Decizia nr. 600/2009

Articolul 25

lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară: "Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru: a) judecarea recursurilor în interesul legii.";

- Art. 329 din Codul de procedură civilă: "(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

(2) Deciziile prin care se soluționează sesizările se pronunță de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(3) Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile criticate contravin următoarelor prevederi din Legea fundamentală: art. 1 - Statul român, art. 124 alin. (3) potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, art. 126 alin. (3) care atribuie Înaltei Curți de Casație și Justiție funcția de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, art. 129 privind folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) privind rolul Ministerului Public și, respectiv, statutul procurorilor.

Examinând excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea reține următoarele:

Asupra constituționalității dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în jurisprudența sa, de exemplu, prin Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, și Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, statuând că acestea nu aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3)-(5) "Statul român", art. 124 alin. (1) și (3) "Înfăptuirea justiției", art. 126 alin. (3) "Instanțele judecătorești", art. 129 "Folosirea căilor de atac".

Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituție, legiuitorul a instituit, prin dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Curtea observă în acest sens că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică, aspect subliniat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Astfel, de exemplu, în Cauza Păduraru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se sprijină pe un ansamblu de jurisdicții de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale", a considerat că, "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, care persistă în timp și cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept". În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicții supreme era tocmai cel de a reglementa contradicțiile de jurisprudență" (Zielinski și Pradal & Gonzalez ș.a. împotriva Franței, 1999).

Așa fiind, dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, pronunțând în acest scop soluții numai în interesul legii, care nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, nu aduc atingere normelor constituționale invocate de autorii excepției, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 , acestea sunt criticate de autorii excepției prin compararea lor cu cele ale art. 329 din Codul de procedură civilă. Se arată în acest sens că

art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

nu stabilește vreo competență a procurorului pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării și, prin urmare, dreptul său de a cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, reglementat prin art. 329 din Codul de procedură civilă, este în afara competențelor sale profesionale. O asemenea critică nu poate fi primită, deoarece, așa cum s-a mai pronunțat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere stabilirea compatibilității între acesta și dispozițiile din Legea fundamentală pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei care ar rezultă la texte sau principii constituționale. În plus, contrar susținerilor autorului excepției, reglementarea competenței procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, în scopul asigurării aplicării unitare a legii pe întregul teritoriu al României, dă expresie rolul constituțional al Ministerului Public, de reprezentant al intereselor generale ale societății și apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor.

Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, precum și a dispozițiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Lex Napoca" - S.R.L., Societatea Comercială "Cabinet Juridic Salanțiu" - S.R.L., Societatea Comercială "Boris Lex" - S.R.L., Societatea Comercială "Inter Iura" - S.R.L., Societatea Comercială "Legal Adviser" - S.R.L., Societatea Comercială "Lex Consulting" - S.R.L., Societatea Comercială "De Jure Consulting" - S.R.L. și Societatea Comercială "Legal Assistance" - S.R.L. în Dosarul nr. 5.772/1.285/2006 al Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 aprilie 2009.