Decizia nr. 25/1993

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 27 aprilie 1993, de către 50 de deputați, respectiv de domnii Alexandru Konya Hamar, Ștefan Sinko, Matei Barna Elek, Eugen Matis, Ervin Zoltan Szekely, Ladislau Borbely, Gheorghe Tokay, Arpad-Francisc Marton, Csaba Albert Takacs, Imre Andras, Zoltan Szilagyi, Nicolae Alexandru, Victor Babiuc, Attila Varga, Lazar Madaras, Teodor Vintilescu, Laurentiu Priceputu, Viorel Lixandroiu, Emilian Bratu, George Stanescu, Ion Berciu, Vasile Gheorghe Victor Pop, Ion Hui, Gheorghe Comanescu, Costel Paunescu, Gavril Dejeu, Ioan Victor Pica, Viorel Pavel, Vasile Popovici, Horia Mircea Rusu, doamna Teodora Bertzi și domnii Doru-Mihai Dobrescu, Ion Hristu, Francisc Baranyi, Sergiu Cunescu, Otto-Ernest Weber, Mihail Nica, Valentin Vasilescu, Laszlo Zsigmond, Ferenc Asztalos, Ioan Nemeth, Benedek Nagy, Istvan Antal, Mihnea-Tudor Ionita, Karoly Kerekes, Iosif Alfred Mazalik, Vasile Mandroviceanu, Alexandru Athanasiu, Ludovic Rakoczi, Zsolt Szilagyi, asupra neconstitutionalitatii art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993, adoptată de Camera Deputaților și Senat în ședința comuna din 21 aprilie 1993.

În sesizare, grupul de deputați susține ca prevederile art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993 sunt neconstituționale întrucît, conform lor, în cazul neachitarii în termen a impozitelor, taxelor și altor vărsăminte obligatorii datorate, potrivit legii, bugetului de stat și bugetelor locale, organele fiscale ale Ministerului Finanțelor pot sa dispună retragerea sumelor respective din conturile agenților economici, prin dispoziții de încasare, care constituie titluri executorii, ceea ce este contrar art. 41 alin. (1) și (2) și art. 135 alin. (1) și (6) din Constituția României și încalcă principiul separației puterilor în stat.

Curtea Constituțională, în temeiul

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata ca este competența să soluționeze sesizarea, care s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și

art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .

Potrivit

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , s-a solicitat celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, punctul lor de vedere în legătură cu sesizarea primită.

În punctul de vedere al Camerei Deputaților se arata, în esenta, ca garantarea și ocrotirea, în mod egal, a proprietății private, indiferent de titular, potrivit art. 41 din Constituție, ca și consacrarea caracterului sau inviolabil, prin art. 135 alin. ultim, trebuie interpretate în contextul prevederilor constituționale referitoare la consacrarea și ocrotirea proprietății publice - art. 135 alin. (1) și (2) -, la obligația statului de a asigura protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară - art. 134 alin. (2) lit. b) - și la obligația cetățenilor de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice - art. 53 alin. (1). Dacă se au în vedere și prevederile art. 136 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului și unităților administrativ-teritoriale sunt reglementate prin lege, rezultă ca, prin lege, se pot stabili instrumente juridice, inclusiv de ordin financiar, pentru protejarea intereselor naționale, cum sunt cele ale art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993, care, de aceea, nu au semnificatia instituirii unei situații privilegiate a proprietății publice față de cea privată. O asemenea măsura nu contravine principiului separației puterilor în stat, din moment ce art. 372 din Codul de procedură civilă permite ca executarea silită să se poată face și pe temeiul altui titlu executoriu decît o hotărâre judecătorească, iar legislația în vigoare - Decretul nr. 221/1960 - permite ca un asemenea titlu să fie actul prin care s-a stabilit impozitul, taxa sau amenda datorate bugetului de stat. De altfel, potrivit legii, orice parte ce se considera vătămată în drepturile sale prin acte de executare silită se poate adresa instanței de judecată printr-o contestație la executare.

În punctul de vedere al Guvernului se precizează ca în legislația în vigoare nu exista un sistem de control judecătoresc asupra stabilirii, urmăririi și încasării veniturilor bugetului de stat, titlurile de creanta fiscală constituindu-se pe cale financiar-administrativă. De aceea, un titlu de creanta fiscală devenit executoriu poate fi pus în aplicare fără acceptul plătitorului. În consecința, prevederea art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993 nu constituie o încălcare a garantarii proprietății private, prevăzute de art. 41 alin. (1) din Constituție, întrucît, potrivit alin. (6) al acestui articol, dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor care, conform legii, revin proprietarului, în cadrul acestora fiind și cele fiscale. De altfel, neplata impozitului este și o încălcare a obligației prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituție, referitoare la îndatorirea cetățenilor de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice. De aceea, instituirea prin lege a unui sistem de urmărire silită a obligațiilor fiscale pentru sumele la care a expirat scadenta și după ce debitorul a fost înștiințat asupra obligației de plată neachitata este legitima, astfel asigurindu-se ca debitorii neplatnici sa nu poată sustrage aceste sume, o perioadă de timp, de la îndeplinirea obligației fiscale spre a le folosi în acest scop, dereglând în acest fel ritmicitatea constituirii veniturilor bugetare. Aceasta nu împiedica pe agenții economici lezati printr-un abuz al autorității fiscale să se adreseze instanței judecătorești, pe calea contestației la executare.

În ce privește ocrotirea dreptului de proprietate, art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993 se referă la realizarea unor drepturi de creanta, nu la regimul proprietății, iar oportunitatea măsurii rezultă din faptul ca în anul 1992 au rămas neîncasate peste 65 miliarde lei.

Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

examinînd sesizarea grupului de deputați, punctele de vedere ale Camerei Deputaților și Guvernului, precum și concordanta dintre textul legal ce face obiectul sesizării și dispozițiile constituționale, retine următoarele:

Potrivit art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993, în cazul neachitarii la termen a impozitelor, taxelor și altor vărsăminte obligatorii datorate bugetului de stat și bugetelor locale, organele fiscale ale Ministerului Finanțelor pot dispune retragerea sumelor respective din conturile agenților economici, prin introducerea de dispoziții de încasare, care constituie titluri executorii, pe care organele bancare sunt obligate a le onora, fără acceptul debitorilor, în condițiile legii. În cazul lipsei disponibilităților bănești în conturile bancare, lichidarea creanțelor statului se face prin aplicarea gradelor de urmărire silită prevăzute de lege asupra elementelor patrimoniale ale debitorilor.

În sesizare se contesta constituționalitatea acestor prevederi pe motiv ca ar fi contrare garantarii dreptului de proprietate potrivit art. 41 alin. (1) din Constituție.

Garantarea dreptului de proprietate implica, însă, potrivit alin. (6) al art. 41 din Constituție, și respectarea de către proprietar a obligațiilor ce îi revin în aceasta calitate. În cadrul obligațiilor respective sunt și sarcinile fiscale, întrucît ele se stabilesc în raport cu valoarea proprietății.

De aceea, în ipoteza în care debitorul obligației fiscale nu a executat-o la scadenta, instituirea unui instrument de executare silită este legitima și nu constituie o violare a dreptului de proprietate privată. Dimpotriva, executarea silită, în aceste condiții, sancționează încălcarea obligației constituționale ce revine debitorului cu privire la sarcinile ce afectează propriul sau drept de proprietate - în speta, plata impozitului și taxelor fiscale - și pe care titularul acestui drept nu și le-a respectat. Executarea facindu-se în condițiile legii, se desfășoară potrivit ordinii legale de preferinta.

Pe de altă parte, inviolabilitatea dreptului de proprietate, potrivit art. 135 alin. (6), nu poate avea caracter absolut, însuși textul constituțional prevazind ca limitele sale sunt cele stabilite prin lege, iar art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993 se încadrează în aceste limite, întrucît asigura executarea silită a unei obligații constituționale.

De altfel, îndatorirea proprietarului de a-și îndeplini sarcinile fiscale este în concordanta cu obligația constituțională a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și prin taxe la cheltuielile publice, consacrată de prevederile art. 53 alin. (1) din Constituție.

În sesizare se mai susține ca prevederile art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993 contravin principiului prevăzut de art. 41 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de titular.

Sub acest aspect este de observat ca prevederile art. 39 nu disting între formele de proprietate - publică sau privată - și nici între titularii sau deținătorii ei. Agentul economic va fi supus aceluiași sistem de urmărire silită a creanțelor fiscale, indiferent dacă patrimoniul sau cuprinde bunuri din proprietatea publică, pe care le are în administrare, închiriate sau concesionate, sau bunuri în proprietate privată. În ce privește creanțele fiscului, cît timp debitorul nu și-a adus la îndeplinire obligația la scadenta, executarea lui silită printr-un titlu executoriu constituit în considerarea obligației statului de a proteja interesele naționale în activitatea financiară, potrivit art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție, este justificată prin necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmica a resurselor financiare ale statului și unităților administrativ-teritoriale și combaterii evaziunii fiscale. Or, este în afară de orice indoiala ca încasarea impozitelor și taxelor constituie sursa principala de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naționale pe plan financiar. În stadiul actual al legislației, obținerea de titluri executorii pe cale judecătorească ar duce la intirzieri foarte mari în încasarea impozitelor și taxelor, care ar paraliza întreaga viața social-economică și culturală a tarii.

Sub alt aspect, în sesizare se arata ca prevederile art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993 ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat, întrucît permit executarea silită a creanțelor fiscale fără constituirea titlului executoriu printr-o hotărâre judecătorească.

Este de menționat, însă, ca însuși Codul de procedură civilă, la art. 372, prevede posibilitatea executării silite pe bază de hotărâre judecătorească sau alt titlu executoriu. Deci, potrivit legii, nu numai hotărârile judecătorești investite cu formula executorie constituie titluri executorii, ci și alte titluri, în cazul în care legea le conferă aceasta calitate. Astfel sunt, de exemplu, titlurile notariale, iar legiuitorul poate, cu respectarea prevederilor constituționale și din motive de oportunitate, sa instituie asemenea instrumente legale de executare. Ele nu au semnificatia încălcării regimului de separație între puterea legiuitoare și cea judecătorească, cît timp debitorul are posibilitatea ca, pe calea contestației la executare, sa supună litigiul ce ar rezultă din opunerea sa la executare instanței judecătorești.

Având în vedere considerentele expuse,

vazind și dispozițiile art. 144 lit. a) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și prevederile

art. 20 alin (2) și (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

În numele legii

DECIDE:

1. Dispozițiile cuprinse în art. 39 din Legea bugetului de stat pe anul 1993 sunt constituționale.

2. Prezenta decizie se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 5 mai 1993 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.