Decizia nr. 93/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Adrian Mihai Ionescu în Dosarul nr. 675/1998 al Curții Supreme de Justiție - Secția contencios administrativ.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției, lipsind celelalte părți: Prefectura Județului Hunedoara, Marius C. Mutulescu și George Cerce, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, autorul excepției solicita constatarea neconstitutionalitatii dispozițiilor art. 329 alineatul ultim, teza finala din Codul de procedură civilă, deoarece contravin prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora unica autoritate legiuitoare a tarii este Parlamentul, precum și prevederilor art. 123 din Legea fundamentală, în conformitate cu care justiția se înfăptuiește numai în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Se considera ca recursul în interesul legii este o formă fără fond, întrucât nu se justifica un interes al legii, numai persoanele având interese. De asemenea, se mai susține ca, prin extinderea competentei Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție de a soluționa recursul în interesul legii, se aduce atingere art. 58 alin. (1) din Constituție, deoarece interpretări ale legii, obligatorii pentru instanțele judecătorești, poate da numai Parlamentul, iar nu și Curtea Suprema de Justiție, care, în reglementarea constituțională cuprinsă în art. 125 alin. (1), este tot o instanța judecătorească. Mai arata ca deciziile acestei instanțe supreme nu au fost recunoscute ca izvor de drept nici anterior Revoluției din decembrie 1989, când Plenul Tribunalului Suprem pronunța decizii de îndrumare. În Constituția din 1923 interpretarile Curții Supreme nu erau obligatorii decât dacă erau aprobate de puterea legislativă. Autorul excepției mai considera ca prin textul de lege criticat se încalcă și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. De asemenea, se apreciază ca prin prevederile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă se introduc proceduri nelegale și neconstituționale, creandu-se discriminări între cetățeni. În final, se invoca în susținerea excepției, considerentele

Deciziei nr. 58/1997

a Curții Constituționale, prin care s-a statuat ca deciziile Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție nu constituie izvor de drept.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată, deoarece scopul recursului în interesul legii este de a asigura principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat prin art. 16 alin. (1), urmărindu-se asigurarea unei interpretări și aplicari unitare a legii pe întreg teritoriul tarii, fiind inadmisibil ca aceeași dispoziție legală să poată fi interpretată diferit de instanțele judecătorești. Se mai precizează ca prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 Curtea Constituțională a reținut ca numai o practica judecătorească unitară poate concretiza principiul egalității cetățenilor în fața legii. Neexistand elemente noi de natura a determina o modificare a jurisprudenței Curții Constituționale, se solicita respingerea excepției.

Având cuvântul în replica, autorul excepției considera ca este constituțională numai procedura schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, iar nu și recursul în interesul legii, deoarece în primul caz inițiativa aparține secțiilor instanței supreme, iar în al doilea caz aceasta aparține procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, care nu aparține puterii judecătorești.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea nr. 2.738 din 5 noiembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 675/1998, Curtea Suprema de Justiție - Secția contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Adrian Mihai Ionescu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține ca dispozițiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă contravin prevederilor constituționale cuprinse în: art. 58 alin. (1), referitoare la Parlament ca unica autoritate legiuitoare a tarii, art. 123, referitoare la înfăptuirea justiției, precum și art. 125 alin. (2), referitoare la instanțele judecătorești, deoarece impun "o delegare de competența legislativă, în materia legilor de interpretare, de la Parlament către Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție", "afectează autoritatea instanțelor judecătorești", "impune Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție ca pe o instanța extraordinară, cu atribuții legislative".

Curtea Suprema de Justiție - Secția contencios administrativ, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția este nefondata.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președintele Camerei Deputaților, în punctul sau de vedere, considera ca temeiul constituțional al recursului în interesul legii se afla în conținutul art. 51 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie", deoarece "pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, Curtea Suprema de Justiție conferă eficienta acestui text constituțional. Rezolvand exclusiv probleme de drept, fără a se apleca asupra chestiunilor de fapt ale unei spete, instanța suprema contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor". Se mai arata ca, pe de altă parte, recursul în interesul legii se subsumeaza și efortului de a se asigura egalitatea în drepturi a cetățenilor, în concordanta cu art. 16 alin. (1) din Constituție. În final, se apreciază ca în asemenea circumstanțe nu este afectată independenta judecătorului și, astfel fiind, dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă sunt constituționale.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera, de asemenea, ca excepția este neîntemeiată, întrucât scopul recursului în interesul legii este tocmai de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul tarii.

Dreptul conferit prin lege instanței supreme de a asigura, în conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, interpretarea unitară a unor texte legale nu contrazice ideea de infaptuire a justiției consacrată de art. 125 din Constituție, ținându-se seama de poziția Curții Supreme de Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și de rolul ce îi revine, potrivit art. 329 din Codul de procedură civilă.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, susținerile autorului excepției, punctele de vedere comunicate de președintele Camerei Deputaților și de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, pentru buna înțelegere a acestor dispoziții este necesară redarea întregului text al art. 329 din Codul de procedură civilă: "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, are dreptul, pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul tarii, sa ceara Curții Supreme de Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferita din partea instanțelor judecătorești.

Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunța de secțiile unite și se aduc la cunoștința instanțelor de Ministerul Justiției.

Soluțiile se pronunța numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

Autorul excepției considera ca dispozițiile cuprinse în alineatul ultim teza finala privind caracterul obligatoriu al "dezlegarilor în drept" al deciziilor pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, sunt neconstituționale, deoarece contravin prevederilor art. 58 alin. (1), art. 123 și art. 125 alin. (2) din Legea fundamentală, texte care au următorul conținut:

- art. 58 alin. (1): "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a tarii.";

- art. 123: "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii.

(2) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.";

- art. 125 alin. (2): "Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca dispozițiile art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă nu aduc atingere prevederilor constituționale invocate, pentru următoarele argumente:

În temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul tarii. Pentru realizarea acestui scop Curtea Suprema de Justiție se pronunța asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea data de instanța suprema acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe. Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera ca deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferarii, situație în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 58 alin. (1) din Constituție.

De altfel, și în cazul exercitării căilor de atac "dezlegarile în drept" sunt obligatorii în situația rejudecarii fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri în recurs se poate cere și în cazul în care aceasta a fost data cu încălcarea sau aplicarea gresita a legii. Înfăptuirea justiției determina ca, în asemenea cazuri, potrivit art. 315 alin. (1) din același cod, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate să fie obligatorii pentru judecătorii fondului. Aceasta prevedere nu numai că nu aduce atingere principiului constituțional al infaptuirii justiției, ci, dimpotriva, contribuie la realizarea sa.

Prin textul de lege criticat de autorul excepției legiuitorul, având în vedere poziția Curții Supreme de Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul sau prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța suprema să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Curtea Constituțională observa, pe de altă parte, ca interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizata de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea intelesului unei norme juridice sau a câmpului sau de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost investite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabila procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arata într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza "C.R. contra Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic exista, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicari diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creata de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunțată în asemenea cazuri nu este extra lege și, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.

Curtea Constituțională constata ca textul de lege criticat este conform nu numai cu prevederile art. 58 alin. (1) din Constituție, ci și cu cele ale art. 51 din Legea fundamentală, dând expresie indatoririi fundamentale înscrise în acest text, potrivit căreia: "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța suprema contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul tarii, fapt de natura sa concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție în conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări." De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situații juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.

În ceea ce privește susținerea referitoare la încălcarea art. 125 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia ╙Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", Curtea Constituțională constata ca nici aceasta critica nu poate fi primită, întrucât Curtea Suprema de Justiție are, printre altele, competența, conferita de art. 329 din Codul de procedură civilă și de

art. 1 alin. 2 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , republicată, de a asigura aplicarea corecta și unitară a legilor de către toate instanțele.

Curtea Constituțională constata, de asemenea, ca soluțiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite "dezlegari în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obișnuit al acestui concept. Instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificand astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrina ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".

De altfel, potrivit

art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998

privind organizarea Monitorului Oficial al României, deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii, se publică în Partea I a Monitorului Oficial al României.

Curtea constata ca dispozițiile legale criticate nu contravin nici prevederilor art. 125 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare". Într-adevăr, Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție nu pot fi considerate, în nici un caz, "instanța extraordinară", ci au semnificatia unei instanțe legal constituite care, în mod obișnuit, iar nu extraordinar, judeca recursurile în interesul legii, reexaminarea propriei jurisprudente, precum și recursurile prevăzute de

art. 26 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , republicată.

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra caracterului constituțional al deciziilor Curții Supreme de Justiție date în interesul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești, într-o cauza care privea reexaminarea practicii Curții Supreme de Justiție.

Astfel, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) și ale

art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , statuand ca: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificatia aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea conceptie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independentei judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferita, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecința." De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, ca "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusa și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii".

Curtea socotește ca, pentru identitate de ratiune, aceste considerente își mențin valabilitatea, iar soluția respingerii se impune și în prezenta cauza.

Curtea Constituțională retine, de asemenea, ca aceasta soluție legislativă este în concordanta și cu jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunțată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992) ca independenta judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca aceasta independenta sa excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucura, ei înșiși, de independenta față de puterea executivă.

Pentru considerentele expuse, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alineatul ultim teza finala din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Adrian Mihai Ionescu în Dosarul nr. 675/1998 al Curții Supreme de Justiție - Secția contencios administrativ.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 11 mai 2000.