Decizia nr. 1014/2007

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent șef

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată din oficiu de Tribunalul Mureș - Secția civilă în Dosarul nr. 758/102/2007.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, textul de lege criticat fiind în concordanță cu prevederile constituționale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 iunie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 758/102/2007, Tribunalul Mureș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de instanță, din oficiu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate Tribunalul Mureș - Secția civilă susține că art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3)-(5), art. 11, art. 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. 3, art. 61, art. 67, art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) și (3), art. 126 alin. (3) și ale art. 129. În acest sens, arată că, deoarece "deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se soluționează recursurile în interesul legii se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și sunt obligatorii pentru instanțele de judecată", acestea "sunt norme noi prin care se poate adăuga la lege sau se poate contraveni voinței legiuitorului", puterea de emitere a lor fiind discreționară, nesupusă aprobării Parlamentului. Constituția stabilește în mod expres, exclusiv și limitativ că numai legea este actul normativ care are forță obligatorie pentru instanțele de judecată, judecătorii supunându-se "numai legii", justiția înfăptuindu-se numai "în numele legii", iar nu al deciziilor unei alte instanțe de judecată, care nu soluționează o cale de atac în cauza dedusă judecății, ci emite norme interpretative general obligatorii.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă ca fiind neîntemeiată. În acest sens, arată că rațiunea recursului în interesul legii rezidă în necesitatea formării și menținerii unei jurisprudențe unitare pe întreg teritoriul țării.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile criticate sunt constituționale. Critica de neconstituționalitate a art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, față de prevederile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) și (3), art. 126 alin. (3) din Constituție, nu poate fi reținută. Cât privește dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (1)-(3), art. 11, art. 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 61, art. 67, art. 73 alin. (1), art. 129 din Legea fundamentală, consideră că nu sunt incidente în cauză.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 329 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea, pentru buna înțelegere a acestor dispoziții, este necesară redarea întregului text al art. 329 din Codul de procedură civilă:

"Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3)-(5) "Statul român", art. 11 "Dreptul internațional și dreptul intern", art. 15 "Universalitatea", art. 16 alin. (2) "Nimeni nu este mai presus de lege", art. 20 "Tratatele internaționale privind drepturile omului", art. 21 alin. (3) "Dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil", art. 61 "Rolul și structura Parlamentului", art. 67 "Actele juridice și cvorumul legal", art.73 alin. (1) "Categorii de legi", art. 124 alin. (1) și (3) "Înfăptuirea justiției", art. 126 alin. (3) "Instanțele judecătorești", art. 129 "Folosirea căilor de atac".

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 329 alineatul ultim teza finală din Codul de procedură civilă nu aduc atingere prevederilor constituționale invocate, pentru următoarele argumente:

Scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.

Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, 67 și ale art. 73 alin. (1) din Constituție.

De altfel, și în cazul exercitării căilor de atac, "dezlegările în drept" sunt obligatorii în situația rejudecării fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri în recurs se poate cere și în cazul în care aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Înfăptuirea justiției determină ca, în asemenea cazuri, potrivit art. 315 alin. 1 din același cod, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate să fie obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere nu numai că nu aduce atingere principiului constituțional al înfăptuirii justiției, ci, dimpotrivă, contribuie la realizarea sa.

Prin textul de lege criticat de autorul excepției, legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Curtea observă, pe de altă parte, că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

"Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunțată în asemenea cazuri nu este extra lege și, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.

Curtea constată că textul de lege criticat este conform nu numai cu prevederile art. 61, art. 67 și art. 73 alin. (1) din Constituție, ci și cu cele ale art. 1 alin. (3)-(5) din Legea fundamentală, dând expresie îndatoririi fundamentale înscrise în alin. (5) al acestui text, potrivit căruia: "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituție, privind egalitatea în drepturi a cetățenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situații juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.

În ceea ce privește susținerea referitoare la încălcarea art. 126 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale", Curtea constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție are, printre altele, competența, conferită de art. 329 din Codul de procedură civilă și de

art. 16 alin. (2) din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004 , de a asigura aplicarea corectă și unitară a legilor de către toate instanțele.

Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei, prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internațională a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și pentru garantarea respectării Constituției și a legilor țării.

De asemenea, organizarea judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României, și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee, în conformitate cu prevederile constituționale ale art. 124 alin. (1) și (3) potrivit cărora "Justiția se înfăptuiește în numele legii. [...] Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", astfel încât susținerile referitoare la încălcarea textelor constituționale menționate anterior nu pot fi reținute.

În ceea ce privește susținerea referitoare la încălcarea art. 129 din Constituție, potrivit căruia, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", Curtea constată că această critică nu poate fi primită, întrucât această normă constituțională nu poate fi interpretată în sensul că ar garanta accesul la toate căile de atac, ci are doar semnificația unei reglementări precise a modalităților concrete în care căile de atac vor fi exercitate.

Curtea reține că instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".

De altfel, potrivit

art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998

privind organizarea Monitorului Oficial al României, precum și potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pentru motivele menționate anterior, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor constituționale ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 privind universalitatea și ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului.

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au semnificația unei instanțe legal constituite, care, în mod obișnuit, iar nu extraordinar, judecă recursurile în interesul legii prevăzute de

art. 23 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004 .

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra caracterului constituțional al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, date în interesul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești într-o cauză care privea reexaminarea practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin

Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) și ale

art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993

(abrogată prin

Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004 ), statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție [art. 124 alin. (3) din Constituția revizuită], nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât, legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, așa încât intima convingere a judecătorului nu poate justifica o asemenea consecință."

De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că "Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorităților judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii".

Curtea constată, de asemenea, că art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la art. 58 din Constituție (art. 61 din Constituția revizuită), cât și prin raportare la art. 123 din Constituție [art. 124 alin. (1) și (3) din Constituția revizuită]. Astfel, prin

Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000, Curtea Constituțională a respins excepția ca neîntemeiată.

Întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în această materie, soluția adoptată în precedent, precum și considerentele pe care aceasta se întemeiază își mențin valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată, din oficiu, de Tribunalul Mureș - Secția civilă în Dosarul nr. 758/102/2007.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din 8 noiembrie 2007.