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 11 noiembrie 1997 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 18 noiembrie 1997.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 267 din 18 iunie 1997 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 15 din Legea nr. 32/1968 , ridicată de Societatea Comercială "Jupiter": - S.R.L. în Dosarul nr. 1.000/1996 al Tribunalului Alba, retinand, în esenta, următoarele:

- dispozițiile

art. 15 din Legea nr. 32/1968

nu încalcă prevederile constituționale, întrucât, în speta, sumele confiscate sunt urmare a săvârșirii unei contravenții; textele constituționale invocate de recurenta se referă la garantarea și ocrotirea proprietății dobândite în mod licit;

- abrogarea, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, este rezultatul contrarietatii legii anterioare cu prevederile Constituției, or, dispozițiile

art. 15 din Legea nr. 32/1968

nu contravin legii fundamentale;

- deși

Legea nr. 32/1968

nu cuprinde un termen de prescripție, acest termen este prevăzut în Decretul nr. 221/1960, în vigoare până la data de 23 aprilie 1996 și apoi preluată în Ordonanța Guvernului nr. 11/1996.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Societatea Comercială "Jupiter" - S.R.L., cu următoarea motivare:

- sancțiunea confiscării, prevăzută la

art. 15 din Legea nr. 32/1968 , contravine dispozițiilor art. 41 alin. (7) din Constituție, care instituie prezumția dobândirii licite a averii; or, de vreme ce, pe de o parte, a operat prescripția aplicării ori executării sancțiunii contravenționale și, pe de altă parte, potrivit art. 22 și 23 din aceeași lege, o dată cu aplicarea sancțiunii contravenționale se dispune și confiscarea, inevitabil, prin art. 15, se lasă deschisă poarta confiscării contravenționale, nelimitat în timp, fără a se putea rasturna prezumția dobândirii licite a proprietății private, astfel ca, în acest fel, este știrbită o importanța garanție a dreptului de proprietate, prevăzută la art. 41 alin. (1) și art. 135 alin. (6) din Constituție;

- în mod greșit s-a constatat, prin decizia recurată, ca textul

art. 15 din Legea nr. 32/1968

nu a fost abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, deoarece art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că: "Sunt neconstituționale prevederile actelor normative prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției", or, textul criticat contravine "mai multor dispoziții și principii constituționale";

- eronat sau reținut ca

Legea nr. 32/1968

nu cuprinde termene de prescripție, acestea fiind prevăzute atât la art. 13 (prescripția aplicării sancțiunii), cat și la art. 14 (prescripția executării sancțiunii); Decretul nr. 221/1960 și Ordonanța Guvernului nr. 11/1996, invocate în decizie, se referă doar la prescripția pentru executarea unei creanțe bugetare care exista legal, dar, de vreme ce prescripția operase, sancțiunea nu mai exista legal;

- art. 15 contravine și art. 20 alin. (2) din Constituție, coroborat cu Convenția europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, fără a fi precizate care sunt aceste articole.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și ale recurentei, dispozițiile atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Prevederile legale criticate sub raportul constituționalității lor sunt cele cuprinse în

art. 15 din Legea nr. 32/1968 , care prevăd: "Dispozițiile art. 13 și 14 nu împiedica urmărirea despăgubirilor și confiscarea lucrurilor supuse acestei măsuri". Art. 13 stabilește ca aplicarea sancțiunii contravenționale se prescrie în anumite termene calculate de la data săvârșirii faptei, iar art. 14 stabilește ca executarea sancțiunii se prescrie într-un an de la data aplicării ei.

Nu se prevede un termen de prescripție și pentru sancțiunea confiscării lucrărilor.

Se pretinde ca au fost incalcate prevederile art. 41 alin. (7) și (8) din Constituție, care prevăd: "Averea dobandita licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezuma. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii".

Esenta recursului o constituie critica, potrivit căreia patrimoniul unei persoane, dobândit licit, poate fi diminuat în mod nejustificat, împotriva prevederilor Constituției, prin aplicarea sancțiunii confiscării într-o perioadă nelimitată în timp, deși pentru celelalte măsuri punitive

Legea nr. 32/1968

prevede termene de prescripție. În aceste condiții, textul art. 15 din această lege ar trebui considerat abrogat, implicit în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție și ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Este evident ca măsura confiscării unor bunuri constituie o excepție de la principiul constituțional, consfintit de art. 41 alin. (7), potrivit căruia caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezuma. De aceea, o asemenea măsura este reglementată constituțional doar în cazul săvârșirii unor infracțiuni sau contravenții, adică în situații constatate, în condițiile legii, ca reprezentând fapte cu un anumit grad de pericol social. Astfel confiscarea nu face decât sa aducă atingere prezumției de dobândire licita a unor bunuri, asa cum prevede art. 41 alin. (7) din Constituție, ceea ce nu poate conduce decât la concluzia neconstitutionalitatii prevederii legale care îngăduie o astfel de atingere adusă patrimoniului unei persoane.

Sub acest aspect, este limpede ca

art. 15 din Legea nr. 32/1968

exclude aplicarea termenelor de prescripție, înscrise la art. 13 și 14 pentru aplicarea sancțiunii contravenționale sau executarea acesteia, și la confiscarea lucrurilor. Acest fapt poate conduce la aplicarea sancțiunii confiscării în condițiile prescrierii fie a aplicării sancțiunii prevăzute la art. 13, fie a executării ei, prevăzute la art. 14. Este posibila astfel confiscarea unor bunuri, cu titlu de sancțiune, ca urmare a comiterii unei fapte constatate după împlinirea termenului de prescripție și, mai mult decât atât, însăși executarea pedepsei confiscării devine posibila, cu toate ca s-a depășit termenul stabilit de art. 14 - un an de la data comiterii faptei - pentru realizarea măsurii respective. Consecința ar fi faptul ca o alta sancțiune contravențională, amenda, spre exemplu, sa nu mai poată fi aplicată datorită implinirii termenului de prescripție, dar confiscarea să poată fi totuși dispusă de organul constatator, în pofida efectului complementar, egal, al amândurora.

În acest fel s-ar ajunge la măsura confiscării să aibă un regim derogator, distinct de cel al altor sancțiuni, deși atât acestea, cat și confiscarea își au izvorul în aceeași fapta contravențională de încălcare a legii. Este relevant, sub acest aspect, textul art. 17 alin. 3 din lege, care stabilește ca neindicarea datei de comitere a faptei în procesul-verbal atrage nulitatea acestuia, care se poate constata și din oficiu; or, o asemenea precizare nu face decât sa confirme ca sancțiunea pentru săvârșirea unei contravenții nu poate fi aplicată oricând, ci cu respectarea termenului prevăzut la art. 13; în cazul confiscării s-ar ajunge la faptul ca neindicarea datei respective nu ar avea nici o consecința, ajungandu-se, teoretic, la posibilitatea, cu nimic exclusa, ca un proces-verbal privind constatarea unei contravenții, însoțit de dispoziția confiscării lucrurilor, să poată fi întocmit independent de faptul ca, datorită implinirii termenului de prescripție, nu numai ca sancțiunea aplicării amenzii ar deveni imposibila, dar ea nici n-ar mai putea fi executată, dacă își găsesc aplicarea dispozițiilor

art. 14 din Legea nr. 32/1968 .

În aceste condiții, patrimoniul unei persoane ar fi diminuat în mod nejustificat, ignorandu-se prezumția de dobândire licita a bunurilor, instituită de art. 41 alin. (7) din Constituție, câtă vreme fapta însăși nu apare ca fiind generatoare a tuturor măsurilor sanctionatoare prevăzute de lege, ci numai pentru unele dintre ele, în speta, confiscarea. Confiscarea ar aparea astfel ca o unica posibilitate punitiva în urma încălcării termenelor de prescripție instituite de art. 13 și 14, acestea având justificarea lor, determinata de limitarea în timp a constatării unor ilegalitati, ca ratiune de a fi a prescripției extinctive.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 25 și al art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul declarat de Societatea Comercială "Jupiter" - S.R.L., desființează Decizia nr. 267 din 18 iunie 1997 și, pe fond, constata ca

art. 15 din Legea nr. 32/1968

este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 1997.