Decizia nr. 92/2011

Ion Predescu - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal și art. 148 alin. 1 lit. d) și f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marius Sebastian Leontiuc în Dosarul nr. 1.836/33/2008 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 10 septembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1.836/33/2008, Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 215 alin. 3 din Codul penal și art. 148 alin. 1 lit. d) și f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marius Sebastian Leontiuc în dosarul de mai sus având drept obiect soluționarea unei cauze penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 148 alin. 1 lit. d) și f) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (11) referitoare la prezumția de nevinovăție, ale art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane acuzate de a fi prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public cu respectarea tuturor garanțiilor apărării și ale art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la prezumția de nevinovăție a oricărei persoane acuzate, deoarece permit privarea sa de libertate în absența unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare.

Prevederile art. 215 alin. 3 din Codul penal încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 referitoare la Dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitoare la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 45 referitoare la Libertatea economică, art. 53 referitoare la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 57 referitoare la Exercitarea drepturilor și a libertăților și art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la economia României, precum și ale art. 11 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice referitoare la interdicția întemnițării pentru singurul motiv că o persoană nu este în măsură să execute o obligație contractuală, art. 1 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece se instituie sancțiuni penale privative de libertate în materia obligațiilor contractuale.

Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 215 alin. 3 din Codul penal - Înșelăciunea și art. 148 alin. 1 lit. d) și f) din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Condițiile și cazurile în care se dispune arestarea inculpatului, care au următorul conținut:

- Art. 215 alin. 3 din Codul penal: "Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincțiile acolo arătate.";

- Art. 148 alin. 1 lit. d) și f) din Codul de procedură penală: "Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există vreunul dintre următoarele cazuri: [...]

d) inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune; [...]

f) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 11 referitoare la Dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitoare la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) referitoare la prezumția de nevinovăție, art. 45 referitoare la Libertatea economică, art. 53 referitoare la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 57 referitoare la Exercitarea drepturilor și a libertăților, art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la economia României, precum și art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane acuzate de a fi prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public cu respectarea tuturor garanțiilor apărării, ale art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la prezumția de nevinovăție a oricărei persoane acuzate, ale art. 11 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice referitoare la interdicția întemnițării pentru singurul motiv că o persoană nu este în măsură să execute o obligație contractuală, art. 1 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea privării de libertate pentru datorii.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că asupra soluției legislative criticate în prezenta cauză s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 76 din 8 februarie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 22 februarie 2005. Cu acel prilej, Curtea a constatat că dispozițiile art. 148 din Codul de procedură penală, care prevăd cazurile și condițiile în care poate fi dispusă măsura arestării preventive, dezvăluie natura juridică a măsurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmăririi penale și a procesului penal în general. Din interpretarea rațională a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală nu rezultă că inculpatului i se impută săvârșirea unei infracțiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă, ci că există probe sau indicii considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se află procesul penal, despre săvârșirea unei infracțiuni. Folosirea în textul contestat a termenului "infracțiune" în locul celui de "faptă prevăzută de legea penală" are o semnificație pur tehnică, aceasta desemnând încadrarea faptei, cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracțiune și o sancționează cu o pedeapsă de o anumită gravitate. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție privitoare la prezumția de nevinovăție.

De asemenea, Curtea nu poate primi nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, pe baza dispozițiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea infracțiunii, ci se constată numai că există probe sau indicii că inculpatul a săvârșit o infracțiune de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede și în art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, garanțiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile art. 23 din Constituție, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

De altfel, Curtea constată că încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă motivele care au stat la baza ei au dispărut și, nu în ultimul rând, persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. În plus, în faza de judecată, instanța este datoare să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat ori dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice măsura privării de libertate.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 215 alin. 3 din Codul penal, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.371 din 26 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 29 noiembrie 2010, a statuat că acestea incriminează înșelăciunea ca o gravă faptă antisocială contra patrimoniului, constând în înșelarea încrederii participanților la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora. De altfel, în toate sistemele de drept înșelăciunea ori escrocheria este o faptă incriminată și sever sancționată.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 45 referitoare la Libertatea economică și ale art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la asigurarea de către statul român a libertății comerțului, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din chiar conținutul textului criticat, elementul material al infracțiunii de înșelăciune are drept premisă o acțiune și, respectiv, o omisiune care induce cocontractantul într-o eroare determinantă la încheierea ori executarea actului. Dacă eroarea nu ar fi existat, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat în condițiile respective. Prin urmare, nu poate fi confundată infracțiunea de înșelăciune cu neexecutarea unei obligații contractuale. De aceea, invocarea dispozițiilor constituționale menționate, precum și a celor ale art. 11 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, privitoare la interzicerea sancționării penale a neexecutării unei obligații contractuale și ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este total nepertinentă.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal și art. 148 alin. 1 lit. d) și f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marius Sebastian Leontiuc în Dosarul nr. 1.836/33/2008 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 ianuarie 2011.