Decizia nr. 158/1998

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

privind executarea creanțelor bugetare, ridicată de Banca Română de Comerț Exterior - S.A. - Sucursala Lipscani din București în Dosarul nr. 501/1997 al Tribunalului Constanta - Secția comercială.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 3 noiembrie 1998, în prezenta autorului excepției, lipsind Societatea Comercială "M.T.S.C. Trading" - S.R.L. din Constanta, Direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat Constanta, Administrația financiară Constanta și Societatea Comercială "C.D.G. Company" - S.R.L. din Constanta, pentru care procedura de citare a fost legal îndeplinită, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 10 noiembrie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Tribunalul Constanta - Secția comercială, prin Încheierea din 20 martie 1998, pronunțată în Dosarul nr. 501/1997, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , ridicată de Banca Română de Comerț Exterior - S.A. - Sucursala Lipscani din București.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca dispozițiile

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii, consfintit de art. 16 din Constituție, deoarece instituie un regim privilegiat pentru instituțiile statului (în speta, pentru Ministerul Finanțelor), în ceea ce privește executarea silită a creanțelor bugetare (taxe, impozite), în detrimentul celorlalți agenți economici cu capital de stat sau majoritar de stat, și anume bănci. Astfel, prin

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

se încalcă "prevederile unei legi organice - art. 572-580 din Codul de procedură civilă -, când se instituie o alta ordine de preferinta în recuperarea creanțelor decât cea prevăzută de legea organică".

Tribunalul Constanta și-a exprimat opinia în sensul că

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , stabilind o alta ordine de preferinta în recuperarea creanțelor, încalcă dispozițiile art. 372-580 din Codul de procedură civilă, precum și cele ale art. 16 din Constituție.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Președintele Camerei Deputaților, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

este neîntemeiată, deoarece reglementările la care se referă autoarea excepției nu fac parte din categoria legilor organice consacrate de Constituție. Sub acest aspect, ordonanța a respectat exigențele și limitele impuse de Legea nr. 130/1995 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.

În ceea ce privește principiul egalității în fața legii, se arata în continuare, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe randuri în aceasta privinta, statuand, prin deciziile nr. 6/1993, nr. 35/1993 și nr. 104/1995, ca egalitatea în fața legii implica un tratament egal pentru situații identice sau similare și nicidecum același tratament pentru situații diferite. Ideea de uniformitate contravine, în acest sens, egalității în drepturi, care implica un drept la diferentiere pentru situații care nu sunt identice.

Pornind de la aceasta orientare cu valoare de principiu, se apreciază totodată ca, în contextul producerii executării silite îndreptate împotriva unui debitor care este urmărit atât de creditori din sfera privată, cat și de Ministerul Finanțelor, cele două categorii de creditori nu se afla în situații juridice identice, care să reclame un tratament juridic egal.

Distincția, în aceasta privinta, este marcată de natura creanțelor a căror satisfacere este urmărită. Prima categorie de creditori are în vedere satisfacerea unor drepturi de creanta născute în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, în care părțile se găsesc pe poziții de egalitate juridică. De cealaltă parte, Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al statului, ca persoana juridică de drept public, acționează în vederea încasării unor creanțe bugetare, derivate din obligații imperative stabilite de legislația fiscală, în temeiul art. 53 alin. (1) din Constituție, care instituie obligația de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice. În cadrul acestor raporturi juridice, cele doua părți - debitorul obligat și statul - nu se situeaza pe poziții de egalitate, între ele existând o legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept public.

Tocmai pentru motivul acestei deosebiri de regim de drept substanțial s-a impus, în planul dreptului procesual, adoptarea unei reglementări speciale privind executarea creanțelor bugetare, distinctă de cea cuprinsă în Codul de procedură civilă.

Existenta unui regim juridic special în materia creanțelor bugetare își găsește fundamentul constituțional în dispozițiile art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naționale în activitatea financiară. Acest temei constituțional justifica un drept special de preferinta în favoarea statului, în ceea ce privește efortul de încasare a creanțelor bugetare și de asigurare a veniturilor publice la bugetul de stat. După cum a subliniat Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 25/1993, măsurile legislative în domeniul fiscal sunt impuse de nevoile statului. Este în afară oricărei îndoieli ca "încasarea impozitelor și taxelor constituie sursa principala de venituri ale statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naționale în plan financiar". Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsura să își îndeplinească doua dintre obligațiile fundamentale ce i-au fost prescrise prin art. 43 alin. (1) și art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție: sa adopte măsuri de protecție socială, apte să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, și sa creeze condițiile necesare pentru creșterea calității vieții. Aceste exigente nu ar putea fi respectate, dacă, în cursul unei proceduri de executare silită, în care statul intră în concurs cu creditori din sfera privată, aceștia din urma s-ar bucura de prioritate în temeiul garanțiilor reale atașate creanțelor lor.

De aceea

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

stabilește un drept de prioritate în favoarea satisfacerii creanțelor bugetare, dar acest regim de favoare are un caracter excepțional, el devenind aplicabil numai dacă, prin plata creanțelor garantate prin gaj sau prin ipoteca, nu s-ar putea plati și creanțele bugetare. Asadar textul ordonanței nu se abate de la regula dreptului comun în aceasta materie.

Pe de altă parte, este de observat ca ordinea stabilită în art. 71 alin. 1 lit. b)-i) din ordonanța, care devine aplicabilă în situația excepționala menționată, nu cuprinde numai creanțele bugetare. Înaintea lor sunt situate: creanțele reprezentând salarii și alte datorii asimilate acestora, pensii, ajutoare pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea imbolnavirilor, refacerea sau întărirea sănătății, acordate asigurărilor sociale de stat, precum și creanțele reprezentând obligația de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității sau a sănătății; creanțele rezultând din obligații de întreținere, alocații pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenta.

Prin urmare, ordonanța Guvernului a avut în vedere și asigurarea satisfacerii prioritare a unor creanțe cu un pronunțat caracter de protecție socială, subordonandu-se în acest mod exigenței impuse de dispozițiile art. 43 alin. (1) și ale art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată, deoarece noțiunea privilegiu prevăzută la art. 16 din Constituție nu se confunda cu accepțiunea juridică a termenului de privilegiu, asa cum este ea definită de Codul civil. Art. 16 din Constituție are în vedere egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără discriminări bazate pe rasa, naționalitate, origine etnică, limba, religie, sex, opinie sau apartenența politică, avere sau origine socială și fără privilegii, în sensul de avantaje sau favoruri determinate de criteriile enumerate mai sus sau de alte împrejurări. Astfel se considera ca

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

este în concordanta cu dispozițiile art. 16 din Constituție.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, concluziile procurorului și ale autorului excepției, precum și dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională este competența să soluționeze excepția ridicată, fiind legal sesizată.

În temeiul art. 114 alin. (1) din Constituție, Parlamentul a adoptat Legea nr. 130 din 27 decembrie 1995 pentru abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 28 decembrie 1995.

Prin art. 1 lit. b) din această lege, Guvernul a fost abilitat sa emita ordonanțe cu privire la executarea creanțelor bugetare, până la reluarea lucrărilor Parlamentului în prima sesiune ordinară a anului 1996.

Guvernul, în baza abilitarii legale, date în temeiul

art. 114 din Constituție, a emis Ordonanța nr. 11 din 23 ianuarie 1996

privind executarea creanțelor bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, deci până la reluarea lucrărilor Parlamentului în prima sesiune ordinară a anului 1996, care a început, asa cum rezultă din Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 1996 a Senatului și din Decizia nr. 1 din 29 ianuarie 1996 a Camerei Deputaților, la data de 5 februarie 1996, cu respectarea domeniului de emitere a ordonanțelor, conform alin. (2) al art. 114 din Constituție.

Prin

Legea nr. 108 din 10 octombrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Parlamentul a aprobat

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , care a devenit astfel lege.

Deși normele cu putere de lege din ordonanța s-au transformat în norme de lege și, cu toate ca, asa cum a stabilit Curtea Constituțională în deciziile anterioare, ordonanța și legea sunt doua acte juridice distincte, totuși Curtea Constituțională constata ca normele juridice contestate pe calea excepției de neconstituționalitate și-au menținut același conținut. Ca atare, Curtea Constituțională este competența sa examineze excepția ridicată. Aceasta soluție este simetrica cu soluția data de Curte în situația modificării textului de lege sau de ordonanța, intervenita după invocarea excepției. Astfel, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. III din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, s-a statuat ca "în cazul în care, după invocarea unei excepții de neconstituționalitate în fața instanței judecătorești, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituțională se pronunța asupra constituționalității prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluția legislativă din legea sau ordonanța modificată este, în principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării".

Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

este neîntemeiată.

Autorul excepției critica dispozițiile

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , pe motiv ca prin acest articol se instituie un regim derogator de la prevederile Codului civil și ale Codului de procedura civilă, care statuează ca acei creditori ale căror creanțe sunt garantate prin gaj sau ipoteca au drept de preferinta față de ceilalți creditori, condiționand acest drept de preferinta de indestularea cu prioritate a creanțelor datorate bugetului de stat din alte bunuri decât cele gajate sau ipotecate.

Din examinarea

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

rezultă ca acest text se aplică:

"Dacă exista creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de preferinta conservate, în condițiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului, creanțele lor vor fi plătite înaintea creanțelor prevăzute la art. 71 alin. 1 lit. g).

Creanțele garantate prin gaj sau prin ipoteca, constituite asupra bunului urmărit, vor fi plătite din prețul acestui bun, chiar înaintea creanțelor prevăzute la art. 71 alin. 1 lit. b)-i) inclusiv, dacă restul bunurilor și veniturilor urmaribile ale debitorului asigura plata acestor din urma creanțe. În caz contrar, plata fiecărei creanțe se va face potrivit ordinii de preferinta stabilite de același articol.

Cheltuielile de judecată și dobânzile sau alte asemenea accesorii ale creanței principale, prevăzute în titlul executoriu, vor urma ordinea de preferinta a creanței principale."

Dreptul de preferinta, conservat în condițiile prevăzute de lege, și dreptul de preferinta al creditorilor gajisti și ipotecari, prevăzut la

art. 72 alin. 1 și 2 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , rezultă din prevederile art. 1686 și art. 1753 din Codul civil, în condițiile art. 1687, art. 1695, art. 1768, art. 1778-1787 din Codul civil, și, potrivit dispozițiilor

art. 72 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 , se acordă tuturor creditorilor care îndeplinesc aceste condiții și nu numai statului, încât nu s-ar putea considera ca se încalcă dispozițiile art. 16 din Constituție privind egalitatea cetățenilor în fața legii.

Dreptul de preferinta al statului ca persoana juridică de drept public pentru încasarea unor creanțe bugetare derivate din obligații imperative rezultate din legislația fiscală este prevăzut și în legislația anterioară

Ordonanței Guvernului nr. 11/1996 , și anume la art. 1725 și art. 1753 pct. 3 din Codul civil, care instituie în favoarea statului o ipoteca legală, și în Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice a plății impozitelor și a taxelor neachitate în termen și a creanțelor bănești ale organizațiilor socialiste, precum și executarea confiscării, care a fost abrogat prin actul normativ menționat.

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

a restrâns sfera de aplicare numai la executarea creanțelor bugetare. Soluția este în concordanta cu art. 41 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal prin lege, indiferent de titular, și deci nu era posibila o reglementare derogatorie de la dreptul comun decât în ceea ce privește executarea silită vizând ocrotirea proprietății publice. În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 25 din 5 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 11 mai 1993.

Garantarea dreptului de proprietate implica însă, potrivit art. 41 alin. (6) din Constituție, și respectarea de către proprietar a obligațiilor care îi revin în aceasta calitate și deci și reglementarea unei proceduri speciale privind executarea creanțelor bugetare, în ipoteza în care debitorii nu își îndeplinesc de bunăvoie obligațiile către stat.

În cadrul acestor raporturi juridice, cele doua părți, statul, în calitate de creditor, și contribuabilul de impozite și taxe, în calitate de debitor al obligației fiscale, nu se situeaza pe poziții de egalitate, între ele existând o legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept public, și, prin urmare, nu poate fi vorba de încălcarea principiului egalității în fața legilor prevăzut la art. 16 din Constituție.

Existenta unei obligații exprese a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, prevăzută la art. 53 alin. (1) din Constituție, și a unei obligații a statului de a proteja interesele naționale în activitatea financiară, conform art. 134 alin. (2) din Constituție, este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmica a resurselor financiare ale statului. Este în afară de orice indoiala ca încasarea impozitelor și taxelor constituie sursa principala de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naționale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsura să își îndeplinească obligațiile sale față de cetățeni și agenții economici, care au fost stabilite în art. 134 alin. (2) din Constituție, printre care:

a) libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție;

b) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară.

Aceste exigente nu ar putea fi respectate, dacă în cursul unei proceduri de executare silită statul - pentru obligații publice de impozite, taxe și contribuții - ar intră în concurs cu creditorii din sfera privată.

Curtea Constituțională, prin mai multe decizii: nr. 6/1993, nr. 60/1993 și nr. 104/1995, a stabilit ca egalitatea în fața legii implica un tratament egal pentru situații identice sau similare și nicidecum același tratament pentru situații diferite. Ideea de uniformitate contravine în acest sens egalității în drepturi, care implica un drept la diferentiere pentru situații ce nu sunt identice.

În

art. 72 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996

se precizează ca creanțele garantate prin gaj și ipoteca, constituite asupra bunurilor urmărite, vor fi plătite din prețul acestor bunuri, chiar înaintea creanțelor prevăzute la art. 71 alin. 1 lit. b)-i) inclusiv, dacă restul bunurilor și veniturilor urmaribile ale debitorului asigura plata acestor din urma creanțe. În caz contrar, plata fiecărei creanțe se va face potrivit ordinii de preferinta stabilite în același articol.

Prin urmare, alin. 2 al

art. 72 al Ordonanței Guvernului nr. 11/1996

se referă numai la creanțele garantate prin gaj și ipoteca, constituite asupra unor bunuri urmaribile ale debitorului, și dispozițiile sale vor fi aplicabile numai dacă, în urma aplicării art. 71 alin. 1 lit. b)-i) din menționată ordonanța, nu s-ar putea plati și creanțele bugetare. Or, în cazul acestei categorii de creanțe garantate prin gaj sau ipoteca, chiar dreptul civil, asa cum rezultă din textele sus-menționate, instituie un drept de preferinta pentru toți creditorii din această categorie.

În cazul creditorilor care au o creanta privilegiată ce concura cu o creanta bugetară, care se bucura de o garanție legală, privilegiu, gaj sau ipoteca, potrivit art. 72 alin. 2 teza a doua, plata fiecărei creanțe se va face potrivit ordinii legale de preferinta prevăzute de textul sus-menționat.