Decizia nr. 26/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 5.308/1999 al Curții de Apel Pitesti - Secția penală.

La apelul nominal se constata lipsa părții, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea excepției ca nefondata. Se arata ca măsura arestării, prevăzută la art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, poate fi dispusă doar ca urmare a îndeplinirii în mod cumulativ a condițiilor privind existenta probelor sau a indiciilor temeinice ca inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. Ca atare, se considera ca textul criticat asigura respectarea garanțiilor constituționale referitoare la prezumția de nevinovatie, nefiind incalcate, astfel cum susține autorul excepției, prevederile art. 23 alin. (8) din Constituție și nici cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 23 noiembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 5.308/1999, Curtea de Apel Pitesti - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gheorghe Mudura într-o cauza în care acesta a fost arestat preventiv și este cercetat penal sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la

art. 10 și 13 din Legea nr. 87/1994

și a infracțiunii de înșelăciune prevăzute la art. 215 alin. 1, 4 și 5 din Codul penal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca măsura arestării inculpatului, ce poate fi luată dacă acesta a săvârșit o infracțiune pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, este o măsura abuzivă care nu are la baza o conceptie științifică, ci exprima considerente de politica penală, iar condiția din același text, potrivit căreia lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, constituie o legalizare a abuzului și un instrument de represiune, deoarece permite ca o persoană să fie declarata periculoasa pentru ordinea publică înainte de a se dovedi vinovăția acesteia. Ca atare, se considera ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală contravine art. 23 alin. (8) din Constituție, deoarece, deși se bucura de prezumția de nevinovatie, inculpatul este, totuși, considerat un pericol public. Se mai susține ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală contravine și următoarelor texte din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: art. 1, privind obligația de a respecta drepturile omului, art. 6, care reglementează dreptul la un proces echitabil, art. 7, referitor la legalitatea pedepsei, art. 13, care privește dreptul la un recurs efectiv, art. 17, privitor la interzicerea abuzului de drept, și art. 18, privind limitarea folosirii restrângerii drepturilor.

Exprimandu-și opinia, instanța de judecată apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală nu încalcă în nici un fel principiile ce calauzesc procesul penal și nu ingradesc dreptul la apărare, care este garantat în tot cursul procesului penal.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arata ca măsura arestării preventive, fiind un mijloc destinat să asigure desfășurarea normală a urmăririi penale și a procesului penal, în general, nu are, potrivit doctrinei și practicii judiciare, înțelesul ca inculpatului i se imputa deja săvârșirea unei infracțiuni, ci ca exista probe sau indicii considerate temeinice în raport cu stadiul în care se afla procesul penal. În ceea ce privește art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, se apreciază ca în acest caz este și mai evidenta intenția legiuitorului nu de a-l considera pe inculpat deja vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, ci de a permite luarea măsurii arestării preventive, dacă fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Se mai menționează că însăși Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede la art. 5 paragraful 1 lit. c) situația în care persoana a fost arestata sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, "atunci când exista motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune [...]". În spiritul Convenției, prezumția de nevinovatie nu exclude arestarea preventivă, iar pe întreaga durata a urmăririi penale și atâta timp cat vinovăția nu a fost legal stabilită prezumția de nevinovatie își produce în întregime efectele. Este citata, în acest sens, Decizia din 9 ianuarie 1959 a Comisiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la plângerea nr. 367/1958, tragandu-se concluzia în sensul că garanțiile pe care Codul de procedură penală le prevede pentru respectarea prezumției de nevinovatie sunt în deplina concordanta atât cu dispozițiile constituționale, cat și cu normele din convențiile europene, în interpretarea data acestora de organele jurisdicționale competente.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost legal sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din următoarele cazuri: [...];

h) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constata ca aceasta este neîntemeiată și urmează să fie respinsă.

I. O prima critica de neconstituționalitate este formulată în legătură cu condițiile prevăzute la art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă acesta a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea lui în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. În legătură cu cea dintâi condiție, se susține ca este o sursa de abuz pentru organele judiciare, deoarece face posibila luarea măsurii arestării preventive a unei persoane, indiferent de gravitatea reală a faptei de a carei săvârșire ea este invinuita, iar cu referire la cea de a doua condiție, se considera ca aceasta dispoziție da posibilitatea organelor judiciare sa renunțe la strângerea probelor privind existenta infracțiunii și a răspunderii penale. În concluzie, se solicita "suprimarea sau reformularea unui text de sorginte comunista, cu un evident caracter represiv și aleatoriu, contrar conceptiei dreptului penal modern, referitoare la infracțiune, infractor, temeiul răspunderii penale, asigurarea unui proces echitabil și asigurarea dreptului la apărare".

Examinând aceasta sustinere, Curtea constata că nu poate fi reținută afirmatia autorului excepției, potrivit căreia dispozițiile legale criticate ar fi de sorginte comunista, întrucât și în reglementările anterioare codurile de procedura penală cuprindeau prevederi asemănătoare. Astfel, la art. 193 alin. 2 din Codul de procedură penală român de la 1864 se prevedea ca "Judecătorul de instrucție va putea da mandat de arestare în circumstanțe grave și când arestarea este indispensabila instrucțiunii cauzei, sau este reclamata de un interes al siguranței publice. Acest mandat nu poate fi dat decât dacă faptul imputat este pedepsit cu o pedeapsă minimum de trei luni". O dispoziție asemănătoare se găsește în Codul de procedură penală de la 1936, republicat în 1948, care la art. 200, printre cazurile de reținere a făptuitorului, prevede la pct. 9: "în caz de delict, când acesta se pedepsește de lege cu o pedeapsă mai mare de un an sau când legea autoriza sporirea pedepsei la mai mult de un an, dacă reținerea este necesară cercetărilor, sau este reclamata de un interes al ordinii sau siguranței publice, ori exista temere fondată de dispariție"; iar la art. 250 alin. 2: "Organul de urmărire penală poate emite mandat de arestare fie din oficiu, fie pe baza dispoziției procurorului, când fapta imputată este pedepsita de lege cu o pedeapsă mai mare de un an, dacă arestarea este în interesul cercetărilor sau anchetei penale, sau dacă este reclamata de un interes al ordinii sau siguranței publice, ori exista temere fondată de dispariție." În Codul penal de la 1968, în vigoare și în prezent, cazurile în care se dispune arestarea inculpatului sunt enumerate la art. 148 alin. 1 lit. a)-h), ultimul, aflat în discuție, referindu-se la infracțiuni pedepsite cu închisoare mai mare de 2 ani și dacă se constată că lăsarea în libertate a făptuitorului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

De altfel, în aceasta materie prevederi asemănătoare se regăsesc, de exemplu, și în art. 144 din Codul de procedură penală francez. Dispoziția menționată prevede că detenția provizorie poate fi ordonată sau prelungită în materie criminală și în materie corecțională, dacă pedeapsa prevăzută de lege este egala sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de 2 ani închisoare în celelalte cazuri, în situațiile în care detenția provizorie a persoanei puse sub urmărire penală este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale ori de a împiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasă între persoanele puse sub urmărire și complici. Măsura arestării preventive se dispune și atunci când detenția este necesară spre a proteja persoana în cauza, pentru a pune capăt infracțiunii sau pentru a preveni săvârșirea din nou a acesteia, precum și pentru a garanta menținerea persoanei respective la dispoziția justiției sau pentru a apara ordinea publică de tulburarea cauzată prin infracțiune.

Asa fiind, Curtea constata ca, sub acest aspect, excepția este neîntemeiată.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală dau posibilitatea organelor judiciare sa renunțe la strângerea probelor privind existenta infracțiunii și a răspunderii penale, întrucât constituționalitatea textului criticat trebuie examinata având în vedere ambele condiții pe care acesta le impune, iar nu numai cu privire la gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru fapta imputată. Astfel, pentru luarea măsurii arestării inculpatului organul judiciar trebuie să constate, pe de o parte, ca exista probe sau indicii temeinice ca inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar pe de altă parte, ca exista, de asemenea, probe sau indicii temeinice ca lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

II. Autorul excepției de neconstituționalitate susține, de asemenea, ca dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 23 alin. (8) din Constituție, potrivit cărora "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Se apreciază ca, deși inculpatul se bucura de prezumția de nevinovatie, el este totuși considerat un pericol public.

Nici aceasta critica nu poate fi reținută. Asa cum se arata și în punctul de vedere al Guvernului, condiția privitoare la săvârșirea unei infracțiuni de o anumită gravitate nu înseamnă ca inculpatul este considerat ca a comis o infracțiune. Aceasta condiție este prevăzută pentru a permite luarea măsurii arestării preventive, dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 2 ani, iar prezumția de nevinovatie nu interzice arestarea preventivă. Afirmatia autorului excepției, în sensul că prezumția de nevinovatie ar fi incompatibilă cu condiția ca lăsarea în libertate a făptuitorului să prezinte un pericol pentru ordinea publică, nu este nici ea intemeiata. Condiția privitoare la existenta infracțiunii este îndeplinită atunci când s-a constatat ca exista probe sau indicii temeinice ca inculpatul a săvârșit o faptă ce se încadrează în textul de lege care o prevede și o sancționează cu închisoare mai mare de 2 ani, iar condiția privitoare la starea de pericol pentru ordinea publică se realizează atunci când, în urma analizei tuturor circumstanțelor privitoare la fapta și la făptuitor, se constată că lăsarea în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publică. Aceasta condiție trebuie motivată în mod special, deoarece, asa cum s-a stabilit în practica judiciară, ea nu rezultă și nu se confunda cu pericolul social al faptei, ci trebuie să fie constatată pe baza altor împrejurări privind în special persoana făptuitorului.

III. Criticile autorului excepției, potrivit cărora dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală ar fi contrare unor dispoziții ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt, de asemenea, neintemeiate. Astfel, se considera ca textul criticat contravine prevederilor art. 6 pct. 1 din convenție privitor la dreptul la un proces echitabil, fără însă să se formuleze vreun argument în motivarea acestei afirmații și, în consecința, Curtea Constituțională nu poate retine aceasta sustinere. Nu poate fi reținută nici susținerea referitoare la contrarietatea textului de lege criticat cu prevederile art. 7 din convenție, privitor la regula "Nici o pedeapsă fără lege", întrucât, asa cum s-a arătat, măsura arestării preventive nu se confunda cu pedeapsa. Autorul excepției considera ca, întrucât, în temeiul art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, o persoană poate fi arestata și abia ulterior se pune în discuție legalitatea și temeinicia acestei măsuri, se încalcă art. 13 din convenție, care reglementează "Dreptul la un recurs efectiv", precum și art. 17 din aceasta, privitor la "Interzicerea abuzului de drept". Curtea Constituțională constata ca, față de cele deja arătate, aceste sustineri sunt nejustificate. În sfârșit, urmează să fie înlăturată și susținerea potrivit căreia textul criticat contravine art. 18 din convenție, referitor la "Limitarea folosirii restrângerii drepturilor", deoarece restrangerea libertății, pe care o implica măsura arestării preventive, este justificată, asa cum prevede art. 49 alin. (1) din Constituție, de necesitatea desfășurării instrucției penale, fiind, în același timp, proporțională cu situația care a determinat-o și deci în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiași articol din Legea fundamentală.

Raportand dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională constata ca, în mod contrar afirmațiilor autorului excepției, aceste dispoziții legale exprima, în dreptul intern, prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din convenție, potrivit cărora: "[...] Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: [...];

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune sau sa fuga după săvârșirea acesteia." Sunt respectate, de asemenea, și prevederile pct. 4 al art. 5 din convenție, conform cărora: "Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul sa introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și sa dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegala." Într-adevăr, în dreptul intern aceste principii se regăsesc în art. 5 alin. 3 din Codul de procedură penală, care dispune: "Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsura de restrangere a libertății considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanței competente, potrivit legii."

Fața de cele arătate rezultă ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, care prevede unul dintre cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive, nu contravine normelor sau principiilor constituționale și nici prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar aspectele referitoare la aplicarea acestui text nu fac obiectul contenciosului constituțional.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 5.308/1999 al Curții de Apel Pitesti - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 februarie 2000.