Decizia nr. 601/2009

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Zoltan Valentin - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Antonia Constantin - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent-șef

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Maria Militaru în Dosarul nr. 2.124/1.748/2007 al Judecătoriei Cornetu.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 2 aprilie 2009 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 14 aprilie 2009.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 26 septembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 2.124/1.748/2007, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă.

Excepția a fost ridicată de Maria Militaru într-o cauză civilă având ca obiect fond funciar.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul excepției susține că art. 329 din Codul de procedură civilă contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (4), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) și (2) și art. 129. În acest sens, arată că, "prin pronunțarea hotărârilor judecătorești ca urmare a recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care au caracter general, abstract și obligatoriu, aceasta se substituie Parlamentului, ca putere legiuitoare, încălcând principiul separației puterilor în stat. [...] În cazul în care există soluții diferite ale instanțelor judecătorești de pe teritoriul României referitoare la acele chestiuni care ar putea face obiectul unui recurs în interesul legii, Parlamentul ar putea, conform legilor în vigoare, să clarifice acea chestiune printr-o lege interpretativă, completatoare sau modificatoare, în funcție de situație."

Judecătoria Cornetu apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituțional.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, care au următoarea redactare:

"Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (4), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) și (2) și art. 129.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă nu aduc atingere prevederilor constituționale invocate, pentru următoarele argumente:

Scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării.

Prin textul de lege criticat de autorul excepției, legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunțată în asemenea cazuri nu este extra lege și, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.

Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituție, privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, în înțelesul conferit de dispozițiile actelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. De aceea, reprezintă o înfrângere a acestor dispoziții orice diferență de tratament juridic săvârșită de stat între persoane aflate în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, are, printre altele, competența, conferită de art. 329 din Codul de procedură civilă și de

art. 16 alin. (2) din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004

de a asigura aplicarea corectă și unitară a legilor de către toate instanțele.

Organizarea judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României, și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee, în conformitate cu prevederile constituționale ale art. 124 alin. (1) și (2), astfel încât susținerile referitoare la încălcarea acestora nu poate fi reținută.

În ceea ce privește susținerea referitoare la înfrângerea art. 129 din Constituție, potrivit căruia, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", Curtea constată că această critică nu poate fi primită, întrucât această normă constituțională are doar semnificația unei reglementări precise a modalităților concrete în care căile de atac vor fi exercitate.

Curtea constată că instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".

De altfel, potrivit

art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998

privind organizarea Monitorului Oficial al României, cât și potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorului Oficial al României, Partea I.

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au semnificația unei instanțe legal constituite, care, în mod obișnuit, iar nu extraordinar, judecă recursurile în interesul legii prevăzute de

art. 23 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004 .

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra caracterului constituțional al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție date în interesul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești, într-o cauză care privea reexaminarea practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.

Curtea constată, de asemenea, că art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă a mai făcut obiectul unor critici de constituționalitate similare, instanța constituțională respingându-le ca neîntemeiate.

În acest sens este

Decizia Curții Constituționale nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007.

Întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în această materie, soluția adoptată în precedent, precum și considerentele pe care aceasta se întemeiază își mențin valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Maria Militaru în Dosarul nr. 2.124/1.748/2007 al Judecătoriei Cornetu.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 aprilie 2009.