Decizia nr. 1290/2009

Articolul 62

din Codul familiei

nu cuprinde nicio prevedere referitoare la numele pe care îl va purta minorul după desfacerea căsătoriei prin divorț, dreptul fundamental al minorului la nume, ca expresie a propriei identități, fiind astfel limitat. De asemenea, susține că nereglementarea dreptului minorului de a-și stabili propria identitate prin purtarea numelor reunite ale celor doi părinți, ulterior divorțului acestora, în condițiile refuzului părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul de a-și da acordul prevăzut de

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 , constituie o evidentă încălcare a textelor constituționale și din actele internaționale invocate.

Tribunalul Iași - Secția civilă consideră că prevederile

art. 15 din Legea nr. 272/2004

și ale

art. 43 alin. 3 din Codul familiei

nu conțin prevederi contrare dispozițiilor Constituției, instanțele având posibilitatea ca, în fiecare caz, să stabilească modalități concrete de exercitare a relațiilor personale între părintele divorțat și minor, ținându-se seama, prioritar, de interesul superior al copilului. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia prin

Convenția

asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003, ratificată prin

Legea nr. 87/2007 , sunt instituite garanții sporite privind ocrotirea interesului copiilor față de cele consacrate de legislația internă, instanța arată că judecătorul național, devenit, după data de 1 ianuarie 2007, judecător comunitar, este obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă constată incompatibilitatea dreptului național cu acesta, în virtutea efectului direct al dreptului comunitar și al supremației acestuia.

În ceea ce privește prevederile

art. 62 din Codul familiei ,

art. 2

și

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 , instanța apreciază că acestea contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16, 21, 22 și 49, atât timp cât limitează dreptul minorului la nume ca expresie a propriei identități, în ipoteza divorțului părinților, și nu recunosc dreptul copilului la schimbarea numelui atunci când circumstanțele speței o impun. Această împrejurare este de natură să determine un anumit statut juridic stabilit prin voința altuia, pe care copilul este ținut să-l accepte în mod pasiv, fără a putea acționa, în limite legale, în sensul modificării lui, ceea ce are semnificația unei negări a dreptului recunoscut de

art. 26 din Constituție . Totodată, instanța opinează că recunoașterea dreptului copilului de a purta numele de familie reunite ale părinților divorțați, respectiv de a adăuga numele părintelui căruia i-a fost încredințat, nu este de natură a încălca drepturile și libertățile cetățenilor, ordinea publică, bunele moravuri, ci este o modalitate de stabilire concretă, efectivă a propriei identități, ce-i asigură copilului evitarea riscului de alienare, de confuzie, numele având un rol esențial în identificarea unei persoane, fiind interzisă orice fel de ingerință în acest sens, potrivit

art. 16 din Convenția

cu privire la drepturile copilului.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că prevederile

art. 15 din Legea nr. 272/2004

și ale

art. 43 alin. 3 din Codul familiei

nu îngrădesc dreptul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta. Reține ceea ce a statuat Curtea Constituțională în

Decizia nr. 432/2009 , respectiv faptul că desfacerea căsătoriei prin divorț și, implicit, separarea părinților duce, evident, la modificarea modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești față de copil. Diferențierile sunt determinate de separarea părinților și de imposibilitatea obiectivă de menținere și după desfacerea căsătoriei a acelorași modalități de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești. Totodată, apreciază că și critica de neconstituționalitate a prevederilor

art. 62 din Codul familiei

și ale

art. 2

și

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003

este neîntemeiată. Arată că prevederile referitoare la stabilirea numelui copilului, în cazul în care părinții nu au nume de familie comun și nu există învoială între aceștia, precum și schimbarea numelui copilului pe cale administrativă reprezintă opțiuni ale legiuitorului care a avut în vedere interesul superior al copilului. Totodată, arată că orice persoană interesată poate face opoziție la cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă, iar dispoziția de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi contestată în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 . Reține că autorul excepției critică prevederile legale și pentru faptul că acestea nu prevăd posibilitatea copilului de a purta numele de familie reunite ale părinților divorțați. Or, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, iar, în temeiul

art. 61 alin. (1) din Constituție , Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Prin încheiere, instanța de judecată a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 15 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului,

art. 43 alin. 3

și

art. 62 din Codul familiei

și

art. 2

și

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003

privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. Din notele scrise ale autorului rezultă, însă, că obiect al excepției îl constituie prevederile

art. 15 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004, ale

art. 43 alin. 3

și

art. 62 din Codul familiei , republicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, și ale

art. 2 alin. (1)

și

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003

privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003.

Textele de lege criticate au următorul conținut:

-

Articolul 15

din Legea nr. 272/2004 : "(1) În sensul prezentei legi, relațiile personale se pot realiza prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul;

b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;

d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;

e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul;

f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.

(2) Transmiterea informațiilor prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) se va face cu respectarea interesului superior al copilului, precum și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal.";

-

Articolul 43

alin. 3 din Codul familiei : "Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.";

-

Articolul 62

din Codul familiei : "Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților.

Dacă părinții nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinților și se va declara, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinți, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.";

-

Articolul 2

alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 : "Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condițiile prevăzute de lege.";

-

Articolul 7

alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 : "Când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinți, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicție ori este declarat judecătorește dispărut sau decăzut din drepturile părintești."

Autorul excepției consideră că prevederile

art. 15 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului și ale

art. 43 alin. 3 din Codul familiei

contravin atât dispozițiilor constituționale ale

art. 11 alin. (1) și (2)

privind dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, cât și dispozițiilor art. 3 referitoare la protecția și îngrijirea copilului, conform interesului superior al acestuia și art. 9 alin. (3) privind dreptul copilului de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin

Legea nr. 18/1990 , și dispozițiilor art. 1 privind scopul Convenției, art. 4 alin. (3) referitoare la relațiile personale între un copil și părinții săi, art. 7 lit. c) relative la soluționarea litigiilor în materia relațiilor personale și art. 10 privind măsuri asigurătorii și garanții ce trebuie luate cu privire la relațiile personale, din

Convenția

asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003, ratificată prin

Legea nr. 87/2007 .

De asemenea, susține că prevederile

art. 62 din Codul familiei ,

art. 2 alin. (1)

și

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003

sunt contrare atât dispozițiilor constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale

art. 21 alin. (1) și (2)

privind accesul liber la justiție, ale art. 22 alin. (1) referitoare la dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică, ale art. 26 privind viața intimă, familială și privată, ale art. 49 referitoare la protecția copiilor și a tinerilor, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, cât și dispozițiilor art. 8 privind dreptul efectiv al oricărei persoane de a se adresa instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturi fundamentale recunoscute prin Constituție sau lege și art. 25 alin. (2) referitoare la dreptul oricărei persoane la un nivel de viață corespunzător și dreptul mamei și al copilului la ajutor și ocrotire speciale, din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dispozițiilor art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie și art. 14 referitoare la interzicerea discriminării, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispozițiilor art. 5 privind egalitatea între soți, din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

I. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor

art. 15 din Legea nr. 272/2004

și art. 43 alin. 3 din Codul familiei, Curtea reține următoarele:

Articolul 15

face parte din capitolul II - Drepturile copilului, secțiunea I - Drepturi și libertăți civile, din

Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului, și reglementează o enumerare, fără caracter exhaustiv, a modalităților de realizare a relațiilor personale între copil și părinți, rude, precum și alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament. Potrivit art. 14 alin. (1) din aceeași lege, copilul "are dreptul de a menține relații personale" cu persoanele menționate anterior, alin. (3) al aceluiași articol reglementând faptul că "părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu [...] alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului." Curtea constată că, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 , "prezenta lege reglementează cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului" și se subordonează cu prioritate interesului superior al acestuia. Potrivit art. 2 din lege, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților sau altor reprezentanți legali, și prevalează în toate demersurile și deciziile ce privesc copiii, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Aceste din urmă prevederi sunt expresia dispozițiilor art. 3 alin. (1) din

Convenția

cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin

Legea nr. 18/1990 , potrivit cărora "În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala."

Având în vedere toate acestea, Curtea nu poate reține motivele de neconstituționalitate invocate de autor, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale și cele din actele internaționale invocate. Mai mult, atât

Convenția

cu privire la drepturile copilului, cât și

Convenția

asupra relațiilor personale care privesc copiii, au fost ratificate prin

Legea nr. 18/1990 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, respectiv prin

Legea nr. 87/2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2007. Potrivit

art. 11 alin. (2) din Constituție , "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", statul român fiind obligat să îndeplinească cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, aplicându-se cu prioritate reglementările internaționale, dacă există neconcordanțe între actele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, conform

art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală . În aceste condiții, instanța de judecată, în soluționarea litigiilor în materie de relații personale care privesc copiii, va face aplicarea directă a dispozițiilor din actele internaționale privind drepturile copilului, în condițiile dispozițiilor constituționale invocate.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a

art. 43 alin. (3) din Codul familiei , se reține că acesta reglementează dreptul pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de a păstra legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. Textul de lege criticat a mai fost supus controlului de constituționalitate, prin

Decizia nr. 414 din 10 aprilie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, Curtea statuând că prevederile de lege criticate sunt constituționale, constatând că aplicarea acestora este subsecventă pronunțării de către instanța de judecată a încetării căsătoriei prin divorț, dreptul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta fiind recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului. Desfacerea căsătoriei prin divorț și, implicit, separarea părinților duc, evident, la modificarea modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești față de copil, diferențierile fiind determinate de separarea părinților și de imposibilitatea obiectivă de menținere și după desfacerea căsătoriei a acelorași modalități de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești.

Totodată, față de motivele de neconstituționalitate invocate de autor, se reține că instanța de judecată este competentă să stabilească, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, și făcând aplicarea directă, potrivit

art. 11 alin. (1) și (2)

și

art. 20 alin. (2) din Constituție , a dispozițiilor Convenției asupra relațiilor personale care privesc copiii, ratificată de România, modalitățile concrete de exercitare a relațiilor personale între părintele divorțat și minor, sub rezerva interesului superior al copilului.

II. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor

art. 62 din Codul familiei ,

art. 2 alin. (1)

și

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 , Curtea reține următoarele:

Potrivit

art. 62 din Codul familiei , copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților, iar dacă părinții nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest din urmă caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinților, iar în lipsa unei asemenea învoieli, va hotărî, după ce îi va asculta pe părinți, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Articolul 2

alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003

stabilește că numele de familie se dobândește prin efectul filiației și se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în condițiile prevăzute de lege.

Autorul excepției susține, printre altele, că

art. 62 din Codul familiei

nu cuprinde nicio prevedere referitoare la numele pe care îl va purta minorul după desfacerea căsătoriei prin divorț, dreptul fundamental al minorului la nume, ca expresie a propriei identități, fiind astfel limitat.

Se reține însă că, deși starea civilă a părinților se poate schimba prin desfacerea ori desființarea căsătoriei, aceasta nu are niciun efect asupra numelui de familie al copilului, care continuă să poarte numele de familie avut anterior. De altfel,

art. 23 alin. (2) din Codul familiei

prevede că declararea nulității căsătoriei nu are nicio urmare în privința copiilor. Iar în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, potrivit

art. 4 alin. (3) lit. f) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 , este considerată justificată cererea de schimbare a numelui "când părinții au divorțat, iar copiii încredințați spre creștere și educare unuia dintre părinți, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia."

Autorul excepției critică și faptul că, potrivit

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 , dacă cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre părinți, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică. Pe cale de excepție, acordul nu este necesar în cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicție ori este declarat judecătorește dispărut sau decăzut din drepturile părintești.

Se reține însă că legiuitorul a condiționat dreptul copilului de a-și schimba numele, pe cale administrativă, ulterior desfacerii căsătoriei părinților prin divorț, de existența acordului părintelui căruia nu i-a fost încredințat, doar pe perioada minoratului când copilul nu are discernământ, capacitate de exercițiu și suficientă experiență de viață pentru a aprecia asupra valorificării acestui drept în deplină cunoștință de cauză.

Totodată, se au în vedere și dispozițiile

art. 57 din Constituție

potrivit cărora cetățenii au obligația să își exercite drepturile cu bună-credință. Astfel, în situația în care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul refuză în mod abuziv să își dea consimțământul pentru schimbarea numelui minorului, se poate formula în instanță o cerere care să suplinească consimțământul acestuia, instanța de judecată urmând să aprecieze în funcție de circumstanțele cauzei și luând în considerare interesul copilului.

În aceste condiții, nu se poate reține contrarietatea textelor de lege criticate față de dispozițiile constituționale și din actele internaționale invocate. Împrejurarea că statul și societatea în ansamblul ei sunt interesate în reglementarea dreptului la nume nu poate conduce la o altă concluzie, de vreme ce, în această materie, prioritar este interesul superior al copilului, fiind necesar ca interesul public să se îmbine cu interesul acestuia din urmă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 15 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului,

art. 43 alin. 3

și

art. 62 din Codul familiei

și

art. 2 alin. (1)

și

art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003

privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, excepție ridicată de Ioana Angela Beldeanu în Dosarul nr. 24.704/245/2007 al Tribunalului Iași - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 octombrie 2009.