Decizia nr. 53/2012

Articolul 244

din Legea nr. 297/2004 : "(1) Prin informație privilegiată se înțelege o informație de natură precisă care nu a fost făcută publică, care se referă în mod direct sau indirect la unul sau mai mulți emitenți ori la unul sau mai multe instrumente financiare, și care, dacă ar fi transmisă public, ar putea avea un impact semnificativ asupra prețului acelor instrumente financiare, sau asupra prețului instrumentelor financiare derivate cu care se află în legătură.

(2) Atunci când se referă la instrumente financiare derivate pe mărfuri, «informația privilegiată» înseamnă informația de natură precisă care nu a fost făcută public și care se referă direct sau indirect la instrumentele financiare derivate și pe care participanții pe piețele pe care se tranzacționează respectivele instrumente financiare derivate se așteaptă să o primească, în conformitate cu practicile de piață acceptate.

(3) Practicile de piață acceptate se referă la practicile utilizate în cadrul uneia sau a mai multor piețe și care sunt agreate de C.N.V.M., în conformitate cu procedurile comunitare.

(4) Pentru persoanele răspunzătoare de executarea ordinelor privind tranzacționarea instrumentelor financiare, «informația privilegiată» înseamnă, totodată, informația de natură precisă, transmisă de un client, în legătură cu ordinele sale care nu au fost încă executate, referitoare în mod direct sau indirect la unul sau mai mulți emitenți ori la unul sau mai multe instrumente financiare, informație care, dacă ar fi făcută public, ar putea avea efecte semnificative asupra prețului respectivelor instrumente financiare sau asupra prețului instrumentelor financiare derivate cu care se află în legătură.

(5) Manipularea pieței înseamnă:

a) tranzacții sau ordine de tranzacționare:

1. care dau sau ar putea da semnale false sau care induc în eroare în legătură cu cererea, oferta sau prețul instrumentelor financiare;

2. care mențin, prin acțiunea uneia sau a mai multor persoane acționând împreună, prețul unuia sau al mai multor instrumente financiare, la un nivel anormal ori artificial;

b) tranzacții sau ordine de tranzacționare care presupun procedee fictive sau orice altă formă de înșelăciune;

c) diseminarea de informații prin mass-media, inclusiv internet sau prin orice altă modalitate, care dă sau ar putea să dea semnale false sau care induc în eroare asupra instrumentelor financiare, inclusiv diseminarea zvonurilor și știrilor false sau care induc în eroare, în condițiile în care persoana care a diseminat informația știa sau trebuia să știe că informația este falsă sau induce în eroare. Referitor la jurnaliști, în exercitarea profesiunii lor, diseminarea informațiilor va fi luată în considerare ținându-se cont de regulile care reglementează activitatea acestora, excepție făcând persoanele care utilizează aceste informații în scopul obținerii, directe sau indirecte, de avantaje sau profituri.

(6) Fac excepție de la prevederile alin. (5) lit. a) persoanele care execută tranzacții sau emit ordine de tranzacționare și dovedesc că motivele sunt legitime și, totodată, aceste tranzacții sau ordine de tranzacționare sunt în conformitate cu practicile de piață acceptate pe respectiva piață reglementată.

(7) În sensul prevederilor alin. (5), fără ca enumerarea să fie limitativă, următoarele situații sunt considerate operațiuni de manipulare a pieței:

a) acțiunea unei persoane sau a unor persoane, care acționează în mod concertat pentru a-și asigura o poziție dominantă asupra cererii de instrumente financiare, având ca efect fixarea, directă sau indirectă, a prețului de vânzare sau cumpărare ori crearea altor condiții incorecte de tranzacționare;

b) vânzarea sau cumpărarea de instrumente financiare la momentul închiderii pieței, cu scopul inducerii în eroare a investitorilor care acționează pe baza prețurilor de închidere;

c) beneficierea de accesul regulat sau ocazional la mijloacele media, electronice sau tradiționale, prin exprimarea unei opinii în legătură cu instrumentul financiar sau indirect, în legătură cu emitentul acestuia, în condițiile în care instrumentul era deja deținut și s-a profitat ulterior de impactul opiniilor exprimate cu privire la acel instrument, fără a fi făcut în același timp public acel conflict de interese, într-o manieră corectă și eficientă.";

-

Articolul 245

din Legea nr. 297/2004 : "(1) Se interzice oricărei persoane care deține informații privilegiate să utilizeze respectivele informații pentru dobândirea sau înstrăinarea ori pentru intenția de dobândire sau înstrăinare, pe cont propriu, sau pe contul unei terțe persoane, direct ori indirect, de instrumente financiare la care aceste informații se referă.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică oricărei persoane care deține informații privilegiate:

a) în calitatea sa de membru al consiliului de administrație sau al structurilor manageriale sau de supraveghere ale emitentului;

b) ca urmare a deținerilor acesteia la capitalul social al emitentului;

c) prin exercitarea funcției, profesiei sau a sarcinilor de serviciu;

d) în mod ilegal sau fraudulos, urmare a activităților infracționale.

(3) În condițiile în care persoana menționată la alin. (1) este persoană juridică, interdicția se va aplica și persoanei fizice care a luat parte la decizia de executare a tranzacției pe contul respectivei persoane juridice.

(4) Prevederile alin. (1)-(3) nu se vor aplica tranzacțiilor efectuate, în condițiile în care persoana angajată în astfel de tranzacții avea o obligație contractuală de a dobândi sau înstrăina instrumente financiare, iar acest contract a fost încheiat înainte ca persoana respectivă să dețină informații privilegiate.";

-

Articolul 246

din Legea nr. 297/2004 : "Se interzice oricărei persoane, subiect al interdicției prevăzute la art. 245 să:

a) dezvăluie informații privilegiate oricăror altor persoane, exceptând situația în care dezvăluirea a fost făcută în exercitarea normală a activității, profesiei sau sarcinilor de serviciu;

b) recomande unei persoane, pe baza unor informații privilegiate, să dobândească sau să înstrăineze instrumentele financiare la care se referă acele informații.";

-

Articolul 248

din Legea nr. 297/2004 : "Este interzis oricărei persoane fizice sau juridice să se angajeze în activități de manipulare a pieței.";

-

Articolul 279

din Legea nr. 297/2004 : "(1) Săvârșirea cu intenție a faptelor prevăzute la art. 237 alin. (3), art. 245-248 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, în limitele prevăzute la art. 276 lit. c), și cu pedeapsa accesorie a interdicției prevăzute la art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3.

(2) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, în limitele prevăzute la art. 276 lit. c), accesarea cu intenție de către persoane neautorizate a sistemelor electronice de tranzacționare, de depozitare sau de compensare-decontare.";

-

Articolul 276

lit. c) din Legea nr. 297/2004 : "Limitele amenzilor se stabilesc după cum urmează: [...]

c) între jumătate și totalitatea valorii tranzacției realizate cu săvârșirea faptelor prevăzute la art. 245-248 din titlul VII."

De asemenea,

art. 279 alin. (1) din Legea nr. 297/2004

face trimitere și la alte texte legale care au următorul conținut:

- Art. 237 alin. (3): "Administratorul, directorul și/sau directorul executiv sunt obligați să prezinte acționarilor situații financiare exacte și informații reale privind condițiile economice ale societății.";

- Art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3: "(1) Săvârșirea contravențiilor prevăzute la art. 272 se sancționează cu: [...]

c) sancțiuni contravenționale complementare, aplicate după caz: [...]

3. interzicerea temporară a desfășurării unor activități și servicii ce cad sub incidența prezentei legi."

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la România ca stat de drept, în care dreptatea are valoare supremă și în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalității pedepsei, art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organică a infracțiunilor, pedepselor și regimului de executare a acestora, art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiției în numele legii, precum și dispozițiile art. 6 -Dreptul la un proces echitabil și art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și "art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor".

1. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 244-246,

art. 248 și 279 din Legea nr. 297/2004

raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 și lit. b) și alin. (7) lit. a) cu aplicarea

art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004

privind piața de capital, Curtea constată următoarele:

Textele legale sunt criticate din perspectiva incriminării unor fapte referitoare la piața de capital, dar care, din cauza unei redactări imprecise, lasă loc unor interpretări dubitabile, fiind lipsite de claritate și previzibilitate.

Cu privire la aceste critici, Curtea constată că

Legea nr. 297/2004

a fost adoptată ca urmare a unei necesități impuse de legislația Uniunii Europene. În acest sens, s-a urmărit

transpunerea în dreptul național a Directivei 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 96 din 12 aprilie 2003, care, la pct. 38 al preambulului, prevede că "pentru a garanta eficiența cadrului comunitar referitor la abuzurile de piață, orice încălcare a interdicțiilor sau a obligațiilor prevăzute în conformitate cu prezenta directivă trebuie imediat identificată și sancționată. În acest sens, sancțiunile trebuie să fie suficient de descurajatoare și direct proporționale cu gravitatea încălcării și cu beneficiile realizate și trebuie aplicate în mod consecvent".

Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Directiva 2003/6/CE, "Fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancțiuni penale, statele membre se asigură că, în conformitate cu legislația internă, se pot lua măsuri administrative corespunzătoare sau că pot fi aplicate sancțiuni administrative persoanelor responsabile de încălcarea dispozițiilor adoptate pentru aplicarea prezentei directive. Statele membre garantează că măsurile în cauză sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare."

Așa fiind, pe lângă măsurile și sancțiunile cu caracter administrativ ce pot fi dispuse de autoritatea unică competentă, statele, urmărind producerea unui pronunțat efect de descurajare, pot institui și sancțiuni penale direct proporționale cu gravitatea încălcării dispozițiilor legale și cu beneficiile realizate ca urmare a acestei încălcări.

În ceea ce privește statele membre, din jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg rezultă fără ambiguitate că acestora le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale ale persoanei definite în cadrul Uniunii, în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Curtea de Justiție a confirmat această jurisprudență în termenii următori: "În plus, trebuie reamintit faptul că cerințele care decurg din protejarea drepturilor fundamentale în cadrul ordinii juridice comunitare obligă, de asemenea, statele membre atunci când acestea pun în aplicare norme comunitare" (Hotărârea din 13 aprilie 2000, pronunțată în Cauza C-292/97, paragraful 37). Bineînțeles, această normă, așa cum este consacrată în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se aplică în egală măsură autorităților centrale și instanțelor regionale sau locale, precum și organismelor publice în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, statele membre trebuie, pe cât posibil să aplice aceste norme în conformitate cu aceste cerințe (Hotărârea din 24 martie 1994 pronunțată în Cauza C-2/92 The Queen and Ministry of Agriculture, Fisheries and Food, ex parte Dennis Clifford Bostock, paragraful 16).

Curtea reține că legiuitorul român a reglementat în

art. 279 din Legea nr. 297/2004

o infracțiune specială a cărei structură trihotomică este respectată. Astfel, ipoteza normei are în vedere săvârșirea cu intenție a anumitor fapte la care se face trimitere - art. 237 alin. (3) și art. 245-248 -, dispoziția constând în dreptul statului de a aplica o pedeapsă și obligația infractorului de a o suporta, fiind exprimată prin sintagma "se pedepsește cu...", iar sancțiunea constă în elementul de constrângere care se aplică în caz de nerespectare a dispoziției.

De obicei toate aceste 3 elemente specifice normelor de drept se regăsesc în cuprinsul acestora. Însă, pe lângă normele penale generale, speciale, complete și de trimitere, se uzitează procedeul normelor de referire, care împrumută un element al ipotezei dintr-o altă normă, rămânând apoi legate de aceasta, astfel încât orice modificare a normei la care s-a făcut referire atrage automat modificarea normei de referire. Dispoziția normei de referire se poate completa fie cu elemente preluate dintr-o altă normă penală, fie cu elemente preluate dintr-o dispoziție nepenală.

Prin urmare, norma de incriminare cuprinsă în

art. 279 din Legea nr. 297/2004

este o normă penală de referire, întrucât, pe de o parte, este evident că orice modificare a normelor complinitoare determină schimbarea în mod corespunzător a conținutului legal al acestor infracțiuni, iar, pe de altă parte, elementul pe care norma îl împrumută este ipoteza și nu sancțiunea (așa cum se întâmplă în cazul normelor de trimitere). De altfel, norma penală în discuție nici nu ar avea de unde să împrumute sancțiunea, dat fiind faptul că se completează cu norme nepenale. Această normă penală își completează conținutul cu elemente ale unor norme la care se referă expres și își păstrează caracterul dependent în raport cu acestea. O eventuală abrogare a vreuneia dintre normele de complinire atrage după sine inexistența infracțiunii corespunzătoare la data intrării în vigoare a dispoziției de abrogare.

Așa fiind, ori de câte ori o persoană săvârșește cu intenție fapta incriminată în una din modalitățile descrise de art. 237 alin. (3) și

art. 245-248 din Legea nr. 297/2004 , este evident că aceasta are reprezentarea corectă a comportamentului social astfel interzis și că trebuie să răspundă din punct de vedere penal.

În acest sens a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a cincea) prin Hotărârea din 6 octombrie 2011, pronunțată în Cauza Soros împotriva Franței. Astfel, în speță reclamantul a invocat imprevizibilitatea dispozițiilor legale la momentul săvârșirii faptelor arătând că nu avea o legătură profesională cu companiile în cauză și că nu se încadra în categoria administratorilor, cenzorilor ori altor persoane din conducerea entităților bancare, informațiile utilizate nefiind obținute în exercitarea profesiei sau funcției. Altfel spus, informația privilegiată nu provenea de la societatea-țintă (sau angajați, administratori etc. ai acesteia), ci de la "agresor", un terț ce intenționa să acționeze pe bursă împotriva unei societăți, fără ca aceasta din urmă să aibă cea mai mică idee despre acest lucru. Prin urmare, în pofida cerințelor Ordonanței nr. 67-833 din 28 septembrie 1967, lipsea orice legătură profesională sau contractuală cu Soros și societatea respectivă. Instanța națională a considerat că infracțiunea de inițiat nu cerea ca "inițiații secundari" să aibă o legătură contractuală cu emițătorul titlurilor de valoare și că era de ajuns faptul că reclamantul, în exercitarea funcției sau profesiei sale, cunoștea informații privilegiate pentru a fi considerat un inițiat secundar (paragraful 24). De asemenea, "reclamantul a fost informat cu privire la obiectivul și mijloacele necesare pentru îndeplinirea operațiunii, amploarea acesteia și alte asemenea informații ale proiectului, care nu erau doar ipotetice, ci conțineau suficiente detalii, astfel încât să se poată considera că informațiile erau privilegiate" (paragraful 25).

Pe cale de consecință și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că infracțiunea de inițiat, adică tranzacționarea de acțiuni pe bursă în baza unor informații privilegiate prevăzută de legislația franceză este suficient de previzibilă pentru a permite reclamantului să aprecieze dacă putea fi angajată răspunderea penală ca urmare a tranzacțiilor încheiate cu banca S. Totodată, Curtea a mai notat că reclamantul era un "investitor instituțional", familiar lumii bursiere și obișnuit să fie contactat pentru a participa la mari proiecte financiare. Având în vedere statutul și experiența sa, reclamantul nu putea ignora faptul că decizia sa de a investi în titlurile băncii S se putea încadra în domeniul de aplicare al infracțiunii de inițiat. Deci, știind că nu a existat niciun precedent comparabil, reclamantul ar fi trebuit să arate o prudență mai mare atunci când s-a decis să investească în titlurile băncii S (paragraful 59).

Așa fiind, Curtea Constituțională constată că nu poate fi primită susținerea autorilor excepției de neconstituționalitate referitoare la lipsa de claritate și previzibilitate a normei de incriminare, întrucât conduita socialmente periculoasă se regăsește, în acord cu prevederile constituționale ale art. 23 alin. (12) și ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în cuprinsul legii.

Autorii mai critică împrejurarea că textele fac referire la alte dispoziții care descriu un comportament ce poate fi realizat din culpă și că o astfel de redactare permite, în pofida normei de bază, nu numai sancționarea faptelor comise cu intenție, ci și pe acelea săvârșite din culpă. Stabilirea de obligații pentru cei care cunosc ori ar fi trebuit să cunoască că anumite informații sunt privilegiate imprimă normei de incriminare un caracter dubitabil.

Curtea constată că înțelesul prevederilor contestate este interpretat eronat, deoarece acestea dispun în termeni destul de clari că este infracțiune numai săvârșirea cu intenție a acestor fapte și nicidecum săvârșirea acelorași fapte din culpă. Așa fiind, problema ridicată este una ce ține de interpretarea și aplicarea normei în fiecare caz în parte, procedeu care excedează însă controlului instanței de contencios constituțional. De altfel, chiar dacă legea nu cere subiectului activ al infracțiunii o anumită calitate, nu poate fi ignorată regula că orice lege este și trebuie cunoscută de cetățeni, cu atât mai mult cu cât participanții la piața de capital nu pot fi persoane lipsite de expertiza și cunoștințele inerente specificului unor astfel de activități.

2. Referitor la criticile privind modul de reglementare a sancțiunii, Curtea constată următoarele:

Legea instituie pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani sau amenda penală. Prin urmare, în procesul de stabilire a uneia din pedepsele astfel reglementate, judecătorul, în cadrul înfăptuirii actului de justiție, ține cont de modalitatea concretă în care a fost comisă fapta, de probatoriu și de beneficiile realizate și poate dispune condamnarea celui cercetat la una din pedepsele principale alternative prevăzute de lege.

Faptul că prin modalitatea de stabilire a amenzii penale se depășesc limitele instituite în norma generală a Codului penal, respectiv art. 53 (maximum 50.000 lei pentru persoana fizică) și art. 53^1 (maximum 2.000.000 lei pentru persoana juridică), nu este de natură a imprima textului criticat caracter neconstituțional, întrucât nicio normă constituțională nu interzice acest lucru. Este adevărat că art. 1 alin. (5) din Constituția României, republicată, instituie obligativitatea respectării legilor, dar acest lucru nu presupune că toate legile speciale cu caracter penal care instituie noi infracțiuni trebuie să se circumscrie, din perspectiva stabilirii sancțiunilor, în limitele părții generale a Codului penal. Realitatea socială este cea care la un moment dat poate determina caracterul stringent al instituirii unor norme de politică penală mai severe.

Piața reglementată este un domeniu care impune cu necesitate adoptarea unor măsuri severe de protecție. În Uniunea Europeană, la nivelul legislației secundare, termenul "piață reglementată" își găsește definirea în Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 145 din 30 aprilie 2004. Potrivit art. 4 alin. (1) pct. 14 din directivă, "piață reglementată" înseamnă un sistem multilateral, exploatat și gestionat de un operator, care asigură sau facilitează confruntarea - chiar în interiorul său și în conformitate cu norme nediscreționare - a unor interese multiple de vânzare și de cumpărare exprimate de terți pentru instrumente financiare, într-un mod care conduce la încheierea de contracte privind instrumente financiare admise la tranzacționare în cadrul normelor sale și al sistemelor sale și care este autorizat și funcționează în mod regulat.

Prin urmare, îmbunătățirea pieței și a încrederii investitorilor, prin interzicerea efectuării tranzacțiilor cu instrumente financiare de către persoanele care dețin informații privilegiate, precum și prin interzicerea manipulării piețelor prin practici de lansare a informațiilor și zvonurilor false ori efectuarea de tranzacții prin care prețurile sunt fixate la nivele anormale, reprezintă un scop care trebuie atins. Acest lucru se poate face și prin sancțiuni penale care ajută la sporirea caracterului disuasiv, cu atât mai mult cu cât, potrivit Raportului întocmit de grupul la nivel înalt pentru supraveghere financiară în UE din 25 februarie 2009, s-a stabilit că sancțiunile efective, proporționale și cu efect de descurajare adoptate de statele membre în acord cu art. 14 din Directiva 2003/6/CE au reprezentat cerințe care nu funcționează în prezent, motiv pentru care regimurile de sancțiuni au fost evaluate ca fiind în general slabe și neomogene. Toate aceste neajunsuri au determinat Comisia Europeană să formuleze la 21 octombrie 2011 o propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind sancțiunile penale pentru utilizările abuzive ale informațiilor privilegiate și manipulările pieței, sens în care noua viziune are în vedere instituirea principiului subsidiarității - art. 5 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană - și proporționalității, reevaluarea sistemelor naționale de sancțiuni, prin explicarea detaliată a faptelor care trebuie supuse unor sancțiuni penale în măsura în care sunt comise intenționat, necesitatea pedepsirii instigării, complicității și tentativei de a desfășura activități de utilizare abuzivă a informațiilor privilegiate sau de manipulare a pieței, necesitatea instituirii unor sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive și necesitatea răspunderii persoanelor juridice.

Iată că instituirea în dreptul intern a pedepsei amenzii care poate depăși cu mult limitele generale ale pedepsei amenzii stabilite în partea generală a Codului penal este menită să aibă caracter de descurajare, fiind stabilită proporțional cu valoarea unei anumite tranzacții ilicite de piață.

Aceasta își găsește justificare nu numai în argumentele de mai sus, ci și în dispozițiile art. 53 din Constituția României, republicată, care legitimează o restrângere de drepturi și libertăți în măsura în care este necesară într-o societate democratică atât pentru desfășurarea instrucției penale, cât și pentru prezervarea ordinii publice, care presupune, între altele, asigurarea integrității piețelor financiare și încrederea publică, condiții prealabile pentru creștere economică și bunăstare. De altfel, cu privire la întinderea drepturilor și principiilor consacrate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 52 alin. (1) al acesteia stabilește că: "Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți." Formula utilizată este inspirată din jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg în conformitate cu care "este posibil să se impună restrângeri ale exercițiului drepturilor fundamentale, în special în cadrul unei organizări comune a pieței, cu condiția ca aceste restrângeri să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie, în comparație cu scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței acestor drepturi" (Hotărârea din 13 aprilie 2000, pronunțată în Cauza C-292/97, paragraful 45).

În ce privește critica referitoare la imposibilitatea aplicării pedepsei amenzii penale în limitele instituite de

art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004 , Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece autorii pornesc de la premisa potrivit căreia nerespectarea obligației administratorului, directorului și/sau directorului executiv de a prezenta acționarilor situații financiare exacte și informații reale privind condițiile economice ale societății nu poate fi sancționată cu pedeapsa amenzii. O astfel de interpretare a textelor ruptă de interpretarea sistematică și teleologică a edictării întregii legi conduce la concluzii inexacte. Astfel, fapta descrisă mai sus poate fi contravenție în măsura în care nu este comisă cu intenție și infracțiune în măsura în care, sub aspectul laturii subiective, autorul prevede rezultatul faptei urmărind producerea lui ori, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

De asemenea, chiar dacă prin ea însăși o astfel de faptă nu implică eo ipso producerea vreunei tranzacții, este de observat că legiuitorul a avut în vedere faptele care prin prezentarea de informații nereale ori situații financiare inexacte referitoare la condițiile economice ale unei societăți duc la încheierea ori, dimpotrivă, la împiedicarea unei tranzacții bursiere de o anumită valoare. Prin urmare, atitudinea subiectivă a autorului infracțiunii, scopul urmărit și producerea lui sunt determinante pentru încadrarea unui comportament în sfera ilicitului penal ori a celui contravențional, iar încheierea ori împiedicarea unei anumite tranzacții printr-o astfel de faptă oferă suficientă previzibilitate normelor, judecătorul putând în consecință să procedeze la o corectă individualizare a pedepsei. Acestea sunt însă mai degrabă aspecte care intră în sfera de competență a judecătorului de drept comun, nicidecum a Curții Constituționale.

De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea referitoare la înfrângerea dreptului la un proces echitabil, la înfăptuirea justiției și la reglementarea prin lege organică a infracțiunilor, pedepselor și regimului de executarea a acestora, deoarece

Legea nr. 297/2004

a fost adoptată, în acord cu prevederile art. 75 și art. 76 alin. (1) din Constituția României, republicată, cu respectarea procedurii de adoptare a legilor organice. Totodată, normele legale criticate oferă persoanelor interesate posibilitatea de a se adresa nestingherit justiției, beneficiind de toate garanțiile specifice unui proces echitabil, sens în care judecătorul poate înfăptui actul de justiție în limitele impuse de textele legale contestate.

3. Referitor la criticile privind modul defectuos de reglementare a pedepsei accesorii, Curtea constată următoarele:

Autorii critică dispozițiile legale întrucât instituie pedeapsa accesorie fără a fi stabilit un reper legal cu privire la determinarea acesteia.

O astfel de motivare nu poate fi primită, deoarece

art. 273 alin. (1) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 297/2004

instituie interzicerea temporară a desfășurării unor activități și servicii ce cad sub incidența reglementărilor speciale privind piața de capital. Este destul de clar că pedeapsa accesorie astfel instituită de norma de incriminare este definită, iar cerința de a exista în cuprinsul legii expresii precum "de care s-a folosit", "prin intermediul cărora" etc. devine inutilă. De altfel, particularitatea domeniului a impus instituirea unei astfel de reglementări, pentru că politica penală are în vedere nu numai descoperirea și sancționarea faptelor penale, ci și prevenirea acestora. Or, câtă vreme anumite persoane nu respectă exigențele unui comportament normativ referitor la piața de capital, fiind dovedit acest lucru printr-o hotărâre judecătorească definitivă, absența unei pedepse accesorii lipsește de finalitate întreaga rațiune a legii, invitând condamnații să mai săvârșească fapte similare. Totodată, este de observat că reglementări speciale impuse de specificitatea domeniului se află și în alte legi. De exemplu,

art. 96 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare, a instituit sancțiuni contravenționale complementare, cum ar fi suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe timp limitat ori chiar confiscarea bunurilor destinate săvârșirii contravenției ori folosite în acest scop.

Prin urmare, și din perspectiva acestui set de critici, excepția este neîntemeiată.

4. Dispozițiile art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului Curții din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 998 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, statuând că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Modul de determinare a competenței prevăzut de art. 30 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală nu încalcă niciuna din dispozițiile constituționale invocate, așa cum fără temei se susține în motivarea excepției, dat fiind că instanța de judecată, căreia i se va stabili competența pe baza textului criticat, realizează justiția în sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) și în acord cu art. 124 alin. (2) din Constituție, iar desfășurarea procesului este supusă normelor, principiilor și garanțiilor prevăzute de Legea fundamentală și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la apărare și la un proces echitabil. Faptul că Ministerul Public dispune prin rechizitoriu cu privire la stabilirea uneia din instanțele prevăzute la art. 30 alin. 1 din Codul de procedură penală nu echivalează cu încălcarea principiului egalității armelor, partea interesată având la îndemână mijloacele procedurale legale de a contesta o competență ce frizează criterii abstracte necenzurabile.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 244-246,

art. 248 și 279 din Legea nr. 297/2004

raportate la art. 244 alin. (5) lit. a) pct. 2 și lit. b) și alin. (7) lit. a) cu aplicarea

art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004

privind piața de capital, excepție ridicată de Horia Ciorcilă, Radu Codruț Jurcovan, Claudiu Eugen Iuliu Silaghi, Doina Mărioara Cojocaru și Sergiu Dan Dascăl în Dosarul nr. 33.545/3/2010 al Tribunalului București - Secția I penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 25 ianuarie 2012.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu decizia de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, considerăm că soluția legislativă din legea cu privire la piața de capital, referitoare la pedeapsa amenzii, este neconstituțională deoarece cuantumul amenzii este nedeterminat și poate depăși limitele generale din Codul penal.

Potrivit prevederilor

art. 276 lit. c) din Legea nr. 297/2004

privind piața de capital, "Limitele amenzilor se stabilesc după cum urmează: [...]

c) între jumătatea și totalitatea valorii tranzacției realizate cu săvârșirea faptelor prevăzute la art. 245-248 din titlul VII".

Sistemul nostru de drept penal consacră pedepsele principale alternative și relativ determinate, prin stabilirea unor limite minime și maxime. În cazul pedepsei amenzii, potrivit prevederilor art. 53 din Codul penal, acestea pot fi de la 100 lei la 50.000 lei în cazul persoanelor fizice, iar potrivit prevederilor art. 53^1 din Codul penal, de la 2.500 lei la 2.000.000 lei, în cazul persoanelor juridice. Dacă limitele speciale pot fi depășite în cazul reținerii circumstanțelor agravante, limitele generale nu pot fi depășite în nicio împrejurare, asigurându-se astfel unitatea dreptului penal, a măsurilor necesare pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, precum și egalitatea cetățenilor în fața legii. Contrar acestor limite generale, prin incriminările din legea privind piața de capital, limitele speciale ale pedepsei cu amendă sunt nedeterminate, deoarece aceasta poate fi aplicată între jumătatea și totalitatea valorii tranzacției realizate prin săvârșirea faptelor.

Considerăm că pentru a se asigura proporționalitatea dintre gravitatea faptei și pedeapsa aplicată nu pot fi depășite limitele generale ale pedepsei principale, însă, în fiecare caz concret, judecătorul va aprecia dacă, în funcție de această exigență, nu se impune aplicarea pedepsei cu închisoarea care este mai severă, atât ca natură, cât și prin modalitatea de executare. Chiar și cu referire la măsura confiscării speciale trebuie să opereze exigențele proporționalității. În acest sens, potrivit prevederilor art. 118 alin. 2 din Codul penal, "dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea infracțiunii, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea infracțiunii și de contribuția bunului la producerea acesteia".

Prin lipsa de previzibilitate, norma pe care o considerăm ca fiind neconstituțională creează dificultăți și în procesul de interpretare și aplicare, cu referire la luarea măsurii confiscării speciale. În acest sens, potrivit prevederilor art. 118 alin. 1 lit. e) din Codul penal, sunt supuse confiscării speciale "bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia".

Dacă măsura confiscării speciale se dispune pentru întreaga sumă obținută prin săvârșirea vreuneia dintre faptele incriminate, rezultă că suma cuprinsă între jumătatea și totalitatea valorii tranzacției realizate va constitui și echivalentul pedepsei amenzii.