Decizia nr. 629/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Frusinica Gheorghe în Dosarul nr. 8.455/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 765D/2015.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că dispozițiile criticate disciplinează exercitarea căii de atac a contestației formulate împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror, stabilind un termen, respectiv condițiile de exercitare a acesteia. Lecturând atent textul de lege criticat, se poate concluziona că există două tipuri de contestație, cu privire la luarea măsurii de către procuror și, respectiv, cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, așa încât nu se poate face confuzie între cele două tipuri de termene care curg de la momentul prescris în lege, respectiv de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia. Cât privește o eventuală durată nerezonabilă a măsurii asigurătorie dispuse de procuror, apreciază că partea are calea liberă de a formula contestație privind durata procesului penal. Pentru aceste considerente, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 12 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 8.455/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 București, judecătorul de drepturi și libertăți, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Frusinica Gheorghe într-o cauză având ca obiect contestarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituită prin ordonanța din data de 24 octombrie 2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București cu privire la un imobil aflat în proprietatea autoarei excepției.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, autoarea arată că dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală limitează contestarea măsurii asigurătorii la un termen de 3 zile, care începe să curgă de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia. Totodată, arată că, pe parcursul întregului proces penal, dreptul de a sesiza autoritatea statului față de luarea unei măsuri asigurătorii se poate face o singură dată și într-un număr limitat de zile. Așa încât, din perspectiva autoarei excepției, acest termen contravine dispozițiilor constituționale ale art. 21 care garantează accesul liber la justiție. De asemenea, arată că măsura asigurătorie este menținută până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în dosarul penal, ca durată procedura putând depăși un "termen rezonabil" și, totodată, luarea unei asemenea măsuri îngrădește dreptul de proprietate pe o perioadă de timp nelimitată și fără a avea posibilitatea de revenire asupra acestei dispoziții. Totodată, face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 189 din 2 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, în care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ și în care s-a reținut că "părțile nu au un reper sigur al termenului în care pot să atace cu recurs hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ în primă instanță, ceea ce face ca accesul lor la justiție pe calea exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert și aleatoriu, adică limitat."

6. Judecătoria Sectorului 1 București, judecătorul de drepturi și libertăți, apreciază ca fiind neîntemeiată critica autoarei excepției potrivit căreia dreptul de a sesiza autoritatea statului față de luarea unei măsuri asigurătorii se poate exercita o singură dată pe durata întregului proces penal și într-un număr limitat de zile, întrucât dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, limitând termenul de contestare a măsurii asigurătorii la 3 zile, nu îngrădesc dreptul de acces la justiție consacrat de art. 21, fiind dreptul legiuitorului de a stabili un termen înăuntrul căruia pot fi exercitate drepturile procesuale. De altfel, aceeași limitare se regăsește și în situația declarării apelului și recursului. De asemenea, promovarea unei singure contestații pe durata întregului proces penal împotriva măsurii asigurătorii sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia nu reprezintă o îngrădire a dreptului de acces la justiție, această măsură fiind justificată de rațiuni ce țin de securitatea raporturilor juridice. Arată că în legislația procesual penală sunt întâlnite și alte situații în care persoana interesată poate uza de o singură cale de atac în fața instanței împotriva soluțiilor procurorului dispuse în faza de urmărire penală, cum ar fi plângerea împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată prevăzute de art. 340 din Codul de procedură penală.

7. Distinct față de cele arătate, instanța constată că momentul de la care începe să curgă termenul de 3 zile prevăzut de art. 250 din Codul de procedură penală și înăuntrul căruia persoana interesată poate formula contestație împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, constituie o limitare a dreptului de acces liber la justiție. Astfel, în textul legal precitat nu se face nicio distincție după cum contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror se poate formula numai într-un termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței sau se poate formula și înăuntrul aceluiași termen de 3 zile, dar care curge de la data ducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii. În ceea ce privește termenul de contestare a modului de ducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, instanța apreciază că textul de lege este previzibil în ceea ce privește data de la care acesta începe să curgă, având în vedere succesiunea măsurilor dispuse de organele de urmărire penală, respectiv luarea măsurilor asigurătorii în prima etapă, iar apoi ducerea la îndeplinire a acestor măsuri. În această ipoteză este previzibil faptul că termenul de 3 zile începe să curgă de la data ducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, nefiind posibilă contestarea modului de ducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii atât timp cât nu s-a trecut la transpunerea în practică a dispoziției de luare a unei asemenea măsuri. În ipoteza în care persoana interesată contestă măsura asigurătorie luată de procuror în faza de urmărire penală, dreptul de acces la justiție ar putea fi limitat în condițiile în care momentul de la care începe să curgă termenul de 3 zile prevăzut de legiuitor nu este suficient de clar stabilit, existând posibilitatea pentru organul judiciar de a se raporta la unul dintre cele două momente de la care începe să curgă termenul în cauză. În acest fel se aduce atingere principiului accesului liber la justiție care implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale. În cazul de față, persoana care s-ar adresa judecătorului de drepturi și libertăți cu o contestație împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror în faza de urmărire penală ar considera că este îndreptățită să facă acest lucru atât în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței, cât și în termen de 3 zile de la data ducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii. În aceste condiții, judecătorului de drepturi și libertăți i s-ar da posibilitatea de a adăuga la lege, stabilind cazurile și persoanele în privința cărora termenul de 3 zile curge de la comunicarea ordonanței de luare a măsurii asigurătorii, respectiv de la data ducerii la îndeplinire a aceleiași măsuri.

8. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale. În acest sens, reține că norma legală criticată instituie un termen de 3 zile pentru contestarea măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, ca atare nu înlătură dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiției, ci, dimpotrivă, stabilește cadrul legal de exercitare a acestuia. Accesul la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar stabilirea unui termen pentru contestație face parte din regulile de desfășurare a procesului penal în fața instanțelor judecătorești. Potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, ca atare intră în competența exclusivă a legiuitorului. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Aceasta nu constituie o negare a dreptului în sine, ci reprezintă expresia ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având drept consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond."

13. Autoarea excepției susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 referitor la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și art. 44 privind dreptul de proprietate privată.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că măsurile asigurătorii sunt definite în doctrina juridică drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal.

15. Curtea reține că, potrivit doctrinei, măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă.

16. Având în vedere toate acestea, Curtea reține că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

17. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată pot face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Așadar, măsura asigurătorie a sechestrului instituită de procuror este supusă controlului judiciar al instanței, de vreme ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "nu poate ignora faptul că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv" [a se vedea Hotărârea din 22 mai 1998, pronunțată în Cauza Vasilescu împotriva României, și Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunțată în Cauza Pantea împotriva României].

18. Curtea reține, așadar, că măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât și cu privire la aducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi și libertăți. O primă condiție de admisibilitate a contestației este ca persoana care o formulează să dovedească interesul ei privind bunurile sau sumele asupra cărora a fost instituită măsura, în cazul suspectului sau inculpatului, interesul legal în a formula contestația fiind prezumat.

19. Pe fond, sechestrul asigurător poate fi contestat în 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii, odată cu contestarea temeiniciei măsurii putându-se contesta și neregularitățile actului prin care a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător, așadar toate mențiunile pe care trebuie să le conțină ordonanța procurorului, potrivit art. 286 din Codul de procedură penală, așa încât judecătorul de drepturi și libertăți va proceda la verificarea condițiilor legale pentru luarea măsurii asigurătorii, respectiv necesitatea și întinderea prejudiciului.

20. O a doua etapă din cadrul procedurii privind măsurile asigurătorii, după dispunerea lor de către organul judiciar competent, constă în executarea lor, aducerea lor la îndeplinire. Sechestrul asigurător se instituie diferențiat în funcție de tipul bunurilor, mobile sau imobile, iar dispoziția de sechestrare conține fie descrierea bunului, fie valoarea până la concurența căreia se estimează despăgubirea ori confiscarea specială sau extinsă. Potrivit art. 251 din Codul de procedură penală, ordonanța de luare a măsurii asigurătorii dispuse de către procuror se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. În aceste condiții, Curtea reține că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de aducere la îndeplinire a măsurii în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare.

21. Așadar, Curtea reține că prin norma criticată legiuitorul a instituit un control judiciar atât al ordonanței procurorului de luare a măsurii - un control de legalitate și temeinicie, cât și al modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, așadar al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor - fiind necesară o examinare a unei autorități judiciare a acestor acte procedurale și procesuale, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate.

22. Cât privește termenul în care calea de atac poate fi exercitată de persoanele interesate, acesta este de 3 zile "de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia". Așadar, momentul de la care începe să curgă termenul de 3 zile este cel al comunicării ordonanței de luare a măsurii asigurătorii a sechestrului, când se contestă, pe fond, măsura dispusă de procuror, sau cel al datei de la care s-a pus în executare măsura, când se contestă modalitatea de aducere la îndeplinire a acesteia de către organele de cercetare penală.

23. Curtea constată că redactarea normelor procesuale criticate, din perspectiva stabilirii datei de la care începe să curgă termenul de 3 zile reglementat de legiuitor pentru contestarea măsurii asigurătorii sau a executării sale, este clară, fiind respectate limbajul și stilul juridic specific normativ, cu respectarea regulilor gramaticale, conjuncția "sau", cu funcție disjunctivă, având înțelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noțiuni care se exclud ca alternative. Așadar, formularea "3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia" indică necesitatea de a alege între două alternative, respectiv între două momente de la care termenul de 3 zile urmează a fi calculat, în funcție de contestarea ordonanței procurorului sau a actelor de executare ale organelor de cercetare penală.

24. Cât privește critica autoarei potrivit căreia dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală limitează contestarea măsurii asigurătorii la un termen de 3 zile care începe să curgă de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală, Curtea reține că, potrivit art. 129 din Constituție, "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privința căilor de atac, termene, forma și conținutul, instanța la care se depun, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede și art. 126 alin. (2) din Constituție potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

25. În consecință, Curtea reține că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă, astfel cum am arătat, din dispozițiile

art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

26. Raportat la cauza de față, Curtea reține că legiuitorul, prin edictarea normei legale criticate, și-a exercitat tocmai competența dată în sarcina sa de textul art. 126 alin. (2) din Constituție, ținând cont de specificul măsurilor asigurătorii instituite în procesul penal - măsuri procesuale cu caracter provizoriu - și de scopul pentru care acestea sunt dispuse, respectiv de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Prin instituirea măsurilor asigurătorii se acordă persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal o garanție a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, iar statul are certitudinea solvabilității suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente în vederea recuperării cheltuielilor judiciare, a plății amenzii ori a existenței bunurilor în proprietatea subiecților procesuali, a părților menționate ori a altor persoane, în vederea confiscării.

27. Așadar, norma procesuală criticată, limitând contestarea măsurilor asigurătorii la un termen de 3 zile care începe să curgă de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

28. De asemenea, este de principiu că impunerea, prin lege, a unor exigențe cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă reprezintă îngrădiri ale accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept.

29. Totodată, Curtea reține că motivele de neconstituționalitate invocate de către autoare privesc și faptul că măsura asigurătorie este menținută până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în dosarul penal, ca durată procedura putând depăși un "termen rezonabil" și, de asemenea, luarea unei asemenea măsuri îngrădește dreptul de proprietate pe o perioadă de timp nelimitată și fără a avea posibilitatea de revenire asupra acestei dispoziții.

30. Cu privire la aceste susțineri, Curtea reamintește că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale provizorii, cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente ori altei persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile (acestea din urmă în ipoteza confiscării), prin instituirea unui sechestru. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea reține că sechestrul asigurător poate afecta și atributele de usus și fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu și predate pentru păstrare unor instituții de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) și (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu și se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din același cod]. Așadar, interzicerea până la soluționarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar și al terților proprietari ai acestor bunuri și care nu au calitate de parte în procesul penal.

31. Dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituție, conținutul și limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Așadar, dreptul de proprietate nu este un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exercițiului acestui drept, este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală.

32. Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului.

33. Raportând condițiile arătate la prezenta cauză, Curtea reține că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea constată că ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar.

34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Frusinica Gheorghe în Dosarul nr. 8.455/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și constată că dispozițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 octombrie 2015.