Decizia nr. 609/2011

Articolul 106

alin. (1) din Legea nr. 188/1999 : "În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , cu modificările ulterioare, (...).";

-

Articolul 7

alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 : "Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție."

În opinia autorului excepției, textele de lege criticate contravin următoarelor dispoziții din Constituție: art. 1 alin. (1) și (3) care consacră caracteristicile statului român și care enumeră valorile și garantează valorile supreme ale acestuia, art. 16 alin. (1) care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 21 alin. (3) care garantează dreptul părților la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil, și art. 41 alin. (1) potrivit căruia dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile

art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici au mai format obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici asemănătoare. Astfel, prin

Decizia nr. 282 din 18 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Curtea a reținut că textul de lege criticat are ca scop asigurarea condițiilor necesare pentru contestarea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei acestuia, funcționarul public fiind astfel protejat împotriva emiterii în mod abuziv a unui asemenea act administrativ. Cu acel prilej Curtea a constatat că nu este întemeiată critica referitoare la existența unei discriminări între categoria funcționarilor publici și celelalte categorii de salariați. Prin edictarea unei legislații specifice funcției publice, legiuitorul a înțeles să confere funcționarilor publici un statut special, fără să înfrângă principiul egalității în drepturi, consacrat de Legea fundamentală. Curtea a arătat că instituirea unui tratament juridic diferit pentru categorii profesionale diferite nu reprezintă o discriminare, atât timp cât această diferență de tratament este însoțită de garanții suficiente exercitării tuturor drepturilor corespunzătoare.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea acestei jurisprudențe, își mențin valabilitatea atât considerentele, cât și soluția pronunțată prin decizia menționată.

În ceea ce privește prevederile

art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , Curtea observă că, potrivit acestora, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul stabilit la alin. (1) al aceluiași articol, de 30 de zile de la data comunicării actului, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Prin

Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 19 octombrie 2007, Curtea a declarat neconstituționalitatea acestora în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că, în această interpretare, textul blochează accesul la justiție al persoanelor care sunt terțe față de raportul juridic în cadrul căruia a fost emis actul administrativ unilateral, care însă le vatămă într-un drept al lor sau într-un interes legitim. Aceasta, deoarece actul este adus doar la cunoștința destinatarului său, prin comunicare. Or, terții sunt în imposibilitate obiectivă de a cunoaște existența unui act administrativ unilateral adresat altui subiect de drept, astfel că plângerea lor prealabilă formulată împotriva acestuia va fi respinsă ca tardivă, fiind introdusă după momentul luării la cunoștință de existența și conținutul actului, adică ulterior expirării termenului de 6 luni de la emiterea acestuia. În acest fel, accesul la justiție al terților vătămați este blocat.

Curtea constată că, în cauza de față, criticile formulate de autorul excepției vizează o altă dispoziție cuprinsă în textul

art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 . În opinia autorului prezentei excepții de neconstituționalitate, sintagma "numai pentru motive temeinice" este neconstituțională întrucât permite judecătorului să aprecieze discreționar asupra temeiniciei motivelor care justifică introducerea plângerii prealabile peste termenul de 30 de zile de la data comunicării actului, ceea ce ar putea conduce la aplicarea textului în mod diferit, chiar contradictoriu, în cazuri diferite, la instanțe diferite. Raportat la aceste critici și față de declararea neconstituționalității textului de lege criticat în interpretarea mai sus prezentată, rezultă că, în cauza de față, nu este incident cazul de inadmisibilitate prevăzut de

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , iar Curtea urmează să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate a

art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 . A se vedea, în acest sens, mutatis mutandis,

Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009.

Astfel, Curtea observă că textul criticat din

Legea nr. 554/2004

instituie, sub aspectul termenului de introducere a plângerii prealabile, o excepție de la regula cuprinsă în prevederile art. 7 alin. (1) din aceeași lege. În virtutea art. 7 alin. (7), persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual poate să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia și peste termenul de 30 de zile fixat imperativ de prevederile art. 7 alin. (1) din legea menționată. Textul de lege criticat oferă astfel persoanei vătămate - care, în speță, este chiar destinatarul actului - beneficiul de a introduce plângerea prealabilă într-un interval de timp de 6 luni de la emiterea acestuia, cu condiția să învedereze motive temeinice care să justifice depășirea termenului de 30 de zile.

Autorul excepției susține că prevederea de lege criticată lasă aprecierea temeiniciei acestor motive la discreția judecătorului, existând riscul aplicării diferite, chiar contradictorii, a acestor prevederi de la o instanță la alta, ceea ce ar fi de natură să înfrângă, pe de o parte, caracterul României de stat de drept, în care dreptatea constituie o valoare supremă garantată, iar, pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, protejat de art. 21 alin. (3) din Constituție. Curtea constată că nu poate reține critica formulată, aprecierea cu privire la caracterul temeinic al motivelor invocate ținând de însăși esența activității judecătorului, acesta având, deopotrivă, dreptul și obligația de a discerne dintre motivele prezentate de parte care sunt cele care pot justifica introducerea plângerii prealabile peste termenul de 30 de zile care constituie regula. Curtea observă că legiuitorul nu a folosit o enumerare limitativă a situațiilor care se pot constitui în astfel de motive temeinice, ci a folosit o expresie generică, aptă să acopere o gamă variată de împrejurări din cauza cărora persoana care se consideră vătămată s-a aflat în imposibilitate de a introduce în termen plângerea administrativă prealabilă. Acestea pot fi reprezentate fie de considerații de ordin personal, specifice persoanei vătămate, fie de motive de natură obiectivă, asupra cărora judecătorul este suveran să aprecieze, în virtutea rolului său cardinal în cadrul procesului. De altfel, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că "există multe legi care se servesc, prin forța lucrurilor, de formule mai mult sau mai puțin vagi ale căror interpretare și aplicare depind de practică", astfel că legea nu este obligatoriu să fie previzibilă cu o certitudine absolută, întrucât "certitudinea, chiar dacă este de dorit, este însoțită câteodată de o rigiditate excesivă, or dreptul trebuie să poată să se adapteze schimbărilor de situație". În acest sens este, de exemplu, Hotărârea din 22 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva Franței (paragraful 41). Așa fiind, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , în ce privește sintagma "motive temeinice" cuprinsă în acestea, urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 106 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici și ale

art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , în ce privește sintagma "motive temeinice" cuprinsă în acestea, excepție ridicată de Gheorghe-Florin Bene în Dosarul nr. 3.210/108/2009 al Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 12 mai 2011.