Decizia nr. 1338/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Gagu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Margareta Tănase în Dosarul nr. 7.621/2/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 251D/2011.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 4 februarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 7.621/2/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă.

Excepția a fost ridicată de Margareta Tănase cu prilejul soluționării recursului declarat împotriva Sentinței nr. 393 din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal într-o cauză având ca obiect recunoașterea dreptului asupra unor sporuri salariale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că reglementarea recursului în interesul legii permite Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să se substituie legislativului și să impună instanțelor judecătorești, independente și imparțiale, o interpretare obligatorie, care nu poate fi supusă controlului niciunei alte instanțe judecătorești. Invocând

Decizia nr. 20/2009 , pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, autorul arată că, prin intermediul unei norme procedurale - art. 329 din Codul de procedură civilă -, se impune cauzei sale o soluție dinainte cunoscută și stabilită, vădit incorectă, fiind astfel lipsit de dreptul fundamental de a beneficia de o judecată reală, eficientă și corectă. Se ajunge astfel în situația în care, printr-o decizie, pe care autorul excepției o consideră nefondată, neîntemeiată și emisă cu exces de putere, sunt desființate drepturi ale funcționarilor publici prevăzute în mod expres într-o lege organică -

Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici.

De asemenea, sunt invocate aspecte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind caracterul efectiv al căilor interne de recurs, cu referire la hotărârile pronunțate în cauzele Tudor Tudor împotriva României, 2009, Viașu împotriva României, 2008, Faimblat împotriva României, 2009, Katz împotriva României, 2009.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată și că prevederile legale criticate nu încalcă dispozițiile constituționale invocate.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din notele scrise ale autorului din 20 octombrie 2010 și din Încheierea de sesizare din 4 februarie 2011, îl constituie prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă.

Curtea reține că, la data sesizării sale cu excepția de neconstituționalitate, prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă erau modificate și completate prin

art. I pct. 32 și 33 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, soluția legislativă criticată fiind preluată, de principiu, de prevederile art. 329-330^7 din Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare.

În același timp, Curtea reține că prevederile

art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010

stabilesc că: "Dispozițiile art. 20, art. 105 alin. 1, art. 129 alin. 5 și 5^1, art. 136, art. 158 alin. 3, art. 159, art. 159^1, art. 281^2a, art. 297 alin. 1, art. 304 pct. 3, art. 312 alin. 6^1, art. 315 alin. 3^1, precum și ale art. 329-330^7 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi."

În aceste condiții, Curtea constată că obiect al excepției îl constituie prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă în forma redacțională anterioară modificărilor aduse prin

Legea nr. 202/2010 , prevederi ce au următorul cuprins: "Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale criticate încalcă dispozițiile din Constituție cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic și social, art. 20 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor internaționale, în cazul unor neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și art. 129 privind folosirea căilor de atac, precum și prevederile art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, invocate din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă și, răspunzând unor critici asemănătoare, a statuat constant că prevederile respective sunt în acord cu dispozițiile constituționale ( Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009,

Decizia nr. 360 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, și

Decizia nr. 1.027 din 14 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 5 octombrie 2011).

Cu acele prilejuri Curtea a reținut, în esență, că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza C.R. contra Regatului Unit, paragraful 34) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [... ]".

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. De altfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești", astfel încât instituirea recursului în interesul legii nu face decât să transpună în legislație conținutul acestei dispoziții constituționale.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

De asemenea, Curtea a reținut că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică, aspect subliniat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Astfel, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se sprijină pe un ansamblu de jurisdicții de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, care persistă în timp și cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicții supreme era tocmai cel de a reglementa contradicțiile de jurisprudență" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal & Gonzalez ș.a. împotriva Franței, paragraful 59).

Așa fiind, Curtea a statuat că prevederile criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept.

Soluția și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 6 septembrie 2011, pronunțată în Cauza Zelca și alții împotriva României, paragraful 15, statuând asupra admisibilității cererii unor funcționari publici români privind neacordarea sporurilor salariale, a reținut că mecanismul recursului în interesul legii prevăzut în Codul de procedură civilă s-a dovedit a fi eficient, în sensul că a pus capăt într-un termen relativ scurt divergenței de jurisprudență existente în materia acordării drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru funcționarii publici.

În fine, Curtea observă că susținerile autorului excepției privind aplicarea

Deciziei nr. 20/2009 , pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, vizează aspecte ce țin de competența instanțelor judecătorești, nefiind, prin urmare, o problemă de resortul contenciosului constituțional.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Margareta Tănase în Dosarul nr. 7.621/2/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 11 octombrie 2011.