Decizia nr. 892/2012
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 35/1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment, în ansamblul său, precum și, în special, ale art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 35/1994 6 iunie 1994 privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice,…
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Augustin Zegrean - președinte
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Andreea Costin - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen Cătălina-Gliga.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment, excepție ridicată de Societatea Comercială "Cat Music" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 45.351/3/2010 al Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 835D/2012.
La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, avocat Nicolae Viorel Dinu, din Baroul București, cu delegație depusă la dosar, lipsind cealaltă parte, procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia și depune note scrise la dosar.
În ceea ce privește critica de neconstituționalitate extrinsecă susține, în esență, că
Legea nr. 35/1994 , fiind una veche, a fost înlocuită prin
privind dreptul de autor și drepturile conexe, care reglementează mai clar obligația de a contribui cu o sumă la anumite organizații de creatori. În acest sens arată că în prezent există două reglementări paralele care se suprapun, fiind astfel nerespectate prevederile
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De asemenea, invocă jurisprudența Curții referitoare la obligația constituțională de a respecta legile, respectiv
Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012
și
Decizia nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 , în care Curtea a reținut că încălcarea acestei obligații are drept consecință nesocotirea art. 1 alin. (5) și, implicit, art. 1 alin. (3) din Constituție.
Cu referire la critica de neconstituționalitate intrinsecă susține că, potrivit legii, impozitul este definit ca o contribuție bănească cu titlu nerambursabil datorată bugetului de stat de către persoanele fizice și juridice pentru veniturile pe care le obțin sau pentru bunurile pe care le posedă, or, în speță, timbrul muzical care reprezintă o contribuție stabilită în raport cu vânzările debitorului acestei obligații se califică drept un impozit. De asemenea, susține că în sprijinul acestei calificări este și faptul că în cazul nevirării la termen a sumelor încasate și datorate cu titlu de timbru muzical se aplică penalități care se fac venit la bugetul de stat, situație proprie creanțelor bugetare. Faptul că veniturile aferente colectării unui impozit cu titlu de timbru muzical se fac venit la bugetul unor entități private contravine art. 16 și 44 din Constituție. Totodată, arată că există un conflict între
și art. 56 din Constituție prin aceea că nu a existat o situație excepțională care să justifice impunerea unei asemenea sarcini fiscale și prin faptul că se instituie un sistem ce permite anumitor entități de drept privat să impună o sarcină fiscală fără realizarea unui contraserviciu public.
Mai arată că timbrele reglementate prin
pot fi calificate și ca taxe parafiscale, concept al doctrinei, nefiind cuprinse în legi fiscale, și care se caracterizează prin faptul că au o altă destinație decât impozitele, respectiv beneficiarii acestora pot fi persoane juridice de drept public sau privat.
Mai invocă și practica judecătorească cu privire la obligația microîntreprinderilor de a plăti pentru sediul social o taxă lunară privind serviciul public de radiodifuziune și televiziune, unde sa făcut distincție în ceea ce privește plata acestor taxe între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune.
Mai susține că timbrul muzical, fiind impus numai anumitor persoane, respectiv celor care sunt implicate în vânzarea de produse muzicale, în raport cu celelalte categorii de agenți comerciali care obțin venituri din activități economice având ca obiect produsele muzicale, conduce la dezechilibrarea mediului concurențial, fiind astfel încălcat și art. 135 alin. (2) din Constituție.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată și arată că taxele prevăzute de
nu reprezintă un impozit, ci o taxă parafiscală. Prin urmare, nu poate fi reținută nici încălcarea art. 56 din Constituție, întrucât aceste taxe nu sunt sarcini fiscale. Menționează jurisprudența Curții în materie, respectiv
Decizia nr. 1.494 din 15 noiembrie 2011 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 24 noiembrie 2011 și prin Încheierea de completare din 15 martie 2012, pronunțate în Dosarul nr. 45.351/3/2010, Curtea de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment.
Excepția de neconstituționalitate a fost invocată de Societatea Comercială "Cat Music" - S.R.L. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de obligare a autorului excepției de neconstituționalitate la plata timbrului muzical, aflat în stadiul procesual al apelului.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că legea criticată prevede înființarea a 8 categorii de timbre, respectiv literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, arhitecturii și de divertisment, ce se constituie ca impozite ale căror beneficiari sunt organizațiile de creatori.
De asemenea, se mai susține că legea criticată încalcă principiul egalității consacrat de Constituție prin aceea că transformă o entitate privată, respectiv Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, în beneficiar al unui impozit. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că timbrul muzical, potrivit legii criticate, reprezintă un impozit, un element care contribuie la această calificare fiind și faptul că, în cazul nevirării la termen a sumelor încasate și datorate cu titlu de timbru muzical, se aplică penalități ce se fac venit la bugetul de stat, situație proprie creanțelor bugetare. Or, subiecte ale raporturilor bugetare sunt statul și persoanele fizice și juridice, debitoare ale creanțelor bugetare.
Faptul că veniturile aferente colectării unui impozit cu titlu de timbru muzical se fac venit la bugetul unor entități private, și nu la bugetul de stat, contravine principiului egalității în drepturi, dar și garantării echidistante a proprietății private, indiferent de titular, conform art. 44 din Constituție.
În continuare, autorul excepției mai arată că, întrucât timbrul muzical nu este menit să contribuie la cheltuielile publice, nu există o situație excepțională care să justifice impunerea unei asemenea sarcini fiscale, contravenind Legii fundamentale, ce delimitează sfera generală a impozitelor și taxelor cu caracter ordinar, fiind astfel încălcate prevederile art. 56 alin. (3) din Constituție. Or, în acest caz, caracterul excepțional al perceperii timbrului muzical nu se justifică nici din punct de vedere temporal, dat fiind faptul că acesta se percepe încă din anul 1994, și nici din punct de vedere material, beneficiarii acestui impozit fiind persoane private.
Autorul excepției susține că legea criticată instituie un sistem ce permite unei entități de drept privat să impună o sarcină fiscală fără realizarea unui contraserviciu public, ceea ce încalcă prevederile
art. 56 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile Legii nr. 35/1994
încalcă principiul constituțional al justei așezări a sarcinilor fiscale consacrat de art. 56 alin. (2) prin faptul că instituie o discriminare negativă arbitrară a entităților implicate în vânzarea de produse muzicale în raport cu toți ceilalți subiecți de drept care realizează venituri din raporturile comerciale implicând produsele muzicale.
De asemenea, mai arată că prin intrarea în vigoare a
privind dreptul de autor și drepturile conexe, prin care s-a reglementat o remunerație justă cu titlu compensatoriu pentru utilizarea operelor sau produselor purtătoare de drepturi de autor și drepturiconexe, s-a creat un paralelism legislativ prin menținerea în vigoare a
Legii nr. 35/1994 . Acest paralelism legislativ aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituție, în sensul că legile în vigoare trebuie respectate nu numai din punctul de vedere al aplicării acestora, ci și cu ocazia edictării de noi acte normative.
Prin faptul că se aplică un regim legal diferit subiectelor de drept ce își desfășoară activitatea în același domeniu, se încalcă art. 135 alin. (2) din Constituție care instituie obligativitatea asigurării unui mediu concurențial loial.
Prin concluziile depuse la dosar cu ocazia dezbaterilor publice, reprezentantul autorului excepției, în susținerea motivării criticii de neconstituționalitate extrinsecă, aduce drept argument
Decizia Curții Constituționale nr. 783 din 26 septembrie 2012
în care s-a reținut că încălcarea legii are drept consecință imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituție, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligații constituționale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin
art. 1 alin. (3 ) din Constituție. De asemenea, menționează și Decizia nr. 1.360 din 21 octombrie 2010
în care Curtea a reținut, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1) și art. 1 alin. (5), că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor
Legii nr. 24/2000 . Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16 stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
De asemenea, menționează că, potrivit
art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 , "normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern și a propunerilor legislative aparținând deputaților, senatorilor sau cetățenilor, în cadrul exercitării dreptului la inițiativă legislativă".
Mai arată că, astfel cum a reținut Curtea în
Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 , precum și în alte decizii, "atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept". Pe cale de consecință, considerentele enunțate cu privire la aplicarea dispozițiilor
Legii nr. 24/2000 , în speță cele ale art. 16 - evitarea paralelismelor, se impun a fi respectate și în acest caz și luate în considerare de către Curtea Constituțională în analiza excepției de neconstituționalitate.
Prin urmare, prevederile
contravin principiilor statuate de
Legea nr. 24/2000 , respectiv art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 14 și 16 și, implicit, art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
Cu privire la critica de neconstituționalitate intrinsecă, în notele depuse în ședința publică, aceasta este motivată și prin raportare la art. 1 privind protecția proprietății din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 17 privind dreptul de proprietate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, susține că principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia impozitelor și a altor contribuții în Hotărârea din 24 februarie 1997, pronunțată în Cauza Van Raalte împotriva Olandei, prin care a statuat că impozitele sau contribuțiile intră în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se aplică prin analogie și taxelor parafiscale. Totodată, mai învederează că legile edictate în această materie trebuie să corespundă cerințelor de accesibilitate, claritate și previzibilitate consacrate atât de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și de jurisprudența Curții Constituționale, ceea ce duce la încălcarea implicită a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, arată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, deși privarea de proprietate poate părea legitimă în raport de marja de apreciere a statelor, în cazul în care normele interne nu sunt suficient de clare și previzibile privarea de proprietate "este previzibilă și arbitrară, prin urmare incompatibilă cu principiul legalității" (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyler împotriva Italiei).
Arată că în doctrină se admite că timbrul literar de 2% instituit de
Legea nr. 35/1994 , care se adaugă la prețul de vânzare a operelor beletristice editate și se varsă în contul asociațiilor de creatori, este o taxă parafiscală. Având în vedere dispozițiile art. 56 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale, taxa parafiscală este, incontestabil, o prestație bănească. Or, o astfel de taxă nu poate fi instituită prin lege decât pentru situații excepționale. În concluzie, arată că toate taxele parafiscale care nu sunt stabilite prin lege sunt nelegale; taxele parafiscale instituite prin lege pot fi stabilite doar pentru situații excepționale; situația excepțională este o chestiune de apreciere a legiuitorului, care trebuie să justifice că există o asemenea împrejurare, astfel încât legile prin care s-au instituit taxe parafiscale în afara situațiilor excepționale la care se referă art. 56 alin. (3) din Constituție sunt neconstituționale.
Curtea de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale consideră că
este constituțională.
Instanța consideră că timbrul muzical nu constituie un impozit, deoarece nu se datorează bugetului de stat, ci, potrivit
art. 2 din Legea nr. 35/1994 , organizațiilor de creatori.
Prin urmare, nu se pune problema încălcării prevederilor art. 16 din Constituție, sub aspectul egalității în drepturi a cetățenilor, și nici a art. 41, prin perspectiva garantării diferite a proprietății private.
În privința pretinsei nesocotiri a prevederilor art. 56 din Legea fundamentală, instanța a reținut că acest text nu este incident în situația aplicării
Legii nr. 35/1994 , deoarece sumele încasate cu titlu de timbru muzical nu sunt destinate cheltuielilor publice, iar aceste sume nu reprezintă sarcini fiscale pentru a se pune problema existenței unui contraserviciu public.
De asemenea, pretinsul paralelism legislativ instituit prin legiferarea consecutivă a taxelor în discuție prin
și, respectiv, prin
nu poate duce la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție.
Instanța reține că sunt neîntemeiate și susținerile privind încălcarea prevederilor art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție, având în vedere că măsura privește pe toți utilizatorii operelor pe care legea le vizează și nu poate, astfel, să dezechilibreze mediul concurențial.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile
sunt constituționale.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iulie 2008. În realitate, din motivarea excepției de neconstituționalitate rezultă că se are în vedere numai timbrul muzical reglementat de
art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994 . Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate
în ansamblul său, precum și, în special, dispozițiile
art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994 . Textul criticat în adițional are următorul cuprins: "(1) Cele 8 categorii de timbre ce formează obiectul prezentei legi se stabilesc astfel: [...]
d) timbrul muzical, în valoare de 5% din prețul unui bilet și 2% din prețul fiecărui disc, fiecărei tipărituri, casete video și audio înregistrate, cu caracter muzical, altele decât cele folclorice, și care se adaugă acestor prețuri;".
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție ale art. 1 alin. (5) privind principiul respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 44 privind dreptul de proprietate privată [și nu art. 41, cum greșit este indicat de autorul excepției de neconstituționalitate], art. 56 privind contribuțiile financiare și art. 135 alin. (2) lit. a) privind mediul concurențial.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:
1. Potrivit dispozițiilor
art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994 , valoarea timbrului muzical este stabilită la 5% din prețul unui bilet și 2% din prețul fiecărui disc, fiecărei tipărituri, casete video și audio înregistrate, cu caracter muzical, altele decât cele folclorice, și care se adaugă acestor prețuri.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din lege, timbrul muzical se aplică pentru fiecare exemplar din produsul asupra căruia poartă.
Sumele încasate, reprezentând valoarea timbrului, se virează lunar de unitățile care le încasează în conturile organizațiilor de creatori, potrivit art. 2 din normele metodologice elaborate de Ministerul Culturii și Cultelor în colaborare cu Ministerul Finanțelor Publice și cu consultarea organizațiilor de creatori. Fiecare organizație de creatori, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din lege, este obligată să își constituie un organism financiar pentru timbrul respectiv.
Pentru a beneficia de sumele reprezentând valoarea timbrului, organizațiile de creatori trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: a) cel puțin 90% din numărul membrilor acestora trebuie să fie titulari de drepturi de autor sau titulari de drepturi conexe dreptului de autor ori persoane care, prin profesiunea lor, participă nemijlocit la crearea operei din domeniul pentru care se colectează timbrul; b) în obiectivele stabilite prin statut să se regăsească activități prevăzute la art. 3 din lege.
Din prezentarea regimului juridic al acestor timbre Curtea constată că ele nu sunt impozite, ci taxe speciale, denumite în doctrină taxe parafiscale și care se prezintă sub o diversitate de forme, fapt care explică și reglementarea lor eterogenă. Taxele parafiscale, instituite în temeiul unor norme juridice adoptate special în acest scop, sunt acele sume de bani care se colectează fie de organele fiscale, fie direct de beneficiarii respectivelor venituri și se varsă în conturile anumitor instituții publice sau ale altor entități colective, publice sau private, altele decât colectivitățile publice locale sau stabilimentele administrative (a se vedea în acest sens Pierre Beltrame, Lucien Mehl, Techniques, politiques et institutions fiscales comparee, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1997, p. 35).
Specificul taxelor parafiscale, care le face să difere de impozitele și taxele fiscale, constă în faptul că, la fel ca și impozitele, sunt obligatorii, fiind instituite prin lege, dar constituindu-se ca venituri extrabugetare ale unor persoane juridice de drept public sau privat. Ele au aceeași origine ca și impozitele, dar, deși urmează un regim juridic apropiat, finalitatea lor este în parte diferită. În fapt, actul normativ prin care se instituie taxele parafiscale este, de regulă, opera autorității publice centrale (lege sau ordonanță guvernamentală), însă este posibil ca astfel de taxe să fie instituite și de către autoritatea administrației publice locale (prin hotărâri ale consiliilor locale). De asemenea, taxele parafiscale sunt urmărite și încasate fie prin intermediul administrațiilor fiscale, fie direct de către beneficiarii legal desemnați, în conturile cărora ele se concentrează. Tehnicile și procedura după care se colectează și se încasează taxele parafiscale sunt foarte apropiate de cele utilizate în materia fiscală. Datorită acestor particularități, taxele parafiscale sunt considerate a fi veritabile "dezmembrăminte" ale impozitelor și taxelor fiscale. Diferența constă în faptul că, în vreme ce impozitele se colectează cu dublul scop de a se impune o anumită conduită în mediul social-economic și pentru a se putea acoperi nevoile generale și comune ale societății, taxele parafiscale se încasează numai de la persoanele fizice și/sau juridice care sunt vizate în mod expres de reglementările legale care au instituit respectivele taxe, exclusiv în scopul asigurării unor venituri complementare la dispoziția beneficiarilor legali ai acestor fonduri.
Din punctul de vedere al tehnicii fiscalizării, taxele parafiscale urmează un regim asemănător cu taxa pe valoarea adăugată, întrucât ele se colectează, de către distribuitorii produselor taxabile, de la dobânditorii/beneficiarii respectivelor produse și se varsă în conturile entităților beneficiare prevăzute de lege.
În acest sens, Curtea reține cu titlu comparativ că
privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, prevede că sumele de bani colectate cu titlu de taxe de timbru, taxe fiscale, se varsă în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază își are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul, în vreme ce
Ordonanța Guvernului nr. 32/1995
privind timbrul judiciar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 30 august 1995, dispune colectarea sumelor încasate cu titlu de taxe parafiscale, la dispoziția Ministerului Justiției, unde se utilizează ca venituri extrabugetare.
Așadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare.
În consecință, Curtea reține că aceste forme speciale de constituire a unor fonduri bănești complementare aflate la dispoziția unor entități publice, chiar dacă îngreunează obligația unor contribuabili, ele conduc, pe de o parte, la degrevarea parțială a bugetului (în ceea ce privește suportarea/acoperirea anumitor cheltuieli), iar, pe de altă parte, asigură o așezare mai echitabilă a sarcinilor fiscale și nefiscale între diferitele categorii de contribuabili.
De altfel, taxele parafiscale se regăsesc reglementate și de legislațiile altor țări. Spre exemplu în Germania, unde baza legală a acestei practici o reprezintă chiar art. 137 din Constituția Weimar din 1919, preluat de art. 140 din Constituția Germaniei din 1949, precum și în Finlanda, unde sunt instituite unele taxe parafiscale, acestea au conotația unei contribuții bănești de natură ecleziastică, care se încasează în beneficiul bisericilor.
Raportând cele expuse mai sus la situația de speță, Curtea reține că prevederile art. 56 din Constituție nu au incidență în prezenta cauză, întrucât timbrul muzical nu reprezintă o contribuție financiară destinată cheltuielilor publice, deci bugetului public național, acest timbru neavând natura juridico-economică de impozit, de taxe sau de alte contribuții care, potrivit legii, să constituie sursă de venit la acest buget. Timbrul muzical, ca și celelalte taxe parafiscale reglementate prin
Legea nr. 35/1994 , reprezintă, conform art. 139 alin. (3) din Constituție, contribuții la constituirea unor fonduri care se folosesc, în condițiile legii, numai potrivit destinației acestora.
2. În privința pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 16 din Constituție, Curtea reține că dispozițiile legii criticate se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută de
Legea nr. 35/1994 , fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.
Referitor la critica de neconstituționalitate vizând încălcarea garantării echidistante a proprietății private, indiferent de titular, prin aceea că veniturile aferente colectării unui depozit cu titlu de timbru muzical se fac venit la bugetul unor entități private, și nu la bugetul de stat, Curtea constată că prevederile
nu contravin dispozițiilor art. 44 din Constituție care consacră aplicabilitatea principiul egalității în materia garanției constituționale a dreptului de proprietate privată. Valoarea celor 8 categorii de timbre reglementate de legea criticată se stabilește în funcție de natura activității prestate, pentru fiecare domeniu cultural. Or, ocrotirea egală a proprietății trebuie să fie raportată la aceeași categorie de destinatari ai reglementării. Prin urmare, dispozițiile
nu conțin nicio diferențiere a tratamentului juridic aplicabil proprietății private, în raport cu titularul acesteia, sumele încasate, reprezentând valoarea timbrului, se vor vira de unitățile care le colectează în conturile organizațiilor de creatori beneficiare, plata acestui timbru fiind făcută de beneficiarul/consumatorul final. Mai mult, sumele cuvenite organizațiilor de creatori vor fi folosite numai în scopul prevăzut de
Legea nr. 35/1994 , respectiv la art. 3, iar utilizarea acestora în alte scopuri decât cele menționate în dispozițiile art. 3 din lege constituie contravenție, dacă nu este săvârșită astfel încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiune, așa cum se prevede la
art. 5 alin. (2) din Legea nr. 35/1994 .
În ceea ce privește încălcarea obligației statului de a asigura un mediu concurențial loial, obligație prevăzută de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție, Curtea reține că legea criticată se adresează tuturor utilizatorilor operelor prevăzute de lege, în acest caz neexistând un dezechilibru al mediului concurențial, unitățile plătitoare fiind obligate să vireze în conturile organizațiilor de creatori beneficiare sumele încasate, rezultate din aplicarea timbrului muzical. De altfel, legea criticată nu prevede niciun aport direct sau indirect al statului care să sprijine într-o manieră discriminatorie anumiți operatori economici în defavoarea altora.
De asemenea, Curtea nu poate reține nici critica referitoare la pretinsul paralelism legislativ datorat legiferării consecutive a
Legii nr. 35/1994 , respectiv a
Legii nr. 8/1996 . Astfel, în cuprinsul
privind dreptul de autor și drepturile conexe nu se identifică vreo dispoziție care să reglementeze timbrul muzical, astfel cum acesta este reglementat de
Legea nr. 35/1994 , ceea ce duce la concluzia că cele două reglementări nu sunt paralele, având obiect de reglementare distinct și bine definit. Așadar, Curtea constată că reglementarea criticată respectă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
privind timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii și de divertisment, în ansamblul său, precum și, în special, ale
art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 35/1994 , excepție ridicată de Societatea Comercială "Cat Music" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 45.351/3/2010 al Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 25 octombrie 2012.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Andreea Costin
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.