Decizia nr. 713/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Marieta Safta

- prim-magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 130 alin. (2), art. 178 alin. (1) și art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Universitatea din Petroșani în Dosarul nr. 6.209/278/2014 al Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.711 D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă. Referindu-se la soluția legislativă consacrată de normele criticate, arată că în motivarea excepției nu sunt formulate veritabile critici de neconstituționalitate, ci este exprimată nemulțumirea față de această soluție, care reflectă concepția diferită a legiuitorului în privința duratei procesului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 6 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.209/278/2014, Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 130 alin. (2), art. 178 alin. (1) și art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de apelanta-pârâtă Universitatea din Petroșani, într-o cauză având ca obiect pretenții.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că, respectând prevederile art. 126 din Constituție, în interpretarea dată de Curtea Constituțională, legiuitorul a stabilit, prin titlul III din cartea I a Codului de procedură civilă, competența instanțelor după materie și valoare, precum și competența teritorială, dispozițiile privitoare la competență fiind cuprinse și în

Legea nr. 304/2004

privind organizarea judecătorească. În același timp, prin dispozițiile capitolului IV din titlul III, respectiv prin art. 129 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a clarificat competența instanțelor ca fiind de ordine publică sau de ordine privată, definind necompetența de ordine publică prin raportare la criteriul competenței generale, materiale și teritoriale exclusive și a stabilit, prin art. 130, obligația instanței ca la primul termen de judecată să verifice competența. Cu toate că legiuitorul a calificat, prin art. 129 din Codul procedură civilă, competența generală, competența materială și competența teritorială exclusivă ca fiind de ordine publică, și, în pofida faptului că prin art. 174 se prevede sancțiunea nulității absolute atunci când un act de procedură este efectuat cu nerespectarea cerințelor stabilite printr-o normă ce ocrotește un interes public, iar art. 176 prevede nulitatea necondiționată de existența vreunei vătămări pentru anumite situații expres prevăzute, printre care și cea a competenței instanței, prin art. 130 alin. (2) este înlăturată, practic, sancțiunea nulității exprese reglementate de textele indicate, întrucât, dacă părțile sau instanța de judecată nu invocă necompetența la primul termen de judecată și în fața primei instanțe, aceasta nu mai poate fi invocată ulterior, nici măcar în fața instanței de control judiciar. Se ajunge astfel în situația ca, deși instanța de apel (cum este cazul de față), judecă din nou procesul, evocând fondul, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, nu mai poate soluționa însă chestiunea competenței, chiar dacă aceasta este stabilită greșit de instanța de fond și, de asemenea, chiar și pentru situațiile în care necompetența este de ordine publică. Or, dacă s-a stabilit caracterul de ordine publică al competenței materiale prin art. 129 alin. (2) din Codul de procedură civilă, și, totodată, instanța de control judiciar, respectiv cea de apel în cazul prevăzut la art. 480 alin. (4) din Codul de procedură civilă, sau cea de recurs, în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) și (3) din același Cod, poate anula ori, respectiv, casa hotărârea primei instanțe pentru încălcarea competenței de ordine publică, atunci invocarea excepției de necompetență de ordine publică reglementată de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă doar în fața primei instanțe și doar la primul termen de judecată este neconstituțională, întrucât nesocotește prevederile constituționale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora competența instanțelor este stabilită doar prin lege. Potrivit interpretării autoarei excepției, respectarea acestei dispoziții constituționale presupune implicit dreptul instanței de control judiciar de a verifica, din proprie inițiativă sau la cererea unei părți, competența de ordine publică stabilită de instanța de fond și dreptul acesteia de a anula sau casa hotărârea primei instanțe, dacă aceasta a încălcat competența de ordine publică. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin legea procedurală i s-a dat dreptul instanței de control judiciar să verifice, în mod necondiționat, și alte încălcări ale dispozițiilor legale referitoare la reprezentarea procesuală, compunerea sau constituirea instanței, publicitatea ședinței de judecată, cerințe încadrabile în aceeași categorie, a acelora de ordine publică, a căror nerespectare atrage nulitatea absolută și necondiționată, astfel că invocarea nerespectării lor privește o chestiune de ordine publică, și nu privată, care trebuie și poate fi cenzurată de instanța de control judiciar. Astfel, s-ar putea ajunge la situația în care, pentru nerespectarea cerinței de compunere a instanței ori de reprezentare procesuală, să se poată aplica sancțiunea nulității absolute, întrucât cerințele respective sunt de ordine publică. În schimb, pentru aceeași cerință de ordine publică, dar care privește competența instanței, sancțiunea nulității să nu mai poată fi aplicată pentru simplul motiv că este limitată posibilitatea invocării ei doar la primul termen de judecată și în fața primei instanțe. Potrivit autoarei excepției, această situație poate privi și încălcarea competenței instanțelor specializate în anumite materii, situație în care se încalcă și dispozițiile constituționale prevăzute la art. 126 alin. (5), sau a instanțelor de contencios administrativ, caz în care sunt încălcate, de asemenea, dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție. Pentru aceste motive, se solicită admiterea excepției de neconstituționalitate și constatarea neconstituționalității prevederilor art. 130 alin. (2), precum și a celor ale art. 178 alin. (1) și ale art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care sintagmele "dacă legea nu prevede altfel", conținută de art. 178 alin. (1) și, respectiv, "dacă prin lege nu se prevede altfel", conținută de art. 247 alin. (1), se referă la competența de ordine publică reglementată de art. 129 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

6. Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că textele de lege a căror neconstituționalitate se invocă au legătură cu competența instanțelor și cu procedura de judecată, reprezentând tocmai transpunerea în plan legislativ a normei constituționale a cărei încălcare se invocă. Practic, autoarea excepției își exprimă dezacordul față de soluția adoptată prin noul Cod de procedură civilă cu privire la momentul și stadiul procesual în care se poate invoca necompetența materială a unei instanțe, însă această chestiune este doar o problemă de opțiune a legiuitorului și nu una de constituționalitate, câtă vreme Constituția nu cuprinde prevederi imperative cu privire la competența instanțelor după materie, ci lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea competenței instanțelor și a procedurii de judecată.

7. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/7.442/2015, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 785 din 3 februarie 2016, prin care apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Invocă în acest sens prevederile art. 126 și art. 129 din Constituție, precum și statuările Curții Constituționale, potrivit cărora este în competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, principiul liberului acces la justiție semnificând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza procedurile instituite în formele și în modalitățile prevăzute de lege. Norma criticată trebuie analizată și în contextul reglementării instituției validării popririi, prin art. 790 și următoarele din Codul de procedură civilă. Din economia acestor dispoziții legale, rezultă că terțul poprit care nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi are posibilitatea de a-și face apărările pe care le consideră necesare în fața instanței care soluționează cererea de validare a popririi, judecată care se poate finaliza fie printr-o hotărâre, care poate face obiectul controlului judiciar pe calea apelului, prin care instanța dispune validarea popririi sau, după caz, desființarea popririi. În fața acestei instanțe, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și toate mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului, în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi. Astfel fiind, dispozițiile criticate, coroborate cu cele care configurează regimul juridic al instituției validării popririi, instituie mecanisme procedurale menite să satisfacă exigențele normelor constituționale, convenționale și legale privitoare la dreptul la un proces echitabil în termen rezonabil și dreptul la apărare.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. l alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 130 alin. (2), art. 178 alin. (1) și art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă, având următorul cuprins:

- Art. 130 alin. (2) - Invocarea excepției : "(2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

- Art. 178 alin. (1) - Invocarea nulității: "(1) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel."

- Art. 247 alin. (1) - Invocare: "(1) Excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi."

12. În opinia autoarei excepției, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 126 alin. (2), (5) și (6), având următorul cuprins:

"[...] (2) Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

[...] (5) Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare. Prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale."

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că criticile formulate în susținerea acesteia vizează, în esență, modul de reglementare a condițiilor de invocare a excepției necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică.

14. Curtea reține că, potrivit art. 129 alin. (2) din Codul de procedură civilă, "Necompetența este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura." În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată [art. 129 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

15. Condițiile invocării excepției de necompetență sunt reglementate de art. 130 din Codul de procedură civilă. Cât privește necompetența de ordine publică, textul legal menționat stabilește condiții diferite de invocare, în funcție de motivul de necompetență de ordine publică. Astfel, dacă este vorba despre necompetența generală a instanțelor judecătorești, aceasta poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. Dacă este vorba despre necompetența materială și teritorială de ordine publică, aceasta trebuie invocată de părți sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Această din urmă regulă, cuprinsă în art. 130 alin. (2), este criticată de autoarea excepției, pe motiv că ar încălca art. 126 alin. (2), (5) și (6) din Constituție, considerente pentru care apreciază deopotrivă neconstituționale și art. 178 alin. (1) și ale art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care sintagmele "dacă legea nu prevede altfel", conținută de art. 178 alin. (1) și, respectiv, "dacă prin lege nu se prevede altfel", conținută de art. 247 alin. (1) se referă la competența de ordine publică reglementată de art. 129 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

16. Contrar acestor susțineri, Curtea reține că prevederile criticate constituie o aplicare a art. 126 alin. (2) din Constituție, care îndrituiește legiuitorul să stabilească prin lege competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată. În virtutea acestor prevederi, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalități de exercitare a drepturilor procedurale, fapt ce nu constituie o ingerință a puterii legiuitoare în activitatea judecătorească (a se vedea în

Decizia nr. 100 din 1 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011). Curtea Constituțională a statuat în acest sens că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are libertatea de a stabili competența instanțelor de judecată și normele de procedură judiciară, cu condiția implicită de a nu contraveni altor norme și principii constituționale (a se vedea

Decizia nr. 436 din 26 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.263 din 28 decembrie 2004). Or, în cauză, nu s-a relevat nicio normă sau principiu ce ar fi încălcat prin stabilirea condițiilor de invocare a necompetenței de ordine publică. Este vorba strict despre o opțiune a legiuitorului, menită, astfel cum doctrina a subliniat, să responsabilizeze atât judecătorul, cât și părțile, în sensul că aceștia sunt obligați să-și pună problema competenței de la începutul procesului, nu să ignore acest aspect și să intre în cercetarea fondului, iar la orice moment ulterior (întrucât, în vechea reglementare, necompetența de ordine publică se putea invoca oricând), să "descopere" necompetența și să invoce excepția corespunzătoare. Art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă impune, așadar, ca atât instanța, cât și părțile, să examineze întâi respectarea regulilor de competență, precum și a aspectelor necesare pentru determinarea instanței de fond competente, iar apoi fondul pretențiilor și apărărilor formulate în cauză. În acest sens, art. 131 din Codul de procedură civilă obligă instanța să-și verifice competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Astfel fiind, criticile formulate în raport cu art. 126 alin. (2), și care, de fapt, relevă doar preferința pentru o altă soluție legislativă, fără a releva, în concret, prin ce este neconstituțională cea reglementată în prezent, sunt neîntemeiate.

17. Cât privește dispozițiile art. 126 alin. (5) din Constituție care interzic "înființarea de instanțe extraordinare", respectiv care permit înființarea, prin lege organică, a unor "instanțe specializate în anumite materii", acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât dispozițiile supuse controlului Curții Constituționale nu cuprind norme care să reglementeze înființarea unor asemenea instanțe.

18. Tot astfel, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 126 alin. (6) din Constituție, ce constituie sediul materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, întrucât, în cauză, nu sunt în discuție astfel de acte.

19. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Universitatea din Petroșani în Dosarul nr. 6.209/278/2014 al Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă, și constată că dispozițiile art. 130 alin. (2), art. 178 alin. (1) și art. 247 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 6 decembrie 2016.