Decizia nr. 26/1999
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
Are ca temei 1
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
Lucian Mihai - președinte
Ioan Muraru - judecător
Costica Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stangu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Ion Bonini - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol, soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, ridicată de Bota Pompiliu în Dosarul nr. 538/1998 al Judecătoriei Orastie, județul Hunedoara.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 21 ianuarie 1999 și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 26 ianuarie 1999 și apoi pentru 4 februarie 1999, 9 februarie 1999 și 23 februarie 1999.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:
Judecătoria Orastie, prin Încheierea din 1 octombrie 1998, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, ridicată de Bota Pompiliu într-o cauza penală având ca obiect judecarea infracțiunii de ultraj, comisă de autorul excepției împotriva părții vătămate Olaru Liana.
În motivarea excepției se susține ca dispozițiile art. 239 alin. 1 din Codul penal contravin prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituție, în sensul că încalcă actele internaționale la care România este parte, respectiv art. 19 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, texte referitoare la libertatea de exprimare. Autorul excepției mai susține ca textul de lege contestat încalcă și dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât instituie discriminări între cetățeni și privilegii în favoarea funcționarilor publici.
Instanța de judecată apreciază ca excepția de neconstituționalitate ridicată este nefondata, deoarece "prevederile art. 239 alin. 1 din Codul penal ocrotesc relațiile sociale care se referă la asigurarea autorității funcției, precum și la prestigiul funcționarilor însărcinați cu îndeplinirea unor atribuții care implica exercitarea autorității de stat".
Potrivit prevederilor
art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.
Președintele Camerei Deputaților a comunicat punctul sau de vedere în sensul că excepția invocată este neîntemeiată, deoarece săvârșirea unei infracțiuni nu poate constitui temei pentru invocarea limitării libertății de exprimare. Potrivit art. 30 alin. (6) din Constituție, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Pe de altă parte, potrivit art. 1 din Codul penal, legea penală apara împotriva infracțiunilor, deopotrivă cu alte valori sociale, persoana, drepturile și libertățile acesteia. În legătură cu pretinsa încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, se arata în același punct de vedere ca, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 6 din 16 ianuarie 1997, principiul egalității în fața legii "presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite". Tratamentul diferit instituit în funcție de calitatea persoanei insultate, calomniate ori amenintate nu încalcă acest principiu.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca prevederile art. 239 alin. 1 din Codul penal sunt constituționale. Dispozițiile criticate au drept scop apărarea funcției publice, care implica exercitarea autorității de stat, ceea ce presupune o ocrotire specială a anumitor persoane. Prin aceasta nu sunt incalcate principiul egalității cetățenilor în fața legii și nici reglementările internaționale invocate.
Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților și al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale
Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție, Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.
Conform art. 239 alin. 1 din Codul penal, "insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implica exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 4 ani".
Autorul excepției susține ca aceasta incriminare contravine prevederilor și tratatelor internaționale la care România este parte, referitoare la libertatea de exprimare, precum și dispozițiilor constituționale care consacra egalitatea în drepturi a cetățenilor. Se apreciază totodată ca prin dispozițiile atacate este exclusa posibilitatea aplicării art. 207 din Codul penal în cazul săvârșirii infracțiunii de ultraj.
1. În legătură cu primul aspect, s-a solicitat Curții Constituționale ca, în temeiul art. 20 din Constituție, sa examineze constituționalitatea prevederilor art. 239 alin. 1 din Codul penal în raport cu textele incidente din actele internaționale referitoare la dreptul și libertatea de exprimare, la care România este parte.
Articolul 10
pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunică informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere". Pct. 2 însă precizează ca "Exercitarea acestor libertăți, ce comporta îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora ...".
Articolul 19
pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice reglementează libertatea de exprimare, care "cuprinde libertatea de a cauta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel", iar pct. 3 prevede că exercitarea libertăților respective comporta îndatoriri și raspunderi speciale și poate fi supusă anumitor limitări necesare pentru respectarea drepturilor sau reputației altora, stabilite expres prin lege.
Curtea constata asadar ca reglementările internaționale invocate obliga la garantarea și asigurarea liberei exprimari a ideilor și opiniilor. Aceste libertăți însă pot fi supuse unor restrangeri sau sancțiuni necesare pentru apărarea ordinii publice, iar exercitarea lor nu poate leza drepturile fundamentale ale altor persoane.
Prevederile internaționale examinate nu sunt în discordanta cu dispozițiile din Constituția României referitoare la libertatea de exprimare. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) din Constituție, "Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile". Alin. (6) al aceluiași art. 30 stabilește ca "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine", iar alin. (7) prevede că sunt interzise de lege manifestările contrare bunelor moravuri.
Fața de cele de mai sus Curtea constata ca reglementarea legală atacată, prin excepția care face obiectul acestei cauze, nu încalcă libertatea de exprimare a ideilor și opiniilor, prevăzută în actele internaționale invocate de autorul excepției.
2. Autorul excepției mai susține ca reglementarea art. 239 alin. 1 din Codul penal creează o situație privilegiată funcționarilor de stat în comparatie cu ceilalți cetățeni, pentru care, în cazul comiterii acelorași fapte, tratamentul penal este diferit. Prin aceasta se încalcă principiul egalității în drepturi prevăzut la art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție.
Examinând aceasta sustinere, Curtea constata ca art. 205 și 206 din Codul penal incrimineaza insulta și, respectiv, calomnia, fapte care aparțin categoriei de infracțiuni contra demnității unei persoane, iar art. 193 din Codul penal prevede amenințarea în cadrul acelor infracțiuni care aduc atingere libertății persoanei. Spre deosebire de acestea, obiectul juridic al infracțiunii de ultraj nu vizează în exclusivitate insulta, calomnia și amenințarea. De această dată, valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptelor de insulta, calomnie ori amenințare o reprezintă exercitarea autorității de stat. Între acceptiunile notiunii "autoritate de stat" este și aceea de persoana investită cu anumite atribuții și care se afla în exercițiul funcțiunii. În cazul acestei autorități nu poate exista o disociere între autoritatea ca atare și persoana care o reprezintă și în numele căreia își îndeplinește atributia legală. Aceasta justifica situarea infracțiunii de ultraj în cadrul titlului V din Codul penal, intitulat "Infracțiuni contra autorității". Protecția penală asigurata autorității reprezintă o garanție a exercitării atribuțiilor ce îi revin și nicidecum un privilegiu, iar legitimitatea sa deriva din însăși legitimitatea existenței autorității. Prin urmare, tratamentul juridic diferit aplicat unor condiții diferite este justificat și admisibil tocmai de necesitatea ca egalitatea în fața legii sa nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii. Acestea sunt argumentele care stau la baza constituționalității prevederilor art. 239 alin. 1 din Codul penal.
3. O alta critica formulată în susținerea excepției consta în faptul ca persoanele care savarsesc infracțiunea de ultraj prin insulta sau calomnie nu pot face proba verității afirmațiilor sau a imputatiilor, conform art. 207 din Codul penal.
Examinând aceasta sustinere, Curtea constata ca art. 239 din Codul penal califica drept infracțiune de ultraj insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implica exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii. Rezultă deci ca pentru a se putea retine existenta acestei infracțiuni trebuie stabilite trei împrejurări esențiale, și anume:
a) Dacă s-a comis infracțiunea de insulta, de calomnie ori de amenințare, aceasta implica verificarea și stabilirea tuturor elementelor definitorii ale fiecărei infracțiuni în parte. Când ultrajul se săvârșește prin insulta sau calomnie, urmează să fie examinata, evident, și incidența prevederilor art. 207 din Codul penal, asadar dacă este sau nu admisibilă proba verității, aplicându-se, după caz, dispoziția din teza a doua a acestui articol, potrivit căreia "Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insulta sau calomnie".
b) Calitatea subiectului pasiv al infracțiunii, și anume: dacă este funcționar public și dacă îndeplinește o funcție care implica exercițiul autorității de stat.
c) Împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta: în timpul exercitării funcțiunii de către funcționarul public lezat ori în afară acestui timp, dar în legătură cu faptele îndeplinite în exercițiul funcțiunii.
Toate aceste elemente constituie situații de fapt a căror stabilire aparține competentei organelor de urmărire penală și, după caz, a instanțelor de judecată, neavând nici o implicatie în privinta constituționalității textului de lege.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al
art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, ridicată de Bota Pompiliu în Dosarul nr. 538/1998 al Judecătoriei Orastie.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 23 februarie 1999.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, LUCIAN MIHAI Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.