Decizia nr. 183/2003

Costica Bulai - președinte

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Balta - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent șef

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) și (7), art. 17, art. 18, art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și (3), art. 26 alin. (3), art. 27, art. 28 și art. 33 alin. (1), toate sub aspectul termenului "contravenient", precum și ale art. 34 alin. (1) partea "necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal", din

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , excepție ridicată de Corneliu-Liviu Popescu în Dosarul nr. 2.296/2002 al Judecătoriei Buhusi.

La apelul nominal răspunde autorul excepției, personal, constatandu-se lipsa Inspectoratului de Poliție Bacau, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Autorul excepției de neconstituționalitate formulează, înaintea dezbaterilor în fond, excepția de nelegalitate a prevederilor art. 25 teza finala din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, cu modificările ulterioare, referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor privind recuzarea judecătorilor. Arata ca cererea se întemeiază pe art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil și o instanța impartiala.

Curtea, deliberând, în temeiul

art. 16 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, respinge cererea formulată.

În legătură cu fondul excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia solicita admiterea ei, pentru argumentele pe larg expuse în motivarea formulată în fața instanței de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată, întrucât apreciază ca prin noțiunea de contravenient cuprinsă în prevederile de lege criticate nu se încalcă art. 23 alin. (8) din Constituție și nici art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 22 octombrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 2.296/2002, Judecătoria Buhusi a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) și (7), art. 17, art. 18, art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și (3), art. 26 alin. (3), art 27, art. 28 și art. 33 alin. (1), toate sub aspectul termenului "contravenient", precum și ale art. 34 alin. (1) partea "necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal", din

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 . Excepția a fost ridicată de Corneliu-Liviu Popescu într-o cauza având ca obiect plângerea formulată de acesta împotriva unui proces-verbal de sancționare contravențională emis în temeiul ordonanței criticate.

În motivarea excepției autorul acesteia are în vedere următoarele aspecte: "1. stabilirea nejudiciara a vinovatiei contravenționale și sarcina probei în procedura judiciară contravențională de drept comun; 2. aplicabilitatea normelor constituționale și contravenționale consacrand dreptul la respectarea prezumției de nevinovatie; 3. violarea dreptului la respectarea prezumției de nevinovatie de normele juridice privind procedura contravențională de drept comun; 4. contrarietatea dintre normele juridice privind procedura contravențională judiciară de drept comun și principiul constituțional și convențional al statului de drept și democratic, bazat pe respectarea drepturilor omului."

I. Prima critica de neconstituționalitate are în vedere doua probleme distincte: stabilirea nejudiciara a vinovatiei contravenționale și sarcina probei în procedura judiciară contravențională de drept comun.

Cu referire la stabilirea nejudiciara a vinovatiei contravenționale, se considera ca utilizarea, în cuprinsul

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , și în special în art. 18, art. 16 alin. (1), (5) și (7), art. 17, art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (2) și (3), art. 25 alin. (1) și (3), art. 26 alin. (1) și (3), art. 27, art. 38 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 28 și 29, art. 31 alin. (2), art. 33 alin. (1), art. 14 alin. (3) și art. 39 alin. (2), a denumirii de "contravenient" pentru persoana despre care se afirma ca a săvârșit o contravenție are "semnificatia de persoana vinovata de săvârșirea unei contravenții, iar nu de persoana cercetata sau acuzata de săvârșirea unei contravenții, înainte ca actul de aplicare a sancțiunii contravenționale sa rămână irevocabil și executoriu. De asemenea, toate aceste elemente "semnifica evident stabilirea, direct prin lege, a faptului ca ne aflam în prezenta unei fapte prevăzute și sancționate de acte normative contravenționale, ca acestea prezintă pericol social și ca ea a fost săvârșită cu vinovăție de persoana în cauza".

În legătură cu sarcina probei în procedura contravențională de drept comun, se arata ca, în ipoteza în care sancțiunea contravențională "a fost aplicată anterior de agentul administrativ, <<contravenientul>> care formulează plângerea se afla în situația de a fi partea care a sesizat instanța judecătorească". Ca atare, el are poziția procesuala de contestator, în timp ce organul care a aplicat sancțiunea este intimați, acestuia revenindu-i și sarcina de a rasturna prezumția de legalitate și temeinicie a procesului-verbal. Pe aceasta cale contestatorul "contravenient" trebuie să își dovedească nevinovatia în fața judecătorului, fără ca agentul administrativ să fie obligat sa dovedească vinovăția persoanei căreia i-a aplicat sancțiunea.

II. A doua critica de neconstituționalitate are în vedere aplicarea în materia contravențiilor a prezumției de nevinovatie, consacrată de art. 23 alin. (8) din Constituția României și de art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și de jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului. Sub acest aspect, principala problema pe care o ridica autorul excepției de neconstituționalitate are în vedere faptul ca materia contravențiilor intră în domeniul "penal", chiar dacă dreptul intern nu o consacra ca atare, pe baza unor criterii complementare, admise în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care țin de natura faptei și de gravitatea sancțiunii.

III. Potrivit celei de-a treia critici de neconstituționalitate, normele legale privind procedura judiciară contravențională de drept comun violeaza dreptul la respectarea prezumției de nevinovatie. În acest sens, se arata ca prezumția de nevinovatie trebuie respectata atât de instanța judecătorească, cat și de legiuitor, ca și de structurile administrative în activitatea de aplicare a legii. Totodată, prezumția de nevinovatie "comanda ca sarcina probei sa revină acuzarii" și ca orice dubiu sa profite "acuzatului", asa cum s-ar fi pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printre altele, în cauza Barbera, Messegue și Jabardo împotriva Spaniei, 1998. În concluzie, considera ca "procedura contravențională română de drept comun violeaza evident dreptul la respectarea prezumției de nevinovatie, consacrat de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului și interpretat în lumina instanței de contencios european".

IV. În sfârșit, o ultima critica de neconstituționalitate consta în aceea ca principiul statului de drept și democratic, bazat pe respectarea drepturilor omului, ar fi încălcat de normele juridice privind procedura contravențională judiciară de drept comun, prin faptul ca "politistul este liber să constate contravențiile și să aplice sancțiunile potrivit unei competente de apreciere foarte largi, iar apoi este scutit de orice sarcina a probei <<acuzatiilor>> și sancțiunilor sale îndreptate împotriva <<contravenientilor>> automat vinovați, aceștia fiind obligați sa adune și să prezinte probe pentru a anula măsura politistului, pentru a inlatura sancțiunea care le-a fost aplicată de acesta, pentru a-și dovedi nevinovatia". Ca atare, considera ca prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , sunt contrare și art. 1 alin. (3) din Constituție, interpretat potrivit art. 20 alin. (1) din aceasta, "în lumina preambulului Convenției europene a drepturilor omului, interpretat, la rândul sau, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului".

Judecătoria Buhusi apreciază ca textele de lege criticate sunt constituționale. În acest sens, se arata ca materia contravențională a trecut, ca efect al schimbărilor legislative, din domeniul penal în sfera abaterilor cu caracter administrativ, "iar aceasta translatie, deși a menținut unele apropieri și similitudini cu instituții aparținând dreptului penal, a impus definirea din punctul de vedere al ramurii de drept apartinatoare, dreptul administrativ." Totodată, instanța de judecată a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 23 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , deoarece în dispozițiile acestui text nu apare termenul de contravenient.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază ca excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. În acest sens, arata ca simpla desemnare a unei persoane drept contravenient nu înseamnă și stabilirea vinovatiei sale. Acest aspect rezultă și din posibilitatea reglementată de ordonanța de a formula plângere la judecătorie împotriva procesului-verbal contraventional. Cu referire la invocarea încălcării art. 23 alin. (8) din Constituție și art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Guvernul considera ca modul în care Curtea de la Strasbourg a interpretat prevederile acestui din urma articol nu se opune unei schimbări a sarcinii probei de natura celei arătate de autorul excepției. Menționând, în acest sens, jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, mai arata ca statele trebuie să mențină un raport rezonabil de proportionalitate între scopul legitim urmărit prin reglementarea rasturnarii sarcinii probei și atingerea adusă prezumției de nevinovatie. Pentru ca inversarea sarcinii probei sa nu ducă la încălcarea prezumției de nevinovatie, statele trebuie să respecte câteva principii, care, aplicate la situația de fapt, să justifice interesul legitim al acestora de a incredinta unor organe administrative constatarea și sancționarea acelor acte ilegale care aduc o atingere mai redusă valorilor sociale ocrotite prin lege. De altfel, conform art. 31 alin. (1) din ordonanța criticata, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data inmanarii sau comunicării acestuia, instanța în fața căreia se judeca contestația bucurandu-se de plenitudine de jurisdicție și având libertatea de a administra orice proba pertinenta și concludenta. Tot astfel, procedura de judecată oferă toate garanțiile procesului echitabil, sistemul conține anumite garanții menite sa atenueze situația dezavantajoasa în care este plasata persoana acuzata de săvârșirea unei contravenții, iar art. 17 din ordonanța stabilește mențiunile a căror lipsa din procesul-verbal atrage nulitatea absolută și care sunt cercetate, în mod obligatoriu, din oficiu, de instanța de judecată.

Avocatul Poporului apreciază ca dispozițiile art. 16 alin. (1) și (7), art. 17, art. 18, art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și (3), art. 26 alin. (3), art. 27, art. 28, art. 33 alin. (1) și

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , sunt constituționale. Astfel, arata ca ordonanța nu conține dispoziții exprese privind sarcina probei, ci stabilește doar necesitatea administrării ei, potrivit normelor dreptului comun. În ceea ce privește folosirea notiunii de "contravenient", considera ca aceasta "nu este facuta în același mod în care legislația penală utilizează cuvintele <<invinuit>> sau <<inculpat>>, de care se leagă prezumția de nevinovatie, ci este facuta pentru caracterizarea unei persoane care a săvârșit o contravenție". Mai mult, potrivit art. 47 din ordonanța, plângerii i se aplică regulile procedurii civile, "care nu presupun nevinovatia penală a cuiva, ci stabilirea temeiniciei procesului-verbal de constatare a contravenției". Referitor la invocarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), considera ca acestea nu sunt relevante în cauza, iar încălcarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu poate fi reținută, întrucât contestația este judecata de un tribunal independent, impartial, stabilit prin lege, și în mod public.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 16 alin. (1) și (7), art. 17, art. 18, art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și (3), art. 26 alin. (3), art. 27, art. 28, art. 33 alin. (1), toate sub aspectul utilizării termenului "contravenient", precum și ale art. 34 alin. (1) în ceea ce privește sintagma "necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal", din

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 . Aceste texte de lege prevăd:

- Art. 16 alin. (1) și (7): "(1) Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravitatii faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a caii de atac și organul la care se depune plângerea. [...]

(7) În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat sa aducă la cunoștința contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiectiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica <<Alte mențiuni>>, sub sancțiunea nulității procesului-verbal.";

- Art. 17: "Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constata și din oficiu.";

- Art. 18: "Contravenientul este obligat să prezinte agentului constatator, la cerere, actul de identitate ori documentele în baza cărora se fac mențiunile prevăzute la art. 16 alin. (3). În caz de refuz, pentru legitimarea contravenientului agentul constatator poate apela la ofițeri și subofiteri de poliție, jandarmi sau gardieni publici.";

- Art. 19 alin. (1): "Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagina de agentul constatator și de contravenient. În cazul în care contravenientul nu se afla de fața, refuza sau nu poate să semneze, agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puțin un martor. În acest caz procesul-verbal va cuprinde și datele personale din actul de identitate al martorului și semnatura acestuia.";

- Art. 25. alin. (1) și (3): "(1) Procesul-verbal se va inmana sau, după caz, se va comunică, în copie, contravenientului și, dacă este cazul, părții vătămate și proprietarului bunurilor confiscate. [...]

(3) În situația în care contravenientul a fost sancționat cu amendă, precum și dacă a fost obligat la despăgubiri, o dată cu procesul-verbal acestuia i se va comunică și înștiințarea de plată. În înștiințarea de plată se va face mențiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii și, după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea silită.";

- Art. 26 alin. (3): "În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deși prezent, refuza să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia, precum și a înștiințării de plată se face de către agentul constatator în termen de cel mult o luna de la data încheierii.";

- Art. 27: "Comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin posta, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operațiunea de afișare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor.";

- Art. 28: "(1) Contravenientul poate achită, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând mențiune despre aceasta posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a contravențiilor aceasta posibilitate trebuie menționată în mod expres.

(2) Plata amenzii se face la Casa de Economii și Consemnațiuni sau la trezoreria finanțelor publice, iar o copie de pe chitanța se preda de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin posta organului din care acesta face parte, în termenul prevăzut la alin. (1).

(3) În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ pentru fapta săvârșită orice urmărire încetează.";

- Art. 33 alin. (1): "Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăși 30 de zile, și va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancțiunea, a martorilor indicați în procesul-verbal sau în plângere, precum și a oricăror alte persoane în măsura să contribuie la rezolvarea temeinica a cauzei.";

- Art. 34 alin. (1): "Instanța competența să soluționeze plângerea, după ce verifica dacă aceasta a fost introdusă în termen, asculta pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate contravin, în ordinea invocarii lor, art. 23 alin. (8) și art. 1 alin. (3) din Constituție, precum și preambulului și art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceste dispoziții constituționale și convenționale prevăd:

- Art. 23 alin. (8): "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.";

- Art. 1 alin. (3): "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate."

De asemenea, se invoca și încălcarea dispozițiilor art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită".

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea Constituțională retine:

I. În esenta, în opinia autorului excepției, folosirea prin textele de lege criticate a notiunii de contravenient pentru persoana despre care se afirma ca a săvârșit o contravenție are semnificatia calificării acesteia ca persoana "vinovata" de săvârșirea unei fapte ilicite, iar nu ca persoana "cercetata" sau "acuzata" pentru o asemenea fapta, ceea ce contravine dispozițiilor art. 23 alin. (8) din Constituție, potrivit cărora "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată".

Aceasta critica de neconstituționalitate este neîntemeiată și urmează a fi respinsă. Conform art. 2 din Codul penal "Legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile care se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte", iar conform

art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 180/2002 , "Legea contravențională apara valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanța, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București". Asadar, simpla desemnare a unei persoane ca fiind contravenient nu înseamnă și stabilirea vinovatiei sale. Utilizarea de către legiuitor a notiunii de contravenient în dreptul administrativ sau de infractor în dreptul penal nu are semnificatia unei infrangeri a prezumției de nevinovatie consacrate de art. 23 alin. (8) din Constituție. Aceasta dispoziție constituțională este aplicabilă atât în domeniul penal, cat și în cel contraventional, nici o persoană care a săvârșit o infracțiune (infractor) sau o contravenție (contravenient) neputând fi exclusa de la beneficiul acestei garanții procesuale până când o hotărâre judecătorească de condamnare a rămas definitivă.

În ceea ce privește invocarea încălcării preambulului Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constata ca acesta nu are valoare normativa decât prin raportare la textele Convenției și, prin urmare, nu retine criticile formulate prin raportare la el. În legătură însă cu susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 6 pct. 2 din Convenție, potrivit cărora "Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită", Curtea observa ca, în dreptul românesc, contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și au fost supuse unui regim administrativ. Sub acest aspect, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu se opune tendintei de "dezincriminare" a unor asemenea fapte. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenta sa, a statuat ca nimic nu împiedica statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni, retinand ca, în scopul aplicării prevederilor art. 6 al Convenției, trebuie avute în vedere trei criterii: 1) caracterizarea faptei în dreptul național; 2) natura faptei; 3) natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauza. În aprecierea acestor criterii, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, 1994, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit ca modul de definire a faptelor prin dreptul intern are o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii. Curtea Europeană considera ca pozitiva măsura dezincriminarii, în "interesul individului", a unor infracțiuni mai puțin grave și pentru care făptuitorul nu mai răspunde penal, putând chiar sa evite procedura judiciară și pe aceasta cale să se elimine supraaglomerarea tribunalelor. Cu toate acestea, distincția operata de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operanta, întrucât în sensul art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale toate aceste fapte au caracter penal și, tocmai de aceea, prevederile sale garantează oricărui "acuzat" dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern. În sensul arătat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat și în cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, 1997, în cauza Lauko împotriva Slovaciei, 1998, precum și în cauza Kadubec împotriva Slovaciei, 1998.

Totodată, potrivit teoriei și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, problema stabilirii vinovatiei în materia contravențiilor nu are în vedere faza extrajudiciara a sancțiunii administrative, ci faza judiciară a acesteia, ceea ce presupune respectarea dreptului la un proces echitabil și a garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenție, articol cu care prevederile art. 23 alin. (8) din Constituție, potrivit cărora "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată", sunt în deplina concordanta.

Autorul excepției de neconstituționalitate mai susține ca, în cazul în care contravenientul se considera nevinovat și sesizează instanța de judecată, are calitate procesuala de contestator, iar organul care a aplicat sancțiunea are calitate de intimați, astfel ca sarcina de a rasturna prezumția de legalitate și temeinicie a procesului-verbal de contravenție, deci sarcina probei, revine contravenientului, și nu organului care aplica sancțiunea. În legătură cu aceasta sustinere, Curtea observa ca, deși legiuitorul a dezincriminat contravențiile, potrivit

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , instanța competența să soluționeze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției este obligată să urmeze anumite reguli procedurale distincte de cele ale dreptului procesual civil, în virtutea cărora, asa cum susține autorul excepției, sarcina probei aparține celui care afirma ceva în instanța. Astfel, alin. (1) al textului de lege menționat stabilește, fără distincții, ca instanța competența să soluționeze plângerea verifica dacă aceasta a fost introdusă în termen, asculta pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanța, și organul care a aplicat sancțiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării. Dispozițiile alin. (2) al art. 34 din ordonanța prevăd ca hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie. Asa fiind, și sub acest aspect, prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar din procedura de soluționare a plângerii împotriva procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ceea ce ar fi contrar intereselor contravenientului, ci, mai degraba, exercitarea dreptului la apărare.

II. Cea de a doua critica de neconstituționalitate privește "aplicabilitatea normelor constituționale și convenționale consacrand dreptul la respectarea prezumției de nevinovatie". În susținerea acestei critici se arata ca, spre deosebire de jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, legislația română în materie contravențională nu tine seama de caracterul autonom al notiunii de "penal". Asa cum s-a arătat deja, jurisprudenta acestei Curți accepta dezincriminarea anumitor fapte penale prin legislația naționala și trecerea lor în domeniul administrativ și considera ca prin aceasta nu se încalcă prezumția de nevinovatie, care nu poate fi tratata la modul absolut, ci exista chiar posibilitatea admiterii sale limitate (cauza Salabiaku împotriva Frantei, 1988).

Totodată, Curtea Constituțională constata ca hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate sub acest aspect, nu sunt incidente în cauza, întrucât prin acestea nu s-a reținut contrarietatea dezincriminarii anumitor fapte față de prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, 1994, statul german a fost condamnat pentru ca reclamantul a fost obligat sa plătească cheltuielile de interpret, cu încălcarea art. 6 pct. 3 din Convenție; în cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, 1997, statul grec a fost condamnat pentru durata excesiva a procedurilor judiciare, fiind încălcat art. 6 pct. 1 din Convenție; în cauza Lauko împotriva Slovaciei, 1998, și Kadubec împotriva Slovaciei, 1998, persoanele interesate trebuie să se poată adresa unui tribunal independent și impartial; în cauza E.L., R.L. și J.O.L. împotriva Elvetiei, 1997, statul elvetian a fost condamnat pentru aplicarea unei amenzi cu încălcarea principiului răspunderii personale pentru săvârșirea unei fapte cu caracter "penal"; în cauza Schmautzer împotriva Austriei, 1995, statul a fost condamnat pentru nerespectarea dreptului de acces la un tribunal.

Fața de cele arătate, rezultă ca prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , sunt constituționale și în deplin acord cu art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece permit persoanei interesate să se adreseze justiției și sa îi fie respectate garanțiile procesuale, generale și speciale, prevăzute de acest text.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 31 alin. (1) și ale art. 32 din ordonanța, care dau expresie liberului acces la justiție, stabilesc ca dosarul cauzei se întocmește de către agentul constatator și tot acesta sesizează instanța, pe baza plângerii contravenientului, asa încât susținerea autorului excepției potrivit căreia agentul constatator are atribuții de acuzator nu poate fi reținută. Textele de lege menționate reprezintă și o aplicare a dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Constituție, care stabilesc ca "Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este indreptatita să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei".

III. Cea de a treia critica de neconstituționalitate privește nerespectarea prezumției de nevinovatie de către autoritățile administrative, de instanța de judecată și de către legiuitor. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate prezumția de nevinovatie "comanda ca sarcina probei sa revină acuzarii și ca orice dubiu sa profite <<acuzatului>>".

Potrivit celor arătate în prezenta decizie, utilizarea de către legiuitor și de către autoritățile administrației publice a notiunii de contravenient nu este de natura sa infranga prezumția de nevinovatie. Nici instanța de judecată, în procedura de soluționare a contestațiilor împotriva procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu operează cu notiunile de "acuzat" și "acuzare" și nici nu-l considera vinovat pe contravenient înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Curtea constata ca invocarea cauzei Barbera, Messegue și Jabardo împotriva Spaniei, 1998, în sprijinul susținerilor de neconstituționalitate nu este relevanta, întrucât cauza privește un asasinat și nu o procedură contravențională, care se desfășoară potrivit regulilor anterior arătate și care sunt în conformitate cu prevederile Constituției și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

IV. În sfârșit, în esenta, o ultima sustinere de neconstituționalitate consta în încălcarea principiului statului de drept și democratic, prin aceea ca "politistul este liber să constate contravențiile și să aplice sancțiunile potrivit unei competente de apreciere foarte largi". Cu privire la aceste critici, Curtea constata că nu comportamentul politistului este relevant, ci important este ca legiuitorul sa îi atribuie acestuia competente în concordanta cu principiile și normele constituționale. Or, sub acest aspect, nu este formulată nici o critica.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al

art. 23 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (1) și (7), art. 17, art. 18, art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și (3), art. 26 alin. (3), art. 27, art. 28 și art. 33 alin. (1), toate sub aspectul termenului "contravenient", precum și ale art. 34 alin. (1) partea "necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal", din

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , excepție ridicată de Corneliu-Liviu Popescu în Dosarul nr. 2.296/2002 al Judecătoriei Buhusi.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 mai 2003.