Decizia nr. 256/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepție ridicată de Lia Spătăceanu și alții în Dosarul nr. 10.459/2/2010 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 667D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 1.371D/2011 și 1.374D/2011, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepție ridicată de Sindicatul Învățământului Preuniversitar Botoșani în dosarele nr. 3.756/40/2011 și 4.475/40/2011 ale Tribunalului Botoșani - Secția civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 1.371D/2011 și 1.374D/2011 la Dosarul nr. 667D/2011.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea dosarelor nr. 1.371D/2011 și 1.374D/2011 la Dosarul nr. 667D/2011, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudența Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 13 mai 2011 și 8 noiembrie 2011, pronunțate în dosarele nr. 10.459/2/2010, 3.756/40/2011 și 4.475/40/2011, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Botoșani - Secția civilă au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepție ridicată de Lia Spătăceanu și alții, precum și de Sindicatul Învățământului Preuniversitar Botoșani în cauze având ca obiect restituirea sumelor aferente drepturilor salariale reținute în temeiul textului legal criticat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în Dosarul nr. 667D/2011, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât salarizarea judecătorilor trebuie reglementată prin lege organică, și nu ordinară, astfel cum este

Legea nr. 118/2010 . Se mai arată că judecătorii au statut constituțional, astfel încât acestora nu li se pot reduce indemnizațiile. Mai mult, o atare măsură încalcă independența justiției. Se arată că

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor nu a fost abrogat, ceea ce echivalează cu faptul că diminuarea sau suspendarea drepturilor salariale trebuie să se facă numai în condițiile acestei legi, neputându-se dispune o atare măsură printr-o altă lege, precum

Legea nr. 118/2010 . Mai mult, această lege are caracter general, astfel încât nu poate să se aplice judecătorilor, ale căror drepturi salariale pot fi reduse sau suspendate numai în condițiile

legii speciale, respectiv Legea nr. 303/2004 .

Se apreciază că salariul/indemnizația este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acest text convențional protejând atât bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în baza cărora persoana poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă pentru a obține utilizarea efectivă a unui drept de proprietate.

Se mai arată că, în privința judecătorilor, textul criticat nu ține cont de echilibrul puterilor în stat, locul și rolul justiției în statul de drept, de importanța socială a muncii, de răspunderea, complexitatea, obligația de păstrare a confidențialității, de pregătirea profesională și interdicțiile prevăzute de lege.

În dosarele nr. 1.371D/2011 și 1.374D/2011, se susține că au fost încălcate prevederile convenționale și constituționale referitoare la protecția proprietății private, dar și prevederile constituționale ce vizează dreptul la salariu, obligativitatea contractelor colective de muncă, condițiile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți, obligațiile României ca stat membru al Uniunii Europene.

În fine, se susține că modul în care a fost promulgată legea criticată este contrar art. 147 alin. (2) din Constituție coroborat cu

art. 15 din Legea nr. 47/1992 .

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate formulată este neîntemeiată. În acest sens, sunt invocate considerentele care au stat la baza

Deciziei nr. 872 din 25 iunie 2010 .

Tribunalul Botoșani - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate formulată este neîntemeiată, fiind invocate deciziile nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, precum și

Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010 .

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în Dosarul nr. 667D/2011, apreciază că excepția de neconstituționalitate formulată este neîntemeiată, fiind invocate deciziile nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, precum și

Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010 .

Avocatul Poporului, în dosarele nr. 1.371D/2011 și 1.374D/2011, consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât textul legal criticat nu mai este în vigoare.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. În realitate, având în vedere că în motivarea excepției sunt aduse critici de neconstituționalitate extrinseci, Curtea constată că obiectul acesteia vizează atât

Legea nr. 118/2010 , în ansamblul său, cât și, în special, art. 1 alin. (1) din aceeași lege. Textul de lege criticat punctual are următorul cuprins: "(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile

Legii-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010

privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%".

Autorii excepției susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 41 privind munca și protecția socială a muncii, art. 44 alin. (1)-(3) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 76 alin. (1) privind categoriile de legi, art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiției, art. 136 alin. (1) și (5) privind proprietatea, art. 147 alin. (2) privind deciziile Curții Constituționale și art. 148 alin. (2) privind aplicarea cu prioritate a reglementărilor Uniunii Europene cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne. De asemenea, se susține că sunt încălcate și prevederile art. 1 privind protecția proprietății din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, art. 47 alin. (2) privind dreptul la un proces echitabil și art. 52 alin. (1) privind restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totodată, sunt invocate o serie de documente, precum Principiile fundamentale privind independența magistraturii, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților (Milano, 26 august - 6 septembrie 1985) și confirmate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin rezoluțiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 și nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, precum și Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independența, eficacitatea și rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, sau Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată cu ocazia reuniunii multilaterale având ca obiect statutul judecătorilor în Europa, organizată de Consiliul Europei în perioada 8-10 iulie 1998.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

I. Criticile de neconstituționalitate extrinseci se circumscriu faptului că decretul de promulgare a legii a fost emis în interiorul termenului de două zile prevăzut de

art. 15 din Legea nr. 47/1992 . Curtea reține că natura juridică a acestui termen este una de protecție a titularilor dreptului de sesizare a Curții Constituționale, spre a se evita promulgarea intempestivă a legii și eludarea, în acest fel, a controlului de constituționalitate a priori. Pentru a întări finalitatea urmărită prin instituirea acestui termen, Curtea, prin

Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, a stabilit că, în măsura în care titularii dreptului de sesizare și-au exercitat acest drept în interiorul termenului respectiv, controlul de constituționalitate a priori va fi exercitat chiar dacă decretul de promulgare a fost emis înainte ca aceștia să își fi exercitat dreptul prevăzut de

art. 146 lit. a) din Constituție. Or, cu privire la viitoarea Lege nr. 118/2010 , titularii dreptului de sesizare prevăzuți la art. 146 lit. a) din Constituție și-au exercitat acest drept (a se vedea, chiar

Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010 ). Astfel, chiar dacă Președintele a promulgat legea criticată pentru neconstituționalitate, aceștia aveau dreptul și posibilitatea să sesizeze Curtea Constituțională în termenul de două zile prevăzut de lege cu privire la textele care au făcut obiectul reexaminării (ceea ce s-a și întâmplat).

Încălcarea acestui termen nu se poate converti într-un motiv de neconstituționalitate a legii, lege care a fost adoptată de către Parlament, din punct de vedere extrinsec, cu respectarea tuturor exigențelor de ordin constituțional.

Promulgarea este un act ulterior adoptării legii și exterior voinței emitentului actului, astfel încât eventualele probleme de constituționalitate în legătură cu acesta nu afectează constituționalitatea extrinsecă a legii (a se vedea, ad similis,

Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011).

De asemenea, Curtea, în deciziile citate, a subliniat că dispozițiile

art. 15 din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu modificările ulterioare, precum și cele ale art. 133 alin. (3)-(5) din Regulamentul Camerei Deputaților sunt aplicabile și în cazul în care obiecția de neconstituționalitate este formulată împotriva unei legi pe care Parlamentul a pus-o de acord cu o decizie anterioară a Curții Constituționale, în conformitate cu art. 147 alin. (2) din Constituție. Numai în aceste condiții Curtea are posibilitatea de a verifica punerea de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituționale cu decizia Curții Constituționale în sensul art. 147 alin. (2) din Constituție. Întrucât și acest control al Curții este o formă a controlului a priori de constituționalitate, prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție și ale

art. 15-18 din Legea nr. 47/1992

se aplică în mod corespunzător.

Nu în ultimul rând, în legătură cu acest aspect, Curtea a reținut, prin

Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011 , că obiectul controlului de constituționalitate reglementat la art. 146 lit. d) din Constituție îl constituie legile și ordonanțele Guvernului, și nu decretul de promulgare sau modul în care instituțiile publice înțeleg să își exercite competențele constituționale sau legale.

În privința criticii de neconstituționalitate referitoare la faptul că salarizarea judecătorilor ar ține de domeniul legii organice, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, niciun text constituțional neimpunând o atare exigență. De asemenea, în ceea ce privește susținerea că salarizarea judecătorilor se face prin lege specială [conform

art. 74 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005], Curtea observă că încă din noiembrie 2009, prin

Legea-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, și, ulterior, prin

Legea-cadru nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, salarizarea acestora este reglementată de legea specială de salarizare a personalului plătit din fonduri publice. A susține că legiuitorul trebuie să emită o lege numai pentru salarizarea judecătorilor și procurorilor încalcă art. 61 din Constituție, întrucât ar limita competența Parlamentului, în condițiile în care niciun text constituțional nu impune o atare cerință (deci, nici art. 124 sau 125 din Constituție nu cuprind, nici implicit, nici explicit, o atare cerință). Este o cerință de nivel legal, și nu constituțional; astfel, legiuitorul are îndrituirea constituțională de a include, sub aspectul salarizării, toate categoriile de personal public într-o singură lege de salarizare. De altfel, acest mod de legiferare este de dorit, întrucât evită paralelismele legislative, reglementând, în mod unitar și transparent, drepturile de natură salarială acordate.

II. Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010

și

Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010 , ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010,

Decizia nr. 1.155 din 13 septembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 27 octombrie 2011, soluția legislativă criticată a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici similare cu cele invocate în prezenta cauză. Astfel, Curtea a constatat, în esență, că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, iar diminuarea să se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. Realizând o examinare a compatibilității dispozițiilor legale criticate cu fiecare dintre condițiile strict și limitativ prevăzute de Legea fundamentală pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, Curtea a constatat că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizației/soldei cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.

Astfel, Curtea a statuat că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este prevăzută prin

Legea nr. 118/2010

și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din lege a fost determinată de apărarea "securității naționale", noțiune înțeleasă în sensul unor aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. În acest sens, prin

Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.

Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod. Curtea a observat, totodată, că măsura criticată prezintă un caracter temporar, având o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.

În plus, în acest context legislativ, Curtea a observat că, prin

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010

privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, s-a stabilit că, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, s-a majorat cu 15%.

O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor/indemnizațiilor brute nu este de natură să încalce cele stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010. Cu acele prilejuri, Curtea a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la "cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare". Este în același timp o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior

Legii nr. 118/2010 .

Stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico-financiară a țării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligației sale de rezultat, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea

Legii nr. 118/2010 .

În sensul de mai sus, Curtea s-a pronunțat prin

Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011.

Prin decizia anterior menționată, Curtea a mai observat că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești". În continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului (a se vedea paragrafele 20 și 21 ale opiniei citate).

Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; astfel, Curtea a constatat că acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate decide reducerea temporară a salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai a judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.

Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenței Curții, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

De asemenea, Curtea, prin

Decizia nr. 859 din 16 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009, a stabilit că drepturile salariale constituie un bun care intră în sfera de protecție a dreptului de proprietate. Desigur, acest lucru nu vizează drepturile salariale viitoare, ci numai cuantumul sumelor aferente salariilor care sunt certe, lichide și exigibile (a se vedea, în același sens, mutatis mutandis considerațiile Curții Constituționale referitoare la pensii,

Decizia nr. 977 din 12 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011).

Curtea a mai constatat că salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile (a se vedea,

Decizia nr. 1.155 din 13 septembrie 2011 ).

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele conexate nr. 44.232/11 și 44.605/11 Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României (paragraful 16), a stabilit că se pot considera cu greu ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție sumele de bani neîncasate ca urmare a intrării în vigoare a legii criticate. Prin aceeași decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în privința reducerilor salariale operate prin

Legea nr. 118/2010 , că, și dacă salariile viitoare ar fi considerate bunuri, ingerința (reducerea) este prevăzută de lege, urmărește o cauză de utilitate publică (salvarea echilibrului bugetar al statului) și respectă un just echilibru între interesele generale ale colectivității și interesele individuale ale cetățeanului (paragrafele 17-20). Totodată, Curtea a atras atenția că autoritățile naționale se află într-o poziție mai favorabilă decât judecătorul internațional de a aprecia "utilitatea publică" (paragraful 19).

Rezultă că, în cauză, autorii excepției nu pot invoca protecția dreptului de proprietate din moment ce salariile viitoare nu pot fi considerate bunuri și, prin urmare, textele constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată și protecția proprietății nu au incidență în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, în ansamblul său, și, în special, ale art. 1 alin. (1) din aceeași lege, excepție ridicată de Lia Spătăceanu și alții în Dosarul nr. 10.459/2/2010 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și de Sindicatul Învățământului Preuniversitar Botoșani în dosarele nr. 3.756/40/2011 și 4.475/40/2011 ale Tribunalului Botoșani - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 martie 2012.