Decizia nr. 1414/2009

Cu Adresa nr. 51/5.881 din 23 septembrie 2009, secretarul general al Camerei Deputaților a transmis Curții Constituționale sesizarea referitoare la neconstituționalitatea Legii privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, formulată de un număr de 101 parlamentari, și anume: Cristian Mihai Adomniței, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Mihai Banu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Emil Bostan, Viorel Vasile Buda, Daniel Stamate Budurescu, Cristian Buican, Ion Cristian Burlacu, Mihăiță Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chițoiu, Tudor Alexandru Chiuariu, Cristian Horia, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Aurel Mihai Donțu, Gheorghe Dragomir, George Ionuț Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Grațiela Leocadia Gavrilescu, Dominic Andrei Gerea, Alina Ștefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolța, Mihai Lupu, Dan Ilie Morega, Dan Ștefan Motreanu, Gheorghe Eugen Nicolăescu, Bogdan Olteanu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palașcă, Dan Păsat, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiașu, Cristina Ancuța Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, Neculai Rebenciuc, Adriana Ana Săftoiu, Nini Săpunaru, George Adrian Scutaru, Ionuț Marian Stroe, Gigel-Sorinel Știrbu, Ion Tăbugan, Gheorghe Mirel Taloș, Ioan Timiș, Dina Adriana Tușa, Claudiu Țaga, Radu Bogdan Țîmpău, Ioan Țintean, Florin Țurcanu, Horea Dorin Uioreanu, Ana Lucia Varga, Mihai Alexandru Voicu, Dumitru Chiriță, Crin George Laurențiu Antonescu, Gabriel Berca, Cristinel Marian Bîgiu, Minerva Boitan, Sever Constantin Cibu, Cristian David, Mircea Diaconu, Emilian Valentin Frâncu, Ioan Ghișe, Puiu Hașotti, Paul Ichim, Raymond Luca, Cezar Mircea Măgureanu, Ovidius Mărcuțianu, Teodor Viorel Meleșcanu, Vasile Mustățea, Vasile Nedelcu, Marius Petre Nicoară, Romeo Nicoară, Mario Ovidiu Oprea, Liviu Titus Pașca, Cornel Popa, Tiberiu Aurelian Prodan, Nicolae Robu, Dan Radu Rușanu, Cristian George Țopescu, Varujan Vosganian, Derzsi Akos, Koto Josif, Farkas Anna-Lili, Lakatos Petru, Varga Attila, Mate Andras-Levente, Farago Petru, Peto Csilla-Maria, Palfi Mozes Zoltan, Cseke Attila-Zoltan și Marton Arpad-Francisc.

Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și al art. 11 lit. a) raportat la

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. J 5.283 din 23 septembrie 2009 și constituie obiectul Dosarului nr. 7.271A/2009.

În motivarea obiecției de neconstituționalitate se arată că "adoptarea acestui act normativ reprezintă o încălcare gravă a art. 117 alin. (2), art. 41 alin. (1) și (5), a art. 16 alin. (1), a art. 44 din Constituția României", argumentele fiind grupate după cum urmează:

1. Legea criticată contravine art. 117 alin. (2) din Constituție, în ceea ce privește procedura de înființare a organelor de specialitate în subordinea Guvernului sau a ministerelor. Se arată în acest sens că legea reglementează înființarea unor noi organe de specialitate ale administrației publice centrale - nominalizate în anexele nr. 1 și 2 -, fiind instituită în sarcina Guvernului obligația de a promova actele normative necesare în termen de 7 zile de la data intrării în vigoare a legii, ceea ce lipsește de efecte dispozițiile constituționale care condiționează înființarea unor noi organe de specialitate ale administrației publice centrale de existența unui aviz al Curții de Conturi, ca garanție tehnică în luarea deciziilor politice. Astfel, prin instituirea termenului de 7 zile, analiza Curții de Conturi "este a priori inferioară acestui termen", iar prin instituirea unei obligații de rezultat în sarcina Guvernului, cu stabilirea fără echivoc a organelor de specialitate care vor lua ființă, se exclude "a priori ipoteza unui aviz negativ din partea Curții de Conturi". Emiterea unui astfel de aviz "ar plasa Guvernul în ipoteza încălcării unui act al Parlamentului, situație cel puțin anormală, dacă nu vădit neconstituțională și, în consecință, ilegală". Lipsirea de efecte a dispozițiilor constituționale privitoare la existența acestui aviz prealabil "este o procedură care încalcă în mod vădit litera și spiritul art. 117 din Constituție".

Sunt invocate în acest sens și considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 16/2007

referitoare la constituționalitatea Legii privind înființarea Autorității Naționale pentru Turism, în subordinea Guvernului României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007, arătându-se că, potrivit interpretării Curții, competențele celor două autorități - Guvernul și Parlamentul - sunt delimitate fără echivoc de legiuitorul constituant. Autoritățile administrative autonome pot fi înființate doar de Parlament, prin lege organică, în timp ce înființarea organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor este de competența exclusivă a Guvernului, sub condiția existenței unei baze legale și a avizului Curții de Conturi. Baza legală este dată de

Legea nr. 90/2001

privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, iar în ceea ce privește avizul Curții de Conturi, potrivit interpretării unanime a doctrinei, acesta are caracter conform, ceea ce presupune obligativitatea atât în a-l obține, cât și în a-i respecta conținutul. Așa fiind, înființarea de organe de specialitate ale administrației publice centrale, fără a se fi solicitat acest aviz, încalcă prevederile art. 117 din Constituție.

Solicitarea avizului menționat, anterior emiterii hotărârilor Guvernului de înființare a noilor persoane juridice, dar ulterior reglementării instituite prin legea atacată, este irelevantă, întrucât decizia înființării acestor organe a fost deja luată, Guvernul având obligația punerii în aplicare a legii.

2. Dispozițiile art. 17-22 din lege, care stabilesc regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, încalcă prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 16 alin. (1) și ale art. 44 din Constituție. Astfel, art. 17 din lege limitează dreptul la muncă, "condiționând continuarea raporturilor de muncă sau impunând încetarea forțată a raporturilor de muncă, pornind de la un criteriu profund discriminatoriu: nivelul pensiei nete aflate în plată". Se arată că "nu poți stabili ca o persoană care a contribuit mai mult la fondul de pensii, fiindcă (cel puțin prezumat) a muncit mai mult, să fie privată, pe acest motiv, de plată pensiei pentru o anumită perioadă de timp". Mai mult, diminuarea veniturilor pentru persoanele care sunt deja în această situație încalcă dreptul la proprietate privată al acestor persoane, în ceea ce privește suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității (Cauza Buchen contra Cehiei, 2002).

3. Dispozițiile art. 6 din cap. II al legii - "Măsuri de reorganizare a unor autorități și instituții publice" încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece criteriile de concediere minimale prevăzute de acestea [de exemplu, cel prevăzut la art. 6 alin. (6) lit. e) din lege] "reprezintă discriminări pe bază de venituri, respectiv de vârstă, între salariații aflați, din punctul de vedere al raporturilor de muncă, în aceeași situație juridică".

4. Dispozițiile art. 10 din cap. III al legii - "Măsuri de reducere a cheltuielilor de personal în sistemul bugetar" încalcă prevederile art. 41 alin. (1) și (5) din Constituție, referitoare la dreptul la muncă și la convențiile colective de muncă. Astfel, acest text de lege prevede obligația conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de a diminua cheltuielile de personal cu 15,5% lunar, în perioada octombrie-decembrie 2009, prin aplicarea mai multor măsuri, dintre care prima vizează acordarea personalului de "zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare". Această prevedere contravine principiului libertății absolute a dreptului la muncă și încalcă obligativitatea convențiilor colective în vigoare.

În conformitate cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.

Președintele Senatului, cu Adresa nr. I 771 din 13 octombrie 2009, a transmis Curții Constituționale punctul său de vedere, prin care arată că obiecția de neconstituționalitate este întemeiată. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii sunt următoarele:

Legea criticată lipsește de efecte dispozițiile art. 117 alin. (2) și (3) din Constituție, deoarece instituie un termen de 7 zile în care se supun aprobării actele normative privind înființarea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului și, de asemenea, instituie o obligație de rezultat în sarcina Guvernului, stabilind fără echivoc organele de specialitate care vor lua astfel ființă, ceea ce exclude a priori ipoteza unui aviz negativ din partea Curții de Conturi.

Prevederile art. 10 din lege încalcă dispozițiile art. 41 alin. (1) și (5) din Constituție, referitoare la dreptul la muncă și la caracterul obligatoriu al convențiilor colective, în sensul că obligă angajații la o conduită în afara prevederilor legale.

În ceea ce privește dispozițiile art. 17-22 din lege, se arată că încalcă prevederile art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) și art. 44 din Constituție, deoarece condiționează continuarea raporturilor de muncă sau impun încetarea forțată a acestora, pornind de la un criteriu profund discriminatoriu - nivelul pensiei nete aflate în plată. Stabilirea unui asemenea criteriu contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor fără discriminări, întrucât nu se poate stabili ca o persoană care a contribuit mai mult la fondul de pensii să fie privată, pe acest motiv, de plată pensiei pentru o anumită perioadă de timp. În plus, diminuarea veniturilor pentru persoanele care sunt deja în această situație încalcă dreptul la proprietate privată al acestor persoane, în ceea ce privește suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității, în conformitate cu art. 18 alin. (1) din lege.

Guvernul a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 5/6.853/E.B. din 9 octombrie 2009, punctul său de vedere prin care apreciază că sesizarea este neîntemeiată. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii sunt următoarele:

Cu privire la critica de neconstituționalitate a procedurii de înființare a anumitor organe de specialitate, Guvernul arată că legea ce face obiectul criticii de neconstituționalitate a fost edictată cu respectarea dispozițiilor art. 117 alin. (2) din Legea fundamentală. Art. 5 din lege prevede că înființarea, organizarea și funcționarea entităților rezultate din reorganizare se reglementează prin hotărâre a Guvernului. Reorganizarea efectivă și înființarea, dacă este cazul, a unui organ de specialitate în subordinea Guvernului sau a unui minister, condițiile concrete, structura instituțiilor rezultate, numărul și categoriile de posturi ale fiecărei instituții sunt stabilite prin hotărâri ale Guvernului subsecvente acestei legi.

Așadar, prin lege se decide asupra oportunității restructurării unor instituții, iar implicațiile financiare, rezultate din reglementarea aspectelor organizatorice ale înființării unei instituții, sunt soluționate prin hotărârea Guvernului subsecventă. În consecință, Guvernul trebuie să solicite, în condițiile art. 117 alin. (2) din Constituție, avizul Curții de Conturi asupra proiectului de act normativ prin care este înființată entitatea și în care sunt reglementate aspectele economico-financiare ce permit examinarea acestuia din perspectiva competențelor conferite Curții de Conturi de textul constituțional.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 17-22 din lege, prin raportare la art. 41 alin. (1), art. 16 alin. (1) și art. 44 din Constituție, se consideră că este neîntemeiată, precizându-se că legea supusă criticii de neconstituționalitate nu instituie o interdicție, ci reglementează condițiile în care poate fi cumulată pensia cu salariul. În plus, măsura instituită de textele criticate are o aplicare generală, fiind incidentă atât în ceea ce privește beneficiarii dreptului la pensie aparținând atât sistemului public de pensii, cât și sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activități pe bază de contract individual de muncă. Legea limitează posibilitatea de a cumula două categorii de venituri în baza unui criteriu obiectiv, folosit ca termen de referință și în legislațiile altor state europene (cuantumul pensiei nete). Pentru ca acest termen de referință să nu fie variabil și să se creeze, în mod nejustificat, un regim diferențiat, este folosit ca reper unic de stabilire a pensiei nete de referință nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, stabilit anual, prin lege. Așadar, "sistemul de plafonare a cumulului instituit de lege respectă principiul egalității de tratament, aplicându-se în mod nediferențiat persoanelor aflate în condiții similare, respectiv persoanelor ce depășesc un anumit cuantum al pensiei".

Referitor la critica de neconstituționalitate a art. 10 din lege, se apreciază că aceasta este, în principiu, inadmisibilă, întrucât autorii sesizării nu au precizat niciun motiv de ordin juridic care să o justifice, încălcând astfel dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora orice sesizare adresată Curții Constituționale trebuie motivată, simpla invocare a unui articol din Constituție neputând fi calificată ca o motivare a criticii de neconstituționalitate. În subsidiar, se arată că dispozițiile criticate instituie obligația ordonatorilor de credite de a diminua cheltuielile de personal, prevăzându-se în acest scop o serie de măsuri alternative, tipul de măsură și modalitatea de aplicare fiind stabilite în mod concret și individualizat cu acordul salariatului, după consultarea sindicatelor sau a reprezentanților salariaților. Prevederile art. 10 din lege, deși au ca efect limitarea exercițiului dreptului la muncă, nu încalcă prevederile constituționale ale art. 41, întrucât măsurile instituite au fost reglementate cu respectarea condițiilor consacrate prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală. Restrângerea exercițiului dreptului are ca unic scop evitarea riscului iminent al instabilității economice a țării, iar limitarea vizează exercițiul dreptului, nu substanța acestuia. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, stabilitatea economică este subsumată conceptului de siguranță națională, temei constituțional pentru limitarea unor drepturi consacrate de Legea fundamentală. Prin măsurile propuse se urmărește apărarea ordinii publice, salvgardarea funcționării instituțiilor statului fiind o condiție obligatorie pentru protejarea ordinii publice.

Cu privire la critica de neconstituționalitate a art. 6 din lege prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituție, se apreciază că este neîntemeiată. Criteriile enumerate la art. 6, fără a fi discriminatorii, instituie un regim de protecție suplimentară a anumitor categorii de personal, protecție ce este necesară tocmai în considerarea poziției sociale vulnerabile a acestora în raport cu ceilalți angajați.

Președintele Camerei Deputaților nu a transmis punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Senatului și Guvernului, raportul judecătorului-raportor, Legea privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, adoptată de Parlament în temeiul

art. 114 din Constituție, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reține următoarele:

Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și celor ale

art. 1, 10, 15, 16 și 18 din Legea nr. 47/1992 , să se pronunțe asupra constituționalității legii criticate.

Obiectul sesizării, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, pentru care Guvernul și-a angajat răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună din data de 15 septembrie 2009. Nu a fost depusă moțiune de cenzură, astfel încât, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituție, "proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamentele acceptate de Guvern, se consideră adoptat".

Examinând obiecțiile de neconstituționalitate formulate, prevederile legii criticate, prin raportare la dispozițiile constituționale incidente, Curtea Constituțională constată următoarele:

1. Primul punct al sesizării privește legea în ansamblul său și, în special, art. 3 lit. d) și art. 5 din cap. II - "Măsuri de reorganizare a unor autorități și instituții publice", cu raportare la pct. 2, 37 și 49 din anexa nr. 1 și pct. 1, 6 și 29 din anexa nr. 2 ale aceleiași legi, apreciate de autorii sesizării ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 117 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaște această competență", întrucât, prin procedura de angajare a răspunderii Guvernului, s-a adoptat o lege prin care se înființează astfel de organe de specialitate, fără să existe avizul Curții de Conturi.

Analizând dispozițiile art. 114 din Constituție, în temeiul cărora a fost adoptată legea criticată, se constată că acestea nu prevăd condiții exprese privitoare la proiectul de lege asupra căruia Guvernul își angajează răspunderea - nici sub aspectul domeniului de reglementare, nici al structurii, aspect reținut de altfel și de Curtea Constituțională în jurisprudența sa anterioară ( Decizia nr. 298 din 29 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006). Câtă vreme legiuitorul constituant nu a înțeles să facă distincție, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze dimensiunile și conținutul proiectului de lege. Nicio normă constituțională nu împiedică așadar Guvernul să promoveze, pe această cale, un proiect de lege prin care să reorganizeze organele de specialitate din subordinea sa, dacă aceasta este măsura pe care o consideră vitală pentru realizarea programului său de guvernare și dacă apreciază că numai printr-un act cu forța juridică a legii își poate atinge obiectivele.

Examinarea cap. II din lege - "Măsuri de reorganizare a unor autorități și instituții publice", care cuprinde textele indicate în mod expres de autorii sesizării, în lumina dispozițiilor cap. I - "Dispoziții generale", oferă explicația acestei opțiuni, determinată în mod evident de un context intern și internațional care a impus o astfel de reacție din partea Guvernului: criza economică și onorarea obligațiilor rezultate dintr-o serie de acorduri internaționale.

Prin conținutul și motivația lor, măsurile reglementate de cap. II al legii nu constituie acte de înființare a unor organe de specialitate în subordinea Guvernului sau a ministerelor, așa cum fără temei se arată în sesizare, ci acte de reorganizare a unor autorități și instituții publice, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare și al asigurării unei conduceri generale mai eficiente a administrației publice.

Modalitățile de reorganizare sunt prevăzute de art. 3 din lege, respectiv:

"a) desființarea autorității sau instituției publice, ca urmare a comasării prin absorbție, și preluarea activității acesteia de către o altă autoritate sau instituție publică existentă;

b) desființarea autorității sau instituției publice, ca urmare a comasării prin absorbție, și preluarea activității acesteia de către un compartiment nou-înființat în cadrul altor autorități sau instituții publice;

c) desființarea autorităților sau instituțiilor publice, ca urmare a comasării prin fuziune și constituirea unei noi persoane juridice;

d) desființarea unei autorități sau instituții publice, ca urmare a divizării, și preluarea activității acesteia de către două sau mai multe entități existente sau care iau astfel ființă;

e) reducerea de posturi din cadrul autorităților sau instituțiilor publice;

f) schimbarea regimului de finanțare a unor autorități sau instituții publice, prin virarea veniturilor încasate la bugetul de stat și finanțarea cheltuielilor de la bugetul de stat."

Astfel cum rezultă din anexele nr. 1 și 2 ale legii, aceste măsuri privesc 74 de instituții și autorități publice înființate prin lege, ordonanță de urgență a Guvernului și ordonanță a Guvernului, precum și un număr de 50 de instituții și autorități publice înființate prin hotărâre a Guvernului - aflate fie în subordinea Guvernului, fie în subordinea ministerelor. Examinând modul concret de reorganizare, prezentat punctual în anexe, se constată că în cazul a 65 de autorități din cele 124 supuse reorganizării, măsura privește reducerea de posturi.

Legea ce face obiectul sesizării reprezintă, prin urmare, o lege-cadru, menită să imprime un caracter unitar reformei instituționale inițiate de Guvern. Nu există nicio normă constituțională care să interzică Parlamentului să legifereze în acest domeniu, după cum nu există nicio normă constituțională care să prevadă obligativitatea avizului Curții de Conturi în această situație.

Dispozițiile art. 117 alin. (2) din Constituție, invocat ca temei al criticilor de neconstituționalitate, vizează etapa punerii în executare a dispozițiilor legii-cadru, prin acte proprii ale Guvernului (ministerelor), așa cum de altfel chiar legea criticată o prevede, în art. 5 alin. (1), după cum urmează: "Înființarea, organizarea și funcționarea, atribuțiile structurilor sau, după caz, ale entităților rezultate din reorganizarea autorităților și instituțiilor publice prevăzute în anexele nr. 1 și 2, precum și alte aspecte determinate de aplicarea măsurilor de reorganizare se reglementează prin hotărâre a Guvernului". Faptul că a fost stabilit, în alin. (5) al aceluiași articol, un termen scurt - "7 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi" - pentru supunerea spre aprobare Guvernului a hotărârilor privind entitățile rezultate din reorganizarea autorităților și instituțiilor publice, se înscrie între măsurile destinate a asigura celeritatea reformei instituționale, în scopul reducerii efectelor crizei economice și a îndeplinirii obligațiilor ce rezultă din acordurile internaționale arătate în art. 2 din aceeași lege. Legalitatea actelor subsecvente legii criticate nu poate face obiectul controlului exercitat de Curtea Constituțională, ci a celui exercitat de instanțele judecătorești, potrivit competenței acestora.

În concluzie, prin legea ce face obiectul controlului de constituționalitate nu sunt eludate dispozițiile art. 117 alin. (2) din Constituție, întrucât avizul Curții de Conturi prevăzut de acest text constituie o condiție de legalitate, de rang constituțional, pentru actele proprii ale Guvernului (ministerelor) adoptate în temeiul art. 117 alin. (2) din Constituție, care nu poate fi convertită, pe cale de interpretare, într-o condiție de constituționalitate a legii-cadru în temeiul căreia urmează să fie emise actele Guvernului la care acest text constituțional face referire.

2. Cap. IV din legea supusă controlului instituie măsuri cu privire la regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare. Prevederile art. 17-22 din acest capitol încalcă, în opinia autorilor sesizării, prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 16 alin. (1) și ale art. 44 din Constituție.

Examinând textele de lege criticate, precum și cap. IV al legii, în ansamblul său, Curtea constată mai întâi că acestea nu pot viza persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres în Constituție.

Astfel, Legea fundamentală stabilește în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupă unele funcții publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligației privind exprimarea opțiunii cu privire la suspendarea plății pensiei pe durata exercitării funcției, în condițiile art. 18-20 din legea criticată, este incompatibilă cu dispozițiile constituționale arătate. Ca urmare, numai în măsura în care reglementarea prevăzută în cap. IV al legii nu se referă la aceste categorii de persoane, soluția legislativă adoptată de legiuitor în privința reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanță cu prevederile constituționale.

În ceea ce privește această soluție legislativă, se constată că, prin

Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, pronunțându-se asupra unei soluții similare celei prevăzute de prezenta lege, Curtea a statuat că, prin instituirea unei obligații de a opta între pensie și venitul obținut din salarii, se "afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituție, cât și dreptul la muncă consacrat prin art. 41". În temeiul art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit căruia ordonanțele de urgență nu pot afecta drepturile și libertățile prevăzute în Constituție, Curtea Constituțională a constatat cu acel prilej că "prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 230/2008

sunt neconstituționale, deoarece afectează drepturile fundamentale menționate [...]", statuând, totodată, că "Guvernul nu este împiedicat să promoveze, cu respectarea dispozițiilor constituționale amintite [...], a principiilor neretroactivității legii, nediscriminării și egalității în drepturi și a celorlalte norme și principii prevăzute de Constituție, măsurile necesare cu privire la cazurile și condițiile în care pensia poate fi cumulată cu veniturile realizate din muncă".

Potrivit art. 17 alin. (1) teza întâi din legea criticată, "beneficiarii dreptului la pensie aparținând atât sistemului public de pensii, cât și sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activități pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, precum și în cadrul regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate [...]". Curtea constată că legea stabilește regula potrivit căreia persoanele care realizează venituri salariale sau asimilate salariilor, potrivit legii, din exercitarea unei activități în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, precum și în cadrul regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială pot cumula aceste venituri cu pensia, ai cărei beneficiari sunt în cadrul sistemului public de pensii sau sistemelor neintegrate sistemului public. Veniturile salariale sau cele asimilate acestora pot fi realizate ca urmare a exercitării unei activități pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii.

Teza a doua a alin. (1) al art. 17 coroborată cu art. 18 din lege instituie excepția de la regula cumulului, stabilind că, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată sau care urmează a fi pusă în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, persoana cumulardă sau care devine cumulardă are obligația de a-și exprima în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității, pe de o parte, și încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcție, pe de altă parte. Prin urmare, legea oferă persoanelor care au calitatea de pensionari cumularzi sau care devin pensionari cumularzi dreptul de a opta între continuarea activității în baza contractului individual de muncă, raportului de serviciu sau a actului de numire și, deci, a realiza venituri salariale sau asimilate acestora, și încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire.

Autorii criticii de neconstituționalitate consideră că prevederile art. 17 din lege sunt potrivnice art. 16 din Constituție, întrucât criteriul care stă la baza interdicției de a cumula îl reprezintă valoarea pensiei nete la care pensionarul cumulard are dreptul. Se susține că stabilirea unui asemenea criteriu contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări. Se constată, prin urmare, că ceea ce determină critica textelor legale nu este interdicția cumulului în sine în cazurile prevăzute de art. 17 alin. (1) teza a doua, ci nivelul pensiei până la care se poate cumula și peste care nu mai este permis acest cumul. Sub acest aspect, Curtea a statuat că: "Nicio dispoziție constituțională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiția ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toți cetățenii, iar eventualele diferențe de tratament [...] să aibă o rațiune licită." ( Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005). Mai mult, în jurisprudența constantă a Curții s-a apreciat că încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Cu privire la stabilirea nivelului pensiei nete până la care poate opera cumulul la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, Curtea constată că acesta respectă condițiile de obiectivitate (este expres prevăzut de lege, previzibil și determinabil) și rezonabilitate (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opțiune justă și echilibrată) impuse de principiul nediscriminării. În ceea ce privește proporționalitatea între obiectivul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite, se observă că, potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea prezentului act normativ, scopul acestuia este combaterea "crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească", datele de natură financiară, precum și prognozele efectuate de autoritățile abilitate în domeniu conturând "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională". Această situație a impus "adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional, care, prin eficiența și promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale și să creeze premisele relansării economiei naționale". Una dintre măsurile reglementate de legiuitor o constituie restrângerea dreptului de a cumula veniturile salariale cu cele din pensie, atunci când sunt îndeplinite două condiții: angajator este o autoritate sau instituție publică centrală sau locală, indiferent de modul de finanțare și subordonare, sau o regie autonomă, societate națională, companie națională sau societate comercială la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, pe de o parte, și nivelul pensiei nete depășește nivelul salariului mediu brut pe economie, pe de altă parte. Justificarea unei astfel de limitări rezidă în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată este proporțională cu situația care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii și mijloacele folosite în realizarea lui, și este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De altfel, așa cum a statuat Curtea Constituțională și cu alte ocazii (de exemplu prin

deciziile nr. 358 din 30 septembrie 2003

sau nr. 4 din 18 ianuarie 2000), soluția legislativă care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opțiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituțional.

Pentru considerentele arătate, Curtea constată că dispozițiile cap. IV din lege sunt constituționale în măsura în care acestea nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituție.

3. În ceea ce privește dispozițiile art. 6 alin. (6) din lege, se susține că încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece criteriile de concediere minimale prevăzute de acestea "reprezintă discriminări pe bază de venituri, respectiv de vârstă, între salariații aflați, din punctul de vedere al raporturilor de muncă, în aceeași situație juridică".

Dispozițiile art. 6 alin. (6) din cap. II al legii - "Măsuri de reorganizare a unor autorități și instituții publice" au următorul cuprins:

"(6) În absența criteriilor stabilite potrivit alin. (5), la aplicarea măsurii de încetare a raporturilor de muncă sau, după caz, de serviciu, se vor avea în vedere următoarele criterii minimale:

a) dacă sunt îndeplinite condițiile de pensionare, prevăzute de lege;

b) calificativul obținut la ultima evaluare a performanțelor profesionale individuale, realizată în condițiile legii;

c) existența unor sancțiuni disciplinare, aplicate în condițiile legii;

d) măsura să afecteze mai întâi persoanele care nu au copii în întreținere;

e) dacă măsura ar afecta 2 soți care lucrează în aceeași unitate, desfacerea contractului de muncă sau, după caz, raportului de serviciu al soțului care are venitul cel mai mic;

f) măsura să afecteze în ultimul rând familiile monoparentale care au în îngrijire copii, întreținătorii de familie, precum și salariații bărbați sau femei care au cel mult 5 ani până la îndeplinirea condițiilor de pensionare;

g) alte criterii stabilite de legi speciale, dacă este cazul."

Alin. (5) al aceluiași articol are următorul cuprins:

"(5) Încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu ale personalului, ca urmare a reorganizării potrivit prezentei legi, se face cu respectarea procedurilor legale aplicabile categoriei de personal din care face parte și a prevederilor legale privind protecția socială, pe baza criteriilor stabilite între conducerea autorității sau instituției publice și reprezentanții salariaților sau, după caz, ai sindicatelor, în termen de maximum 60 de zile de la data intrării în vigoare a actelor normative prevăzute la art. 5 alin. (1)-(4)."

Din examinarea dispozițiilor criticate se constată că acestea reglementează criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la încetarea raporturilor de muncă sau, după caz, de serviciu, în scopul asigurării unui regim juridic de protecție salariaților care ar urma să fie disponibilizați. Criteriile astfel instituite sunt, în esență, cele prevăzute de Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, care stabilește, în art. 81 alin. (2), că: "La luarea măsurii de desfacere a CIM pentru motive ce nu țin de persoana salariatului vor fi avute în vedere următoarele criterii minimale:

a) dacă măsura ar putea afecta doi soți care lucrează în aceeași unitate, se desface contractul de muncă al soțului care are venitul cel mai mic, fără ca prin aceasta să se poată desface contractul de muncă al unei persoane care ocupă un post nevizat de reducere;

b) măsura să afecteze, mai întâi, persoanele care nu au copii în întreținere;

c) măsura să afecteze numai în ultimul rând pe femeile care au în îngrijire copii, bărbații văduvi sau divorțați care au în îngrijire copii, pe întreținătorii unici de familie, precum și pe salariații, bărbați sau femei, care mai au cel mult 3 ani până la pensionare la cererea lor."

Prin instituirea unor asemenea criterii nu se încalcă principiul egalității în fața legii, deoarece categoriile de salariați vizate prin măsurile de protecție au o situație specială în raport de ceilalți salariați, în sensul că aceștia ar fi mai afectați sau ar găsi mai greu un loc de muncă în cazul încetării raporturilor de muncă. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că "o măsură de protecție nu poate avea semnificația nici a unui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în anumite situații specifice, a egalității cetățenilor, care ar fi afectată în lipsa ei". ( Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 26 februarie 1996); "principiul egalității nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații. Egalitatea formală ar conduce la aceeași regulă, în ciuda diferenței de situații. De aceea inegalitatea reală, care rezultă din această diferență, poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii care le conține". ( Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). Această interpretare a principiului egalității în drepturi este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat, de principiu, că dreptul la exercițiul tuturor libertăților garantate de Convenție, fără discriminare, este de asemenea transgresat atunci când, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile, statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situații sunt în mod sensibil diferite (Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, 2000). În acord și cu această jurisprudență, Curtea constată că textul de lege criticat este constituțional.

4. Cât privește dispozițiile art. 10 din cap. III al legii - "Măsuri de reducere a cheltuielilor de personal în sistemul bugetar", acestea contravin, în opinia autorilor sesizării, principiului libertății absolute a dreptului la muncă și încalcă obligativitatea convențiilor colective în vigoare.

Curtea constată că prevederile legale criticate stabilesc obligația conducătorilor autorităților și instituțiilor publice, indiferent de modul de finanțare, de a diminua cheltuielile de personal, în medie cu 15,5% lunar, printr-o serie de măsuri, prevăzute la art. 10 alin. (1) din lege, printre care și cea menționată de autorii sesizării, măsuri a căror modalitate de aplicare "se stabilește cu acordul salariatului, după consultarea organizațiilor sindicale sau, după caz, a reprezentanților salariaților". Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, "În lipsa acordului sau în cazul în care, ca urmare a opțiunii exprimate de salariat, nu se poate asigura continuitatea serviciului de interes public, intervalul și numărul de zile libere, precum și reducerea programului se stabilesc de conducătorul instituției publice, astfel încât să nu fie efectuate mai mult de 4 zile libere într-o lună, iar diminuarea salariului să nu depășească nivelul prevăzut la alin. (1)". Obligația și măsurile astfel instituite sunt determinate de necesitatea "încadrării în constrângerile bugetare determinate de situația de criză economică, în perioada octombrie-decembrie 2009".

În argumentarea criticilor formulate, autorii sesizării pornesc de la premisa absolutizării dreptului la muncă, prevăzut de art. 41 din Constituție - Munca și protecția socială a muncii. Or, atât Constituția României, în art. 53, cât și documentele internaționale în materia drepturilor omului, de exemplu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecție oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente sau situații, cu respectarea unor condiții, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanța drepturilor.

Examinând dispozițiile criticate, prin raportare la prevederile art. 53 din Legea fundamentală, care stabilesc condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, Curtea constată că restrângerea exercițiului dreptului la muncă al personalului autorităților și instituțiilor publice pe care acestea o reglementează îndeplinește condițiile impuse de textul constituțional. Astfel, măsura de restrângere este prevăzută prin lege, vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia, este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională.

Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește lunile octombrie-decembrie 2009), rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, unele dintre acestea prevăzute în cuprinsul aceleiași legi, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică. Diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat în această perioadă constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu Legea fundamentală.

Pentru motivele arătate, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. (5) din Constituție, privind caracterul obligatoriu al convențiilor colective, întrucât textul constituțional nu exclude posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat.

Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ca excepție, dacă nu există o altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege. Dimpotrivă, eventuala intervenție legislativă în sensul prelungirii acestei măsuri poate determina efecte contrarii celor vizate, în sensul tulburării bunei funcționări a instituțiilor și autorităților publice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituția României, precum și al

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 ,

Cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că Legea privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional este constituțională în măsura în care prevederile cap. IV din lege nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituție.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 4 noiembrie 2009 și la aceasta au participat: Ioan Vida, președinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader și Augustin Zegrean, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent-șef,

Marieta Safta

*

OPINIE SEPARATĂ

1. Reglementarea prevăzută ca o lege este în realitate o sumă de reglementări privind diverse domenii care nu au legătură între ele, sub niciun aspect, conținând materii diferite, cum ar fi: autorități publice, salarizări bugetare, competențe ale unor persoane juridice, reorganizarea acestora, pensii și salarii, probleme de mediu înconjurător, societăți comerciale, mediul de afaceri, mediul agricol și activități agricole, încheind cu cap. IX - Dispoziții finale, care în 13 articole, cu puncte și subpuncte, modifică și abrogă zeci de acte normative.

De aceea, socotim că nu doar întregul pachet legislativ nu întrunește condițiile prevăzute de art. 114 din Constituție, ci chiar această reglementare nu poate constitui un proiect de lege unitar. Reglementarea este eterogenă și confuză, iar înainte de a fi adoptată de Parlament nu îndeplinea condițiile unui proiect de lege, prevăzut de art. 114 din Constituție, asupra căruia Guvernul să-și poată asuma răspunderea.

În aceste condiții, sesizarea trebuia admisă și legea declarată neconstituțională.

2. Cu privire la sesizarea de neconstituționalitate a unor articole din lege, ne vom opri exemplificativ doar asupra unora dintre acestea. Astfel, art. 3 prevede modurile de reorganizare a autorităților publice, agenții guvernamentale, care duc la desființarea unora și înființarea altora. Conform art. 117 alin. (2) din Constituție, Guvernul și ministerele nu pot înființa aceste persoane juridice de specialitate, în subordinea lor, decât cu avizul Curții de Conturi.

Înființarea unor astfel de organe, prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la lege, presupune, după cum bine arată autorii sesizării, îndeplinirea de către Guvern a unei obligații de rezultat. Această obligație nu se poate realiza, în opinia noastră, decât obținând în prealabil avizul Curții de Conturi; în alte condiții, reglementarea nu produce efecte juridice, încălcând, astfel, dispozițiile art. 117 alin. (2) din Constituție.

În acest sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin

Decizia nr. 16/2007 , care a statuat că, în timp ce art. 116 din Constituție consacră principiile de organizare a autorităților administrației centrale de specialitate, regulile după care se înființează astfel de entități sunt stabilite de prevederile art. 117 alin. (2) din Constituție.

Potrivit art. 11 din lege, munca suplimentară, nemaifiind retribuită, nici în cazul în care nu se poate compensa cu timp liber, devine obligatorie și gratuită, textul fiind neconstituțional pentru că instituie munca forțată. Or, potrivit art. 42 alin. (1) din Constituție, munca forțată este interzisă.

Rezolvările date în prevederile cap. IV privind pensia și salariul sunt, de asemenea, neconstituționale, încălcând drepturi fundamentale prevăzute în Constituție (art. 47 și, respectiv, art. 41).

Astfel, pensia este plătită în conformitate cu contribuțiile depuse de angajat pe durata cât și-a desfășurat activitatea (cel puțin 25 sau 30 de ani), din bugetul asigurărilor sociale de stat, și nu de la bugetul anual de stat. Pensia este un drept fundamental, garantat în întregime, potrivit art. 47, și se datorează pentru munca trecută.

Salariul constituie retribuția angajatului pentru munca prezentă, datorată de către angajator, deci și de către stat în această calitate, și nu are nicio legătură cu pensia, care se acordă pentru o muncă efectuată în timp până la vârsta pensionării. Munca trecută care este plătită din bugetul asigurărilor sociale de stat nu vine în concurs cu munca prezentă pentru care salariatul primește o retribuție lunară de la bugetul de stat, aflându-se în succesiune, și nu în concurs.

Cumularea lor nu poate fi afectată sub nicio formă, pensia fiind un drept câștigat și nicio reglementare legală nu-l poate înlătura.

Prin aceste reglementări se limitează și dreptul la muncă, condiționând continuarea raporturilor de muncă sau chiar dispunând încetarea forțată a acestora pornind de la un criteriu discriminatoriu, și anume nivelul pensiei nete aflate în plată. Aceasta contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție.

Nu se poate stabili ca o persoană care a contribuit mai mult la fondul de pensii să fie privată pe acest motiv de plată integrală a pensiei, în caz contrar fiind sancționată cu desfacerea contractului de muncă, sancțiune ce s-ar adăuga celor prevăzute de Codul muncii.

Se încalcă, de asemenea, și dispozițiile art. 44 din Constituție, în ceea ce privește suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dreptul de creanță este ocrotit în egală măsură ca și dreptul de proprietate. Deși Curtea Constituțională s-a pronunțat prin

Decizia nr. 375/2005

în sensul că nicio dispoziție constituțională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, acesta poate avea loc cu condiția ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toți cetățenii, iar eventualele diferențe de tratament să aibă o rațiune licită.

Constatăm că această reglementare nu se aplică tuturor cetățenilor fără nicio discriminare și nu are o rațiune licită.

Nici măcar sub aspectul oportunității o astfel de reglementare nu-și găsește aplicarea, întrucât motivarea că bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat sunt degrevate de cheltuieli suplimentare este o motivare neserioasă, dacă avem în vedere că numărul persoanelor aflate în această situație este foarte mic.