Decizia nr. 73/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Pol Huart și Patrick Lionel Combo-Matsiona, inculpați în Dosarul nr. 1.565/1999 al Tribunalului Constanta - Secția penală.

La apelul nominal au răspuns Pol Huart, asistat de avocat Veronica Carligel, precum și Patrick Lionel Combo-Matsiona personal.

A fost prezenta, de asemenea, Laetitia-Arleziana Siea, interpret pentru limba franceza, conform Autorizației nr. 428/1998, emisă de Ministerul Justiției. Ambii autori ai excepției declara ca accepta interpretul prezent. De asemenea, Pol Huart declara, prin interpret, ca este de acord să fie asistat de avocat Veronica Carligel.

Cauza fiind în stare de judecată, se acordă cuvântul aparatorului autorului excepției, Pol Huart, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, sustinand ca dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (2) și (8) din Constituție, referitoare la arestarea unei persoane și la prezumția de nevinovatie. Au fost invocate în același sens dispozițiile privitoare la apărarea acestor drepturi fundamentale, prevăzute în art. 11 pct. 1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, în art. 14 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 5 pct. 1 lit. c) și în art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pol Huart, având cuvântul, susține, prin interpret, ca, deși obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din codul de procedura penală, el este arestat în baza art. 149 alin. 3 din același cod, text care a fost constatat de Curtea Constituțională ca fiind neconstitutional. Solicita să se respecte prevederile din convenții sau tratate internaționale cu privire la arestarea persoanei.

Patrick Lionel Combo-Matsiona, prin interpret, solicita să se pronunțe o decizie corecta, care să fie respectata de instanța de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, invocand în acest sens jurisprudenta Curții Constituționale, în special Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală. Se arata că nu poate fi acceptat argumentul potrivit căruia măsura arestării preventive presupune existenta vinovatiei și, în consecința, numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă, prin care i se stabilește vinovăția, poate fi dispusă arestarea inculpatului. În realitate art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală se referă la o măsura preventivă ce poate fi luată numai pe baza unor probe sau indicii temeinice și care nu numai ca este dispusă de un magistrat, care este procurorul, dar este supusă controlului judiciar. Tot în acest sens este citata jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume cazul "Brogan și alții contra Regatului Unit", 1988, în care s-a decis că nu s-au violat prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atunci când arestarea persoanei respective s-a făcut în condițiile existenței unor "motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune".

Având cuvântul în replica, apărătorul autorului excepției, Pol Huart, arata ca atât prevederile art. 23 din Constituție, cat și cele ale art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt norme de excepție și de stricta interpretare, neputând fi extinse de la motivele verosimile de banuiala, echivalente indiciilor temeinice prevăzute de art. 143 din Codul de procedură penală, la stabilirea faptului ca inculpatul a săvârșit fapta cu forma de vinovăție cerută de lege pentru existenta infracțiunii. Or, în cauza de fața măsura arestării echivaleaza cu constatarea vinovatiei, deși nu exista o hotărâre judecătorească în acest sens.

Pol Huart, având cuvântul în replica, arata, prin interpret, ca în cauza nu sunt îndeplinite condițiile pentru existenta infracțiunii de falsificare de monede, pentru care a fost trimis în judecata.

De asemenea, Patrick Lionel Combo-Matsiona declara în replica, prin interpret, ca este de acord cu argumentele prezentate de avocat în susținerea excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 7 ianuarie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 1.565/1999, Tribunalul Constanta - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Pol Huart și Patrick Lionel Combo-Matsiona într-un dosar penal având ca obiect soluționarea acțiunii penale privind pe autorii excepției, trimiși în judecata pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute la art. 282 și 284 din Codul penal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia au susținut ca dispozițiile legale criticate contravin prevederilor art. 23 alin. (2) și (8) din Constituție, precum și unor prevederi cuprinse în pacte și convenții internaționale referitoare la drepturile omului, cum sunt cele ale art. 11 pct. 1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și ale art. 5 pct. 1 lit. c) și ale art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se susține, în esenta, ca dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, care prevăd condiția ca inculpatul sa fi săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, încalcă prevederile art. 23 alin. (2) și (8) din Constituție. Potrivit art. 523 din Codul de procedură penală "Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și în Legea de procedura penală", iar în art. 17 alin. 1 din Codul penal se prevede că infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Or, stabilirea vinovatiei se face numai după judecarea faptei, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De aceea, în opinia autorilor excepției, dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece în temeiul lor inculpatul este presupus vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, incalcandu-se astfel prezumția de nevinovatie. De asemenea, se considera ca dispozițiile criticate contravin și prevederilor art. 49 din Constituție, deoarece restrangerea exercițiului dreptului la libertate se afla în afară limitelor permise de textul constituțional.

Tribunalul Constanta - Secția penală, exprimandu-și opinia, considera ca prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală sunt constituționale, deoarece nu contravin dispozițiilor art. 23 din Constituție, referitoare la libertatea individuală, și celor ale art. 49 din Legea fundamentală, care reglementează restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Referitor la aceasta însăși Constituția prevede că arestarea unei persoane este posibila în condițiile legii, iar privarea de libertate a inculpatului, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu este incompatibilă cu prezumția de nevinovatie. Totodată dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală nu determina o restrangere a exercițiului drepturilor fundamentale, prin atingerea care se pretinde a fi adusă prezumției de nevinovatie, atâta vreme cat sunt respectate toate garanțiile procesuale acordate de lege inculpatului. Orice restrangere a exercițiului drepturilor individuale poate fi dispusă numai în condițiile în care vinovăția rezultă din administrarea de probe, neexistand posibilitatea ca această măsură să fie luată în mod discretionar.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, având în vedere ca dispunerea măsurii arestării preventive este un mijloc menit sa faciliteze desfășurarea urmăririi penale și a procesului penal în general. Asa fiind, este evident ca înțelesul atribuit art. 148 alin. 1 lit. h) nu este cel ca inculpatului i se imputa deja săvârșirea unei infracțiuni, fapt ce nu poate fi stabilit decât prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă, ci ca exista probe sau indicii considerate temeinice, în raport cu stadiul în care se afla procesul penal, despre săvârșirea unei infracțiuni, pentru ca, pe acest temei, să se poată lua măsura arestării preventive, dacă fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Se mai menționează că însăși Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede la art. 5 pct. 1 lit. c) situația în care persoana a fost arestata sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente "atunci când exista motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune [...]". În spiritul convenției prezumția de nevinovatie nu exclude arestarea preventivă. În concluzie, Guvernul arata, în punctul sau de vedere, ca garanțiile pe care Codul de procedură penală le prevede pentru respectarea prezumției de nevinovatie sunt în deplina concordanta atât cu prevederile constituționale, cat și cu normele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 1 alin. (2),

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din următoarele cazuri: [...];

h) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică."

Aceste dispoziții legale sunt considerate de autorii excepției ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituție, privitoare la prezumția de nevinovatie. De asemenea, prin aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție sunt contrare și dispozițiilor art. 11 pct. 1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, celor ale art. 14 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și celor ale art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, toate referitoare la aceeași prezumție de nevinovatie. Totodată, prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) sunt considerate ca fiind contrare și dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Constituție, care prevăd ca arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege, precum și, de asemenea, prin aplicarea prevederilor art. 20 din Constituție, prevederilor art. 5 pct. 1, care enumera cazurile și condițiile în care o persoană poate fi privată de libertate, și celor ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

1. În ceea ce privește contrarietatea dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală cu prevederile din Constituție și din pactele și convențiile internaționale, privitoare la prezumția de nevinovatie, autorii excepției de neconstituționalitate susțin ca aceasta decurge din condiția cerută de lege pentru luarea măsurii arestării inculpatului, aceea ca el sa fi săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Or, termenul "infracțiune" prevăzut în acest text are, potrivit dispozițiilor art. 523 din Codul de procedură penală, înțelesul arătat în art. 17 alin. 1 din Codul penal, acela de fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Cum stabilirea vinovatiei nu se poate face decât printr-o hotărâre de condamnare definitivă, dispozițiile legale criticate, arata autorii excepției, sunt neconstituționale, deoarece pe baza acestora inculpatul este presupus vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, incalcandu-se astfel prezumția de nevinovatie.

Examinând critica formulată de autorii excepției, Curtea constata ca aceasta este nefondata.

Dispozițiile art. 148 din Codul de procedură penală, care prevăd cazurile și condițiile în care poate fi dispusă măsura arestării preventive, fiind inclus în titlul IV al Părții generale a Codului de procedura penală, privitor la măsurile preventive și alte măsuri procesuale, în capitolul I intitulat "Măsurile preventive", secțiunea IV, denumita "Arestarea preventivă", dezvaluie natura juridică a măsurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmăririi penale și a procesului penal în general. Din interpretarea rațională a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală nu rezultă ca inculpatului i se imputa săvârșirea unei infracțiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă, ci ca exista probe sau indicii considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se afla procesul penal, despre săvârșirea unei infracțiuni. Intenția legiuitorului nu a fost aceea de a-l considera pe inculpat ca fiind vinovat de săvârșirea unei infracțiuni, ci de a face posibila luarea măsurii arestării preventive, dacă fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Folosirea în art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, a termenului "infracțiune" în locul celui de "fapta prevăzută de legea penală" are o semnificație pur tehnica, ea desemnând încadrarea faptei, cu privire la care exista probe sau indicii temeinice ca a fost săvârșită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracțiune și o sancționează cu o pedeapsă de o anumită gravitate. De aceea nu se poate susține ca dispozițiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituție și dispozițiilor corespunzătoare privitoare la prezumția de nevinovatie, cuprinse în pactele și convențiile internaționale referitoare la drepturile omului.

2. În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, se arata, de asemenea, ca aceste dispoziții sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege". În opinia autorilor excepției aceste dispoziții constituționale trebuie înțelese și aplicate în corelatie cu prevederile art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care enumera la lit. a)-f) cazurile și condițiile în care o persoană poate fi privată de libertatea sa, în special cu prevederile lit. c), conform cărora unul dintre cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate exista "dacă a fost arestata sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente sau când exista motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune sau sa fuga după săvârșirea acesteia". Autorii excepției de neconstituționalitate susțin ca aceste dispoziții din Convenție, care sunt de stricta interpretare, sunt incalcate de cele ale art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, care se referă nu la simple "motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune", ci la condiția ca inculpatul sa fi săvârșit fapta cu forma de vinovăție cerută de lege pentru existenta infracțiunii. Se arata totodată ca, întrucât noțiunea de inculpat implica lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare rămase definitivă, măsura prelungirii arestării preventive contravine Constituției, deoarece echivaleaza cu o constatare a vinovatiei, deși aceasta nu a fost legal stabilită.

Analizând criticile de neconstituționalitate aduse și sub aceste aspecte dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, Curtea constata ca nici acestea nu pot fi primite. Asa cum s-a arătat pe baza dispozițiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea infracțiunii, ci se constata numai ca exista probe sau indicii ca inculpatul a săvârșit o infracțiune de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede și în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte garanțiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plange împotriva măsurii arestării preventive atesta conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Constituție, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

3. În fine s-a mai susținut ca dispozițiile legale criticate ar contraveni prevederilor art. 49 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav". Analizând aceste dispoziții, Curtea constata că nu poate fi reținută critica formulată de autorii excepției, deoarece însuși textul constituțional permite restrangerea libertății persoanei în măsura în care este necesară pentru desfășurarea instrucției penale.

4. Curtea Constituțională a mai fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000 s-a constatat ca aceste dispoziții nu contravin prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituție, privitoare la prezumția de nevinovatie, și nici celor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la libertatea persoanei.

Cu acest prilej s-a reținut ca și în alte tari membre ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se regăsesc prevederi asemănătoare. De exemplu, în art. 144 din Codul de procedură penală francez se prevede că "detenția provizorie poate fi ordonată sau prelungită în materie criminală și în materie corecțională, dacă pedeapsa prevăzută de lege este egala sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de doi ani închisoare în celelalte cazuri, în situațiile în care detenția provizorie a persoanei puse sub urmărire penală este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale sau de a împiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasă între persoanele puse sub urmărire și complici. Măsura arestării preventive se dispune și atunci când detenția este necesară spre a proteja persoana în cauza, pentru a pune capăt infracțiunii sau pentru a preveni săvârșirea din nou a acesteia, precum și pentru a garanta menținerea persoanei respective la dispoziția justiției sau pentru a apara ordinea publică de tulburarea cauzată prin infracțiune".

Considerentele și soluția

Deciziei nr. 26 din 15 februarie 2000

își păstrează valabilitatea și sunt aplicabile și în prezenta cauza, Curtea constatând că nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenței sale în aceasta materie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Pol Huart și Patrick Lionel Combo-Matsiona în Dosarul nr. 1.565/1999 al Tribunalului Constanta - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 aprilie 2000.