Decizia nr. 422/2010

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Carmen-Cătălina Gliga - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent-șef

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, excepție ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril" în Dosarul nr. 3.765/299/2007 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal răspunde partea Muzeul Național de Artă al României, prin avocat Nicu Lupașcu, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Având cuvântul, partea prezentă solicită respingerea excepției de neconstituționalitate. Arată, în esență, că prin dispozițiile legale criticate, în mod excepțional și prin derogare de la dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, legiuitorul a urmărit să dea posibilitatea foștilor proprietari de a-și valorifica drepturile de care au fost privați în perioada dictaturii carliste și a prigoanei comuniste. În aceste condiții, dat fiind caracterul public al bunurilor culturale mobile, interdicția instituită prin teza întâi a

art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000

nu constituie o încălcare a accesului liber la justiție, ci o consecință directă a dispozițiilor art. 136 alin. (4) din Constituție, asigurându-se astfel justul echilibru între interesul public și interesul privat. Depune concluzii scrise în sensul celor arătate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând că dispozițiile legale criticate nu încalcă prevederile constituționale invocate, referindu-se și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 29 iunie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 3.765/299/2007, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, excepție ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril".

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că acest text de lege încalcă liberul acces la justiție. Se arată că Legea fundamentală garantează accesul liber la justiție, "fapt ce presupune depunerea oricărei cereri a cărei dezlegare este de competența instanței judecătorești". Caracterul legitim sau nelegitim al pretențiilor formulate trebuie să rezulte numai în urma judecării pricinii respective și va fi constatat printr-o hotărâre judecătorească. Inadmisibilitatea consacrată de legiuitor prin normele criticate împiedică persoanele îndreptățite să se adreseze instanțelor de judecată cu cereri prin care să solicite restituirea proprietății asupra anumitor categorii de bunuri.

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă consideră că excepția ridicată este întemeiată, întrucât textul de lege criticat încalcă liberul acces la justiție și prevederile art. 44 alin. (2) privind garantarea și ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate formulată este întemeiată. Se arată că "este adevărat că dreptul fundamental al accesului liber la justiție nu constituie un drept absolut, putând fi instituite o serie de condiționalități/limitări [...] Însă, asemenea limitări nu pot afecta însăși substanța dreptului în discuție [...]". În opinia Guvernului, același text de lege încalcă și prevederile art. 16 din Constituție, deoarece "instituie o discriminare nejustificată între cetățeni în raport cu momentul obiectiv al preluării de către autoritățile statului a respectivelor bunuri culturale mobile: înainte sau după 6 septembrie 1940".

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale. Arată că aceste dispoziții, "prin interdicția înapoierii către proprietari a bunurilor mobile pe care le-au deținut, indiferent de modul în care acestea au fost preluate de autoritățile statului, îngrădesc dreptul de proprietate privată [...]. Totodată, este îngrădit accesul liber la justiție, în condițiile în care proprietarul bunurilor culturale mobile, intrate în patrimoniul statului, nu are acces la mijloacele procedurale de înfăptuire a justiției".

Atât Guvernul, cât și Avocatul Poporului, în punctele de vedere transmise Curții, subliniază că, anterior modificării și completării

Legii nr. 182/2000

prin

Legea nr. 314/2004

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 16/2003

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, nu exista distincția în raport de momentul preluării bunurilor culturale mobile, textul

art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000

[devenit ulterior republicării art. 99 alin. (2) ] având următorul cuprins: "Bunurile culturale mobile, preluate în orice mod de autorități ale statului, revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituțiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive. Acțiunile în justiție pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituțiile deținătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind proveniența și preluarea acestora."

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, susținerile părții prezente, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului național cultural mobil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9 decembrie 2008, care au următorul cuprins: "Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorități ale statului nu pot fi revendicate".

Prevederile constituționale invocate în susținerea excepției sunt cele ale art. 21 - Accesul liber la justiție.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea reține următoarele:

Legea nr. 182/2000

stabilește regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil, care, potrivit art. 3 alin. (1) din actul normativ menționat, "este alcătuit din bunuri de valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală".

În considerarea importanței acestui patrimoniu, ce constituie parte a patrimoniului cultural național, actul normativ menționat prevede, în art. 2 alin. (2), că "exercitarea dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, precum și a dreptului de administrare asupra unui bun din patrimoniul cultural național mobil este supusă reglementărilor prezentei legi", așadar instituie reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie, inclusiv în ceea ce privește acțiunea în revendicare a acestor categorii de bunuri.

Potrivit

art. 99 din Legea nr. 182/2000 , al cărui alineat doi, teza întâi, este criticat în prezenta cauză, "(1) Bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituțiile deținătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor.

(2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorități ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive. Acțiunile în justiție pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituțiile deținătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind proveniența și preluarea acestora.

(3) Bunurile culturale mobile clasate, care fac obiectul restituirii în condițiile alin. (2), pot fi transmise proprietarilor de drept numai după garantarea în scris, de către aceștia, a respectării dispozițiilor prezentei legi."

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor

art. 99 din Legea nr. 182/2000

rezultă că legiuitorul a reglementat posibilitatea proprietarilor de drept de a obține restituirea bunurilor culturale mobile preluate de autorități ale statului, instituind în acest sens două condiții pentru promovarea acțiunii în revendicarea bunurilor în discuție: aceste bunuri să fi fost preluate ilegal, iar preluarea să fi avut loc după 6 septembrie 1940, dată care marchează momentul imediat următor suspendării Constituției României din 1938, prin

Decretul Regal nr. 3.052 din 5 septembrie 1940 , publicat în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940. În ceea ce privește bunurile culturale mobile preluate anterior datei menționate de autorități ale statului, acestea nu pot fi revendicate. Se constată așadar, contrar susținerilor autorului excepției, că dispozițiile

art. 99 din Legea nr. 182/2000

dau expresie liberului acces la justiție, reglementând, în realitate, o măsură reparatorie și regimul juridic al acesteia, iar nu o măsură restrictivă. De altfel, este unanim acceptat că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile și proporționale cu scopul urmărit. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în acest sens în jurisprudența sa, de exemplu în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, 1975, că: "Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." De asemenea, în Cauza Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii, 1985, aceeași Curte a reținut că acest drept cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp și spațiu însă, în funcție de "resursele comunităților și nevoile indivizilor". În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

În opinia instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția, textul de lege criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 44 alin. (2) privind garantarea și ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular. Examinând aceste dispoziții constituționale, precum și, în temeiul art. 20 din Constituție, interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevederilor care consacră dreptul invocat, se observă că, în jurisprudența acestei Curți, proprietatea este analizată în lumina principiului de "respect" pentru proprietate (primul alineat, prima frază din art. 1 din Protocolul nr. 1), respectiv se subliniază necesitatea unui echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Se constată, totodată, că, în numeroase cauze, de exemplu, Cauza Păduraru contra României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat faptul că prin Convenție "nu se impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate [...] necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea să se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă".

Or, reglementarea criticată, privită în ansamblul actului normativ și al articolului din care face parte, dă expresie ideii de just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, în sensul că, pe de o parte, reprezintă o măsură de protecție a patrimoniului cultural național, iar pe de altă parte, oferă posibilitatea proprietarilor în drept de a obține, în condițiile legii, restituirea bunurilor culturale mobile preluate de stat.

Referitor la interesul general al comunității cu privire la această categorie de bunuri, Curtea observă că modificarea textului de lege din care face parte alineatul criticat s-a produs ca urmare a adoptării

Legii nr. 314/2004

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 16/2003

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. Potrivit expunerii de motive care a însoțit proiectul de lege, unul dintre motivele care au determinat modificările pe care aceasta le reglementează îl constituie transpunerea dispozițiilor Directivei nr. 93/7/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru, textul de lege criticat fiind, prin urmare, o expresie a politicii statului de protecție a patrimoniului cultural național, politică în acord cu preocupările existente la nivel comunitar în acest domeniu.

Cât privește aspectul referitor la protecția intereselor individului, se observă că însăși stabilirea datei în raport de care se pot formula acțiuni în revendicare a bunurilor culturale mobile demonstrează preocuparea legiuitorului pentru realizarea acestui interes. Astfel, în mod contrar celor reținute în punctul de vedere exprimat de Guvern, situația juridică a cetățenilor cărora le-au fost preluate bunuri din categoria avută în vedere de lege, anterior datei de 6 septembrie 1940, sub imperiul Constituției de la acea dată, este diferită de cea a cetățenilor cărora autoritățile statului le-au preluat astfel de bunuri ulterior datei menționate. Data de 6 martie 1940 marchează instaurarea unor regimuri care au determinat persecuții etnice, mișcări de populații, nevoite să se refugieze, ori expulzări sau strămutări de persoane în alte localități, urmată de instaurarea dictaturii comuniste, la data de 6 septembrie 1945, situație specială care explică opțiunea legiuitorului pentru alegerea momentului în raport de care înțelege să procedeze, în condițiile legii, la restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului.

De altfel, recunoașterea sine die a posibilității persoanei interesate de a revendica bunurile culturale mobile proprietate publică a statului, indiferent de perioada în care statul a dobândit dreptul, ar fi generat un climat de instabilitate juridică în privința proprietății bunurilor culturale mobile, fapt de natură să determine o vădită disproporție între interesul public și cel privat, lipsirea de protecție juridică reală a patrimoniului cultural național.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000

privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, excepție ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril" în Dosarul nr. 3.765/299/2007 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 aprilie 2010.