Decizia nr. 585/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I pct. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2009

privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Teodor Bârsan în Dosarul nr. 4.257/305/2009 al Tribunalului Covasna și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.878D/2010.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, întrucât dispozițiile legale criticate dau eficiență principiului colectării taxelor fiscale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 18 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4.257/305/2009, Tribunalul Covasna a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. I pct. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2009

privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Teodor Bârsan într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei sentințe pronunțate în materie fiscală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia consideră că, prin adoptarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 46/2009 , executivul a lipsit de efecte

Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care soluționa recursul în interesul legii cu privire la calitatea de subiect activ al contravenției prevăzute de art. 219220 din Codul de procedură fiscală. Guvernul și-a depășit rolul și atribuțiile sale, pătrunzând în sfera puterii judecătorești, împrejurare de natură a aduce atingere principiului separației puterilor în stat.

Tribunalul Covasna consideră că modul în care Guvernul a reglementat sfera subiecților activi ai contravenției prevăzute de

art. 220 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

nu reprezintă o imixtiune a puterii executive în actul de justiție și nicio nesocotire a principiului separației puterilor în stat, ci constituie o problemă de politică legislativă, aflată la latitudinea Guvernului și, ulterior, a Parlamentului, fiind de datoria acestor două autorități să pună de acord legislația cu relațiile sociale nou create.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, textele de lege criticate fiind în deplină concordanță cu prevederile constituționale invocate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2),

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. I pct. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2009

privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 25 mai 2009, care au următorul cuprins: " Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: [...]

14. La articolul 221, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

«(2) Sancțiunile contravenționale prevăzute la art. 219-220 se aplică, după caz, persoanelor fizice sau persoanelor juridice, în cazul asocierilor și al altor entități fără personalitate juridică, sancțiunile se aplică reprezentanților acestora.»"

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 102 alin. (1) - Rolul și structura Guvernului, art. 124 alin. (1) - Înfăptuirea justiției și în art. 126 alin. (3) - Instanțele judecătorești.

Examinând excepția de neconstituționalitate ce face obiectul prezentei cauze, Curtea Constituțională constată următoarele:

1. Prin

Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 7 aprilie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, republicat, raportate la prevederile art. 221 alin. (2) din același cod, care au constituit temeiul unei practici neunitare a instanțelor de judecată, acestea pronunțându-se în mod diferit cu privire la calitatea de subiect activ al contravenției de deținere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, a persoanei fizice care nu este comerciant potrivit titlului VII din Codul fiscal.

Potrivit dispozițiilor art. 220 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscală, republicat, "Constituie contravenție deținerea în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII din Codul fiscal, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false", iar în conformitate cu prevederile art. 221 alin. (2) din același cod, "Sancțiunile contravenționale prevăzute la art. 219 și art. 220 se aplică persoanelor fizice sau persoanelor juridice care au calitatea de subiect juridic fiscal".

În motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "din moment ce contravenția prevăzută la art. 190 alin. (1) lit. c) [devenit art. 220 alin. (1) lit. c)] din Codul de procedură fiscală se referă la regimul produselor accizabile, calitatea de subiect activ al acestei contravenții nu o poate avea decât persoana fizică îndeplinind condiția de contribuabil cu obligație de plată a accizelor.

Or, o atare obligație nu poate reveni decât persoanelor juridice, asociațiilor familiale și persoanelor fizice autorizate conform art. 209 din Codul fiscal, responsabilitatea marcării produselor accizabile având-o antrepozitarii autorizați, așa cum se precizează în art. 203 din același cod.

Ca urmare, atât timp cât nu se află într-un raport juridic fiscal implicând obligația de plată a accizelor, pentru că nu este nici antrepozitar și nici comerciant, persoana fizică nu poate deveni subiect activ special al contravenției de deținere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false."

2. În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituție, "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". Prevederea legală care stabilește competența în această materie o constituie art. 329 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești", iar, potrivit art. 330^7 alin. 2-4 din cod, "Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Cu privire la această competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea Constituțională s-a pronunțat, de exemplu, prin

Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007. Curtea a reținut că scopul reglementării competenței instanței supreme în această materie îl constituie "promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme". Legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut de Constituție, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Curtea a mai reținut, pe de altă parte, că "interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunțată în asemenea cazuri nu este extra legem și, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem".

De asemenea, Curtea a mai constatat că "instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare»".

3. Ulterior pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2009

privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, legiuitorul delegat a modificat dispozițiile titlului X - Sancțiuni din Codul de procedură fiscală, inclusiv prevederile art. 221 alin. (2), care au făcut obiectul recursului în interesul legii, soluționat prin decizia invocată de autorul excepției de neconstituționalitate.

Luând în considerare rațiunile expuse mai sus care fundamentează competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, Curtea Constituțională constată că intervenția legiuitorului asupra dispozițiilor legale a căror aplicare a generat o practică neunitară a instanțelor judecătorești, chiar dacă aceasta a fost înlăturată prin

Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007

a instanței supreme, s-a exercitat în limitele constituționale prevăzute de art. 61 coroborat cu art. 115 din Legea fundamentală, referitoare la Parlament - autoritatea legiuitoare primară, respectiv la Guvern - legiuitorul delegat.

Chiar dacă, prin prisma interesului personal al autorului excepției, opțiunea legiuitorului este criticabilă, o atare opțiune, impusă de rațiuni evidente, respectiv instituirea unui cadru unitar de sancționare a contravențiilor în materie fiscală, inclusiv a celor referitoare la regimul produselor accizabile, indiferent de calitatea persoanei fizice care săvârșește contravenția, se circumscrie competenței sale exclusive și nu poate fi calificată drept o ingerință în sfera de competență a instanțelor judecătorești, de natură a aduce atingere principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție.

De altfel, a considera întemeiată o atare critică ar echivala cu negarea posibilității oricărei modificări a legislației în vigoare, întrucât, de fiecare dată, aceasta antrenează o modificare a regimului juridic și deci un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situații identice, ceea ce, desigur, este de neconceput. Or, atâta timp cât legea nouă nu produce efecte retroactive, hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul legii vechi, inclusiv deciziile instanței supreme, dobândind autoritate de lucru judecat, legiuitorul este îndreptățit să opereze orice modificare pe care o consideră necesară și oportună asupra fondului activ al legislației.

Autoritatea de lucru judecat de care se bucură

Decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor Codului de procedură fiscală este una absolută pe toată durata de existență a normei care a făcut obiectul deciziei. Sancționarea persoanei fizice, subiect activ al contravenției de deținere în afara antrepozitului fiscal ori de comercializare a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, indiferent dacă are sau nu calitatea de antrepozitar sau comerciant, este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care elimină soluția legislativă care a fundamentat decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspect ce nu contravine cu nimic autorității de lucru judecat al acesteia văzută ca garanție a principiului neretroactivității legii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I pct. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2009

privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Teodor Bârsan în Dosarul nr. 4.257/305/2009 al Tribunalului Covasna.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 5 mai 2011.