Decizia nr. 1553/2010

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Ion Pop în Dosarul nr. 20.176/301/CV/2009 al Tribunalului București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, invocând în acest sens jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 25 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 20.176/301/CV/2009, Tribunalul București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor.

Excepția a fost ridicată de Ion Pop cu ocazia soluționării recursului formulat într-o cauză având ca obiect acțiunea în anularea unui proces-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

încalcă dispozițiile constituționale privind reglementarea prin lege organică a contenciosului administrativ, precum și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și prezumția de nevinovăție, deoarece, pe de o parte, materia contravențională aparține domeniului contenciosului administrativ, care este rezervat exclusiv legilor organice, neputând fi legiferat prin ordonanță simplă, iar pe de altă parte, ordonanța criticată anihilează prezumția de nevinovăție și răstoarnă sarcina probei, întrucât instituie obligația presupusului contravenient de a-și dovedi nevinovăția. În acest sens, arată că materia contravențională, deși în dreptul intern aparține dreptului administrativ, constituie, potrivit Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, un domeniu al dreptului penal, unde operează de plin drept principiul prezumției de nevinovăție, care impune organului administrativ care a aplicat sancțiunea contravențională să probeze fapta ilicită imputată.

Tribunalul București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Face trimitere, în acest sens, la

Decizia Curții Constituționale nr. 183/2003 .

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările și completările ulterioare.

În susținerea neconstituționalității acestor prevederi de lege, autorul excepției invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 52 alin. (1) și (2) referitoare la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică și ale art. 73 alin. (3) lit. k) privind reglementarea prin lege organică a contenciosului administrativ, precum și ale art. 20 referitoare la preeminența asupra legilor interne a tratatelor internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 paragraful 2 referitoare la prezumția de nevinovăție din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

a mai fost supusă controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași dispoziții din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 787 din 3 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 4 august 2008, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor ordonanței criticate, statuând că, deși în cuprinsul

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

există și prevederi specifice materiei contenciosului administrativ, aceasta nu conduce la transformarea tuturor dispozițiilor ordonanței menționate în prevederi de natura legii organice, deoarece astfel s-ar ajunge la completarea Constituției, care reglementează expres și limitativ domeniile rezervate acestei categorii de legi, printre care nu figurează dispozițiile legale privind stabilirea și sancționarea contravențiilor. În sensul art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție, prin contencios administrativ se înțelege acea modalitate prin care, prin intermediul justiției, cetățenii sunt apărați de eventualele abuzuri ale autorităților administrației publice, adică ale primarilor, consiliilor locale, prefecților, miniștrilor și ale Guvernului însuși. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. În schimb,

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

cuprinde reglementări al căror scop îl constituie sancționarea unor comportamente care aduc atingere acelor valori sociale care, deși nu se bucură de protecția legii penale, trebuie apărate prin mijloace extrapenale. Curtea Constituțională a statuat, prin

Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, că, în dreptul românesc, contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și au fost supuse unui regim administrativ. Scoaterea acestora din domeniul ilicitului penal nu echivalează însă cu introducerea lor sub cupola

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 . Aceasta este o lege care, așa cum s-a precizat mai sus, are în vedere raporturile stabilite între cetățean și autoritățile publice prin acte administrative, iar nu prin încălcarea conduitei prescrise printr-un act normativ.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prezumției de nevinovăție, Curtea, prin aceeași

Decizie nr. 183 din 8 mai 2003 , a reținut că, deși legiuitorul a dezincriminat contravențiile, potrivit

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , instanța competentă să soluționeze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției este obligată să urmeze anumite reguli procedurale distincte de cele ale dreptului procesual civil, în virtutea cărora sarcina probei aparține celui care afirmă ceva în instanță. Astfel, alin. (1) al textului de lege menționat stabilește, fără distincții, că instanța competentă să soluționeze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanță, și organul care a aplicat sancțiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii și despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării. Prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar din procedura de soluționare a plângerii împotriva procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ceea ce ar fi contrar intereselor contravenientului, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare.

În același sens este și

Decizia nr. 429 din 15 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 20 mai 2010.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Ion Pop în Dosarul nr. 20.176/301/CV/2009 al Tribunalului București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 decembrie 2010.