Decizia nr. 76/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Marinela Mincă - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniel Arsănache în Dosarul nr. 6.979/C/2004 al Judecătoriei Arad.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției ca neîntemeiată. Se arată că textul de lege criticat asigură respectarea garanțiilor constituționale referitoare la prezumția de nevinovăție, nefiind încălcate, astfel cum susține autorul excepției, prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție și nici cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 8 octombrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 6.979/C/2004, Judecătoria Arad a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de inculpatul Daniel Arsănache, trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea, în condițiile concursului real de infracțiuni prevăzute de art. 33 lit. a) din Codul penal, a infracțiunii de ultraj prevăzute de art. 239 alin. 3 și 4 din Codul penal și a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 din Codul penal. Măsura arestării preventive a fost menținută de instanță și în cursul judecății, constatându-se că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri subzistă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală, care prevăd condiția ca inculpatul să fi săvârșit o infracțiune, încalcă dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție. În art. 17 alin. 1 din Codul penal se prevede că infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Or, stabilirea vinovăției se face numai după judecarea faptei, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De aceea, în opinia autorului excepției, dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece, în temeiul lor, inculpatul este presupus vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, încălcându-se astfel prezumția de nevinovăție. De asemenea, se consideră că motivul prevăzut în art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală ca "inculpatul să fi săvârșit o infracțiune" contravine și prevederilor art. 20 din Constituție, prin aceea că încalcă art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât acest motiv nu este prevăzut printre cazurile în care o persoană poate fi privată de libertatea sa.

Judecătoria Arad consideră că prevederile art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală sunt constituționale, deoarece nu contravin dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, referitoare la prezumția de nevinovăție, precum și, de asemenea, prin aplicarea art. 20 din Legea fundamentală, nici celor ale art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul arată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, având în vedere că dispunerea măsurii arestării preventive este un mijloc menit să faciliteze desfășurarea urmăririi penale și a procesului penal în general. Așa fiind, este evident că înțelesul atribuit art. 148 alin. 1 lit. e) și h) nu este acela că inculpatului i se impută deja săvârșirea unei infracțiuni, fapt ce nu poate fi stabilit decât prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă, ci că există probe sau indicii considerate temeinice, în raport cu stadiul în care se află procesul penal, despre săvârșirea unei infracțiuni, pentru ca, pe acest temei, să se poată lua măsura arestării preventive. Se mai menționează că însăși Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede la art. 5 pct. 1 lit. c) situația în care persoana a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente "atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune [...]". În spiritul convenției, prezumția de nevinovăție nu exclude arestarea preventivă. În concluzie, Guvernul arată, în punctul său de vedere, că garanțiile pe care Codul de procedură penală le prevede pentru respectarea prezumției de nevinovăție sunt în deplină concordanță atât cu prevederile constituționale, cât și cu normele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate, stabilind condițiile și cazurile în care se dispune arestarea inculpatului, nu contravin în nici un mod reglementărilor art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru ca acestea din urmă să fie aplicate cu prioritate. În plus, măsura arestării preventive este o restrângere a libertății persoanei, permisă de Constituție prin art. 53, în scopul desfășurării instrucției penale, iar condiția ca fapta imputată să fie prevăzută de legea penală, ca o infracțiune de o anumită gravitate, reprezintă tocmai o garanție împotriva luării arbitrare a acestei măsuri. Totodată, arată că dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală sunt în concordanță și cu prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție, referitoare la prezumția de nevinovăție. În concluzie, Avocatul Poporului consideră că excepția este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2) și ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din următoarele cazuri: [...] e) inculpatul a comis din nou o infracțiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârșirii unei alte infracțiuni; h) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică."

Autorul excepției consideră că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale în raport cu prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție, potrivit cărora, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Totodată, prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) sunt considerate ca fiind contrare, prin aplicarea art. 20 din Constituție, și dispozițiilor art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care enumeră cazurile și condițiile în care o persoană poate fi privată de libertate.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:

1. În ceea ce privește contrarietatea dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală cu prevederile din Constituție privitoare la prezumția de nevinovăție, autorul excepției de neconstituționalitate susține că aceasta decurge din condiția cerută de lege pentru luarea măsurii arestării inculpatului, aceea ca el să fi săvârșit o infracțiune. Or, termenul "infracțiune" prevăzut în acest text are înțelesul arătat în art. 17 alin. 1 din Codul penal, acela de faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Cum stabilirea vinovăției nu se poate face decât printr-o hotărâre de condamnare definitivă, dispozițiile legale criticate, arată autorul excepției, sunt neconstituționale, deoarece, pe baza acestora, inculpatul este presupus vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, încălcându-se astfel prezumția de nevinovăție.

Analizând această critică, Curtea constată că este nefondată. Dispozițiile art. 148 din Codul de procedură penală, care prevăd cazurile și condițiile în care poate fi dispusă măsura arestării preventive, fiind incluse în titlul IV al Părții generale a Codului de procedură penală, privitor la măsurile preventive și alte măsuri procesuale, în capitolul I intitulat "Măsurile preventive", secțiunea IV, denumită "Arestarea preventivă", dezvăluie natura juridică a măsurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmăririi penale și a procesului penal în general. Din interpretarea rațională a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală nu rezultă că inculpatului i se impută săvârșirea unei infracțiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă, ci că există probe sau indicii considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se află procesul penal, despre săvârșirea unei infracțiuni. Folosirea în art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală a termenului "infracțiune" în locul celui de "faptă prevăzută de legea penală" are o semnificație pur tehnică, aceasta desemnând încadrarea faptei, cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracțiune și o sancționează cu o pedeapsă de o anumită gravitate. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție privitoare la prezumția de nevinovăție.

2. În motivarea neconstituționalității dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, se arată, de asemenea, că acestea ar fi contrare unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În opinia autorului excepției dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală trebuie înțelese și aplicate în corelație cu prevederile art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care enumeră la lit. a)-f) cazurile și condițiile în care o persoană poate fi privată de libertatea sa, în special cu prevederile lit. c), conform cărora unul dintre cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate există "dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia". Autorul excepției de neconstituționalitate susține că aceste dispoziții din Convenție, care sunt de strictă interpretare, sunt încălcate de cele ale art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, care se referă nu la simple "motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune", ci la condiția ca inculpatul să fi săvârșit fapta cu forma de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii. Se arată, totodată, că, întrucât noțiunea de inculpat implică lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare rămase definitive, măsura prelungirii arestării preventive contravine Constituției, deoarece echivalează cu o constatare a vinovăției, deși aceasta nu a fost legal stabilită.

Analizând criticile de neconstituționalitate aduse și sub aceste aspecte dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, Curtea constată că nici acestea nu pot fi primite. Așa cum s-a arătat mai sus, pe baza dispozițiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea infracțiunii, ci se constată numai că există probe sau indicii că inculpatul a săvârșit o infracțiune de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede și în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, garanțiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Constituție, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

Curtea Constituțională a mai fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin

Legea nr. 281/2003 . Astfel, prin

Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 26 mai 2000, s-a constatat că aceste dispoziții nu contravin prevederilor constituționale privitoare la prezumția de nevinovăție, și nici celor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la libertatea persoanei.

Cu acest prilej s-a reținut că și în alte țări membre ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se regăsesc prevederi asemănătoare. De exemplu, în art. 144 din Codul de procedură penală francez se prevede că "detenția provizorie poate fi ordonată sau prelungită în materie criminală și în materie corecțională, dacă pedeapsa prevăzută de lege este egală sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de doi ani închisoare în celelalte cazuri, în situațiile în care detenția provizorie a persoanei puse sub urmărire penală este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale sau de a împiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasă între persoanele puse sub urmărire și complici. Măsura arestării preventive se dispune și atunci când detenția este necesară spre a proteja persoana în cauză, pentru a pune capăt infracțiunii sau pentru a preveni săvârșirea din nou a acesteia, precum și pentru a garanta menținerea persoanei respective la dispoziția justiției sau pentru a apăra ordinea publică de tulburarea cauzată prin infracțiune".

Considerentele și soluția

Deciziei nr. 26 din 15 februarie 2000

își păstrează valabilitatea și sunt aplicabile și în prezenta cauză, constatându-se că nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenței sale în această materie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. e) și h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniel Arsănache în Dosarul nr. 6.979/C/2004 al Judecătoriei Arad.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 februarie 2005.