Decizia nr. 744/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal", excepție ridicată de Marius-Călin Budușan în Dosarul nr. 209/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 264D/2016.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele Curții dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.701D/2016 având ca obiect excepția de neconstituționalitate «a sintagmei "asigurării bunei desfășurări a procesului penal" din

art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 », excepție ridicată de Lucian Claudiu Mateescu, în Dosarul nr. 345/62/2016/a1.5 al Curții de Apel Brașov - Secția penală.

4. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că, la dosar, autorul excepției a comunicat note de concluzii prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.701D/2016 la Dosarul nr. 264D/2016, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, reținând că sintagma "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal", din cuprinsul dispozițiilor art. 202 din Codul de procedură penală, se regăsea și în art. 136 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, existând o practică constantă a instanțelor cu privire la interpretarea acesteia, în acest fel claritatea și previzibilitatea sintagmei fiind asigurate. Arată că sintagma criticată a făcut obiectul controlului de convenționalitate în numeroase cauze ale Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de la Strasbourg nereținând vreo critică cu privire la formularea sintagmei, condițiile impuse în jurisprudența instanței europene fiind ca judecătorul să dovedească în drept și în fapt necesitatea dispunerii măsurii preventive, o astfel de măsură neputând fi luată exclusiv pentru realizarea scopului reglementat în sintagma criticată. Totodată, precizează că dispozițiile art. 202 din Codul de procedură penală se coroborează cu dispozițiile art. 223 din același cod, pe lângă condițiile generale pentru realizarea scopului reglementat în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind necesar a fi îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 223 din același cod.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 17 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 209/84/2016, Tribunalul Sălaj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal". Excepția a fost ridicată de Marius-Călin Budușan cu ocazia soluționării cererii de revocare a măsurii arestării preventive luate față de inculpatul - autor al excepției prin Încheierea penală nr. 6 din 13 ianuarie 2016 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Sălaj în Dosarul nr. 37/84/2016, în care autorul excepției este cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, complicitate la acces fără drept la un sistem informatic, complicitate la alterarea integrității datelor informatice, complicitate la fraudă informatică și complicitate la evaziune fiscală. Prin Încheierea penală nr. 32 din 10 februarie 2016, Tribunalul Sălaj - Secția penală a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de autorul excepției.

8. Prin Încheierea din 7 septembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 345/62/2016/a1.5, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate «a sintagmei "asigurării bunei desfășurări a procesului penal" din

art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 ». Excepția a fost ridicată de Lucian Claudiu Mateescu cu ocazia soluționării cererii de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar, respectiv a cererii de modificare a conținutului controlului judiciar, formulată în subsidiar, prin înlăturarea obligației de a nu depăși teritoriul României dispusă față de inculpatul - autor al excepției. Prin Încheierea din 7 septembrie 2016, Curtea de Apel Brașov - Secția penală, judecătorul de cameră preliminară a respins cererile de revocare a măsurii preventive a controlului judiciar și de înlăturare, din măsura controlului judiciar, a obligării de a nu depăși limita teritorială a României.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul din Dosarul Curții Constituționale nr. 264D/2016 susține, în esență, că în legislație nu există o definiție legală a noțiunii de "buna desfășurare a procesului penal", astfel încât sensul acesteia ar putea fi dedus doar din interpretarea proprie a judecătorului. Apreciază că lipsa unei definiții a sintagmei "buna desfășurare a procesului penal" este de natură a genera interpretări diferite, lipsite de previzibilitate ale instanțelor de judecată cu ocazia aplicării dispozițiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în contextul luării, prelungirii sau menținerii măsurii arestării preventive. Arată că, în practică, s-a apreciat că sintagma "buna desfășurare a procesului penal" reprezintă o noțiune care înglobează elemente extrinseci procesului penal, cum ar fi ordinea publică, starea de tensiune pentru colectivitate, include prevenirea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală de către alte persoane (prevenția generală) și pedepsirea persoanei bănuite de săvârșirea unei infracțiuni (promptitudinea dispunerii unei măsuri de coerciție). Precizează că măsura arestării preventive este o măsură privativă de libertate, fiind cea mai intruzivă și cea mai drastică măsură preventivă reglementată de Codul de procedură penală, astfel încât, în lipsa unei definiții legale clare și previzibile a noțiunii de "buna desfășurare a procesului penal" se aduce atingere dreptului persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanție a libertății individuale. Face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 553 din 16 iulie 2015 , paragraful 23, în care instanța constituțională a constatat că "fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerințele privind calitatea, precizia și previzibilitatea legii, în acest context normativ, influențează, în mod direct și nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanție, în acest caz, a libertății individuale. Este îndeobște admis, fiind reglementat prin dispozițiile art. 23 din Constituție, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Așadar, standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil, aceste cazuri" și arată că doctrina a reținut că "buna desfășurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau inculpatului - încercarea de a influența coinculpați, martori, persoana vătămată sau experți, încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activități".

10. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul din Dosarul Curții nr. 1.701D/2016 susține că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale invocate, în măsura în care sintagma folosită de legiuitor pentru justificarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, respectiv "buna desfășurare a procesului penal", nu este definită de legea care o prevede și nu există minime repere obiective în funcție de care să poată fi apreciat conținutul acestei sintagme, dându-se astfel posibilitatea organelor judiciare să dispună asupra unor măsuri preventive, care reprezintă ingerințe asupra drepturilor și libertăților fundamentale, în mod arbitrar. În aceste condiții, Curtea Constituțională urmează să analizeze în ce măsură sintagma "buna desfășurare a procesului penal" respectă standardul de claritate și predictibilitate cerut de Legea fundamentală și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Invocă dispozițiile

art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor." Totodată, face referire la

deciziile Curții Constituționale nr. 390 din 2 iulie 2014

și

nr. 405 din 15 iunie 2016

în care s-a statuat cu privire la claritatea limbajului juridic, la

Decizia Curții Constituționale nr. 339 din 30 aprilie 2015

în care s-a reținut că "înțelesul noțiunii de instrucție penală este unul larg, general", la

Decizia Curții Constituționale nr. 71 din 23 mai 1996

- prin care instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la recursul declarat împotriva Deciziei nr. 12 pronunțată la data de 7 februarie 1996 de Curtea Constituțională prin care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 10/1990

privind regimul pașapoartelor și al călătorilor în străinătate - și în care s-a statuat că "este necesar ca legiuitorul să instituie criterii obiective care să reflecte exigențele principiului proporționalității" în ceea ce privește legislația privind refuzul eliberării sau retragerii pașaportului persoanelor implicate într-un proces penal. De asemenea, invocă

Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 , paragraful 42, în care s-a reținut, cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, că instanța de la Strasbourg, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66) și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanța europeană a reținut că sintagma "prevăzută de lege" impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză, aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. S-a reținut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept "lege" decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), instanța de la Strasbourg a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), instanța europeană a statuat că noțiunea "drept" folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de "lege" ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității. Invocă, totodată,

Decizia Curții Constituționale nr. 712 din 4 decembrie 2014 , paragraful 20, în care s-a constatat că măsurile preventive "constituie ingerințe în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție. Măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație [art. 215 alin. (2) lit. a), b) din Codul de procedură penală], viața intimă, familială și privată [art. 215 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. c), d), f), g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca și protecția socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală], și libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 și, respectiv, art. 45 din Constituție." Arată că instanța de contencios constituțional a reținut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Însă, în cauză, textele legale criticate, prin soluția legislativă promovată, nu reglementează cu privire la configurarea normativă a acestor drepturi, respectiv cu privire la stabilirea conținutului și limitelor acestora, ci se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situație în care Curtea a constatat incidența în cauză a art. 53 din Legea fundamentală și a analizat dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituțional. Susține că lipsa unor criterii obiective obligatorii de stabilire a conținutului noțiunii de "buna desfășurare a procesului penal", la care judecătorul național să se raporteze, a condus la nenumărate hotărâri de condamnare a statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru motivări abstracte și stereotipe, fără a avea în vedere argumente concrete privitoare la cauză și persoana inculpatului. Menționează hotărârile pronunțate de instanța europeană în cauzele Calmanovici împotriva României, Tarău împotriva României, Jiga împotriva României, Degeratu împotriva României. Apreciază că, în raport de conținutul pe care îl poate avea măsura preventivă a controlului judiciar, potrivit dispozițiilor art. 215 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, raportat la scopul bunei desfășurări a procesului penal prevăzut de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, posibilitatea instituirii obligației de a nu părăsi teritoriul țării în scopul bunei desfășurări a procesului penal intră în conflict constituțional cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală raportat la art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, restrângerea dreptului la liberă circulație în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal neregăsindu-se în limitele permise de pct. 3 al articolului menționat.

11. Tribunalul Sălaj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. Arată că, în lipsa unei definiții legale, sintagma "buna desfășurare a procesului penal" nu trebuie înțeleasă într-un sens restrâns, ca referindu-se doar la asigurarea prezenței inculpatului la procesul penal, împiedicarea de a se sustrage de la executarea pedepsei, zădărnicirea adevărului etc., deoarece aceste noțiuni sunt prevăzute distinct în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală. Sintagma "buna desfășurare a procesului penal" are o accepție mai largă, ce înglobează toate celelalte noțiuni și care cuprinde și alte elemente intrinseci sau extrinseci procesului penal (cum ar fi, de exemplu, ordinea publică sau o stare de tensiune în rândul colectivității). Practica judiciară și literatura juridică au dat interpretări asemănătoare sintagmei "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal", neputându-se afirma că aceasta este formulată într-un mod ambiguu, care ar duce la o interpretare arbitrară și aleatorie de către instanțele de judecată. Pe de altă parte, luarea și prelungirea unei măsuri preventive nu poate fi dispusă doar dacă se consideră că măsura este necesară în scopul bunei desfășurări a procesului penal, ci dacă sunt întrunite cumulativ și alte condiții, respectiv existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile reținute în sarcina sa, proporționalitatea măsurii în raport de gravitatea acuzațiilor aduse și, în cazul arestării preventive, întrunirea uneia sau mai multor situații dintre cele prevăzute de art. 223 din Codul de procedură penală, în lipsa oricăreia dintre aceste condiții măsura arestării preventive neputând fi dispusă.

12. Curtea de Apel Brașov - Secția penală opinează că sintagma "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal" nu contravine textelor constituționale invocate de inculpatul - autor al excepției. Apreciază că această sintagmă este suficient de clară și previzibilă, majoritatea textelor din legislațiile europene conținând astfel de sintagme care să permită restricționarea drepturilor și libertăților în scopul asigurării unei bune desfășurări a procesului penal. De asemenea, constată că normele procesual penale criticate nu contravin nici dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care permit restricționarea libertății de circulație în cazul desfășurării unei anchete penale.

13. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

14. Guvernul, exprimându-și punctul de vedere în Dosarul Curții Constituționale nr. 264D/2016, apreciază că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. În susținerea soluției de inadmisibilitate reține că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cursul procedurii de soluționare a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulate de autorul excepției. Observă că acesta a fost arestat preventiv în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi și libertăți apreciind, în raport de criteriile prevăzute de acest text de lege, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă o stare de pericol pentru ordinea socială și relațiile sociale ocrotite de lege. Reține că, potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru luarea măsurii arestării preventive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) să existe probe care să susțină suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit una dintre infracțiunile enumerate; (ii) instanța să aprecieze că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, ținând seama în acest sens de gravitatea faptei, de modul și circumstanțele de comitere a acesteia, de anturajul și mediul din care provine inculpatul, de antecedentele sale penale și de alte împrejurări privitoare la persoana acestuia. Observă că prevederile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală se regăsesc în titlul V al Codului de procedură penală, secțiunea 1 "Dispoziții generale" a capitolului I consacrat măsurilor preventive, în vreme ce prevederile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală - care au constituit temeiul arestării preventive dispuse în cauză - se află în secțiunea a 6-a a acestui capitol. Apreciază că acestea din urmă sunt dispoziții speciale, aplicabile în cazul unei anumite măsuri preventive, așa încât ele derogă, implicit, de la dispozițiile generale, aplicabile celorlalte măsuri preventive. Sub acest aspect, învederează că, spre deosebire de reglementarea celorlalte măsuri preventive (reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu), unde legiuitorul a făcut trimitere expresă la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru scopurile și condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive [art. 209 alin. (1), art. 211 alin. (1), art. 216 alin. (1) și art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală], în cazul arestării preventive, art. 223 din Codul de procedură penală nu conține o astfel de trimitere. Arată că pentru reținere, control judiciar și control judiciar pe cauțiune - ca efect al aplicării coroborate a art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală - suspiciunea rezonabilă că s-a săvârșit o infracțiune poate fi susținută de probe sau indicii temeinice, în schimb, în cazul arestării preventive - față de dispozițiile exprese ale art. 223 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, și în cazul arestului la domiciliu - ca efect al trimiterii exprese la art. 223 din Codul de procedură penală - această suspiciune rezonabilă trebuie să rezulte din probe (probe directe - fapte principale sau probe indirecte - fapte probatorii), indiciile temeinice nefiind suficiente. Apreciază că - în lipsa unei norme de trimitere către art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală și, întrucât în cazul arestării preventive legiuitorul condiționează expres luarea măsurii de existența uneia dintre situațiile enumerate limitativ de art. 223 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală - odată probată incidența în cauză a art. 223 din Codul de procedură penală, acestea se vor aplica prioritar. Pentru considerentele expuse anterior, apreciază că art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală nu are aplicabilitate în materia arestării preventive, în aceste condiții excepția de neconstituționalitate fiind inadmisibilă în raport de dispozițiile

art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992 .

15. În subsidiar, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată prin raportare la criticile formulate. Din examinarea comparativă a situațiilor ce justifică luarea măsurii arestării preventive, pe de o parte, și a scopurilor generale ale măsurilor preventive menționate în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de altă parte, observă că primele se circumscriu ultimelor, constituind o particularizare a lor. Astfel, scopului general al măsurilor preventive, constând în "asigurarea bunei desfășurări a procesului penal", i se circumscriu următoarele situații prevăzute de art. 223 din Codul de procedură penală care, odată dovedite, justifică măsura arestării preventive: (i) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [art. 223 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală]; (ii) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală]; (iii) privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Consideră că, deși nu beneficiază de o definiție legală, sintagma "buna desfășurare a procesului penal" are un sens clar, neechivoc. Situația pe care o descrie presupune asigurarea condițiilor necesare pentru realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor procesuale ale participanților la proces conform principiului legalității și în vederea aflării adevărului în cauza penală.

16. Guvernul, exprimându-și punctul de vedere în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.701D/2016, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În susținerea acestei soluții, face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 712 din 4 decembrie 2014 , paragraful 20, în care s-a constatat că măsurile preventive constituie ingerințe în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție, și că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație, viața intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și protecția socială a muncii și libertatea economică, însă Curtea a reținut că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Totodată, reține că măsura controlului judiciar instituită de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligații și interdicții, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalități, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligații "de a face" - un set de obligații pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum și o serie de obligații "de a nu face" - interdicții, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii ( Decizia Curții Constituționale nr. 333 din 24 mai 2016 , paragraful 14). Apreciază că, deși nu beneficiază de o definiție legală, sintagma "buna desfășurare a procesului penal" are un sens clar, neechivoc. Situația pe care o descrie presupune asigurarea condițiilor necesare pentru realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor procesuale ale participanților la proces conform principiului legalității și în vederea aflării adevărului în cauza penală. Consideră că dispoziția criticată este în acord cu jurisprudența constantă a instanței de la Strasbourg care a statuat că una dintre tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive, iar, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, numeroase legi folosindu-se de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație.

17. Avocatul Poporului, exprimându-și punctul de vedere în dosarele Curții Constituționale nr. 264D/2016 și nr. 1.701D/2016, consideră că dispozițiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale. Observă că normele procesual penale criticate stabilesc scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive, prevăzând faptul că aceste măsuri pot fi dispuse dacă sunt întrunite cumulativ anumite condiții, și anume: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și să fie necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Toate aceste condiții prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către organele judiciare competente, în funcție de probatoriul existent, iar împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive pot fi exercitate căile de atac, în conformitate cu art. 204 din Codul de procedură penală. Ca atare, apreciază că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 21 din Legea fundamentală. Cât privește claritatea și previzibilitatea unui text de lege, reține că instanța de la Strasbourg s-a pronunțat, în mod constant, statuând că, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. În acest sens, reține că în Decizia de inadmisibilitate pronunțată în Cererea nr. 8.398/04 formulată de Miron Victor Panaitescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face referire la principiile consacrate, dezvoltate în jurisprudența sa, în contextul art. 7 din Convenție [Kokkinakis împotriva Greciei; Dragotonoiu și Militaru-Pidhorni împotriva României; Kafkaris împotriva Ciprului; Sud Fondi S.r.l. și alții împotriva Italiei și Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)]. Reține că instanța de contencios european al drepturilor omului a remarcat că, drept consecință logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive. Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică, iar instanțele interne sunt cele în măsură să examineze și să interpreteze legislația națională. O astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenție [a se vedea Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei și Sud Fondi S.r.l. și alții împotriva Italiei]. Așadar, apreciază că dispozițiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile și neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Referitor la pretinsa încălcare a art. 23 alin. (1), (2) și (9) și art. 53 din Constituție, constată că măsurile preventive sunt instituții procesuale având caracter de constrângere, suspectul sau inculpatul fiind împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal. Însă, întrucât ingerința generată de luarea măsurilor preventive vizează drepturile fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice, constând în numeroasele condiții care trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție.

18. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele de concluzii aflate la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal", care au următorul conținut: "Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni."

21. Autorul excepției din Dosarul Curții nr. 264D/2016 susține că prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, art. 20 alin. (2) - "Tratatele internaționale privind drepturile omului", art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și art. 23 alin. (1), (2) și (9) potrivit cărora libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege, iar punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege. Totodată, invocă și art. 5 paragraful 1 lit. c) și paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la dreptul la libertate și la siguranță.

22. Autorul excepției din Dosarul Curții nr. 1.701D/2016 susține că prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii, art. 25 referitor la libera circulație, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Din formularea motivelor de neconstituționalitate rezultă că autorul critică normele procesual penale ale art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal", și prin raportare la dispozițiile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității. Totodată, invocă dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală prin raportare la prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, și art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, referitor la libertatea de circulație.

23. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că normele procesual penale criticate își au corespondent în dispozițiile art. 136 din Codul de procedură penală din 1968, sintagma criticată regăsindu-se în alin. 1 al acestui articol, potrivit căruia "În cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă [...]", iar, potrivit alin. 8, "Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura."

24. Curtea reține că măsurile preventive fac parte din categoria mai largă a măsurilor procesuale (personale) ce pot fi dispuse în vederea asigurării unei mai bune desfășurări a activităților ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale. Doctrina definește măsurile procesuale ca "instituții de drept procesual penal care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal. Prin funcțiunea urmărită de legiuitor, aceste măsuri funcționează ca mijloace legale de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situații de natură să pună în pericol eficienta desfășurare a procesului penal prin obstacolele, dificultățile și derutările pe care le pot produce." Într-o altă definiție se arată că prin măsura procesuală se înțelege "mijlocul de constrângere prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces a obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și repararea pagubei produse prin infracțiune". Un alt autor apreciază că măsurile procesual penale sunt "instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal". Așadar, Curtea reține că prin aceste instituții se urmărește buna desfășurare a procesului penal pentru atingerea scopului acestei activități judiciare, respectiv tragerea la răspunderea penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea.

25. Cu privire la măsurile preventive, Curtea reține că acestea sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracțiuni. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, așadar libertății individuale, Curtea observă că atât legislația națională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituția României), cât și cea europeană (art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) au instituit o serie de garanții procesuale care să prevină abuzul și arbitrariul în luarea, menținerea, prelungirea și confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiții ce trebuie realizate cumulativ. De altfel, Curtea observă că actualul Cod de procedură penală prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate "doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege" [art. 9 alin. (2)]. Scopul și condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și procedura de urmat, conținutul și efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secțiunile a 2-a ("Reținerea"), a 3-a ("Controlul judiciar"), a 4-a ("Controlul judiciar pe cauțiune"), a 5-a ("Arestul la domiciliu") și a 6-a ("Arestarea preventivă") ale capitolului privind măsurile preventive.

26. Așadar, Curtea reține că noul Cod de procedură penală stabilește obligația organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiții generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiția necesității măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiția caracterului excepțional al acestora [art. 9 alin. (2)], și să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

27. Întrucât obiectul cauzelor în care au fost invocate prezentele excepții de neconstituționalitate îl constituie cereri de revocare a măsurilor preventive a controlului judiciar, respectiv a arestului preventiv, formulate de inculpații - autori ai excepțiilor, Curtea reține că, pentru luarea măsurii controlului judiciar, art. 211 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul și condițiile reglementate în art. 202 alin. (1) al aceluiași act normativ, iar, în cazul arestării preventive, condițiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive se completează cu condițiile speciale și cazurile de aplicare a acestei măsuri prevăzute în art. 223 din Codul de procedură penală, respectiv condiția ca suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune, să rezulte din probe [art. 223 alin. (1)]; inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [art. 223 alin. (1) lit. a)]; inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [art. 223 alin. (1) lit. b)]; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta [art. 223 alin. (1) lit. c)]; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni [art. 223 alin. (1) lit. d)], potrivit doctrinei, aceste din urmă patru cazuri de arestare preventivă dând conținut scopului generic al măsurilor preventive, reglementat în art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv acela de asigurare a bunei desfășurări a procesului penal. Un alt caz de arestare preventivă este cel reglementat în art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, acesta fiind fundamentat pe necesitatea de a-l priva pe inculpat de libertate pentru a preîntâmpina un pericol pe care lăsarea sa în libertate l-ar genera pentru ordinea publică.

28. Potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Așadar, Curtea reține că luarea măsurilor preventive este condiționată de existența cel puțin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. De asemenea, Curtea reține că existența unuia dintre scopurile menționate se impune a fi verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât și atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menținerea unei astfel de măsuri. Potrivit doctrinei, prin scopul măsurii preventive se înțelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligația să aleagă măsura potrivită și suficientă pentru atingerea acelui scop. Pericolul la care procesul penal ar putea fi expus și care ar amenința buna desfășurare a procesului penal se poate concretiza în ascunderea, desființarea sau alterarea urmelor infracțiunii, sustragerea inculpatului de la urmărire, de la judecată ori de la executarea pedepsei, zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea martorilor sau experților. În același mod, literatura de specialitate a stabilit că buna desfășurare a procesului penal ar putea fi afectată de conduita necorespunzătoare a suspectului sau a inculpatului - încercarea de a influența coinculpați, martori, persoane vătămate sau experți, încercarea de a distruge sau altera mijloace materiale de probă, de a împiedica administrarea probatoriului necesar ori alte asemenea activități. De asemenea, Curtea reține că, prin dispunerea măsurii preventive în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, se urmărește prevenirea influențării conținutului probatoriu al declarațiilor date de ceilalți participanți la comiterea faptei - indiferent dacă aceștia sunt și ei acuzați sau nu în procesul penal, dacă au dobândit vreo calitate procesuală, al declarațiilor date de martori - indiferent dacă sunt martori audiați la cererea acuzării sau a apărării, dacă vizează latura penală sau civilă, aspectele legate de faptă sau de împrejurările comiterii acesteia, prevenirea distrugerii, alterării, ascunderii sau sustragerii mijloacelor materiale de probă - indiferent dacă au fost ridicate de la fața locului sau nu, dacă au intrat sau nu în custodia organelor judiciare sau dacă au fost anterior descoperite de acestea. Totodată, Curtea reține că asigurarea bunei desfășurări a procesului penal presupune preîntâmpinarea situațiilor în care inculpatul, personal sau prin intermediar, exercită presiuni asupra celui vătămat - direct sau indirect (asupra unei rude), prin amenințări, sugestii insistente, repetate, prin amenințarea cu săvârșirea unor acte de violență fizică îndreptate împotriva victimei sau a membrilor familiei acesteia, șantaj, declarații publice nereale cu privire la comiterea faptei, cu scopul de a o influența sau intimida - sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu persoana vătămată - prin rugăminți, prin oferirea unor foloase ori alte asemenea mijloace, prin inducerea în eroare a persoanei vătămate, în general, prin impunerea persoanei vătămate a unei conduite procesuale incorecte prin retractarea unor declarații, refuzul de a da declarații ori afirmarea unor împrejurări neconforme cu adevărul - fiind vorba despre un acord prin care inculpatul dorește să interfereze cu buna desfășurare a procesului penal, să împiedice ori să întârzie tragerea sa la răspundere penală ori să determine angajarea acestei răspunderi pentru o faptă de mai mică gravitate.

29. Așadar, Curtea constată că sensul sintagmei "buna desfășurare a procesului penal" este acela de prevenire a situațiilor în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna și corecta desfășurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organele judiciare trebuie să stabilească adevărul. Buna desfășurare a procesului penal presupune, în aceste condiții, preîntâmpinarea activităților concrete prin care inculpatul, direct sau prin intermediul unei alte persoane, ar încerca să influențeze procesul penal prin mijloace neoneste, altele decât cele procedurale permise de exercitarea dreptului la apărare.

30. Curtea constată că aspectele reținute în doctrină cu privire la conținutul sintagmei "buna desfășurare a procesului penal" se regăsesc și în jurisprudența instanțelor naționale, cu privire la luarea, prelungirea, menținerea, revocarea măsurilor preventive. Astfel, instanțele naționale au reținut, cu titlu de exemplu, că buna desfășurare a procesului penal ar fi afectată în situația în care nu s-ar dispune oricare dintre măsurile preventive prevăzute de normele procesual penale, având în vedere că este posibil ca inculpatul să influențeze ancheta, în special prin prisma calității pe care o deține; că asigurarea bunei desfășurări a procesului penal ar fi afectată prin influențarea părților vătămate, a martorilor, ori prin denaturarea altor mijloace de probă; că măsura preventivă se impune a fi luată doar în cauze de excepție atunci când este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal și, în concret, pentru a-i împiedica pe inculpați să întreprindă activități care s-ar putea răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal, din probatoriul administrat în cauză rezultând că inculpații au încălcat cu rea-credință dispozițiile măsurii controlului judiciar, respectiv ca inculpații să nu se apropie și să nu comunice, pe nicio cale, direct sau indirect, cu ceilalți inculpați din cauză și cu martorii; că menținerea măsurii preventive este necesară în vederea bunei desfășurări a procesului penal, în condițiile în care inculpații au încercat să influențeze desfășurarea acestuia. Totodată, instanțele naționale au reținut, că, "în raport cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenești, desfășurarea în bune condiții a procesului penal" și că "trebuie avută în vedere conduita procesuală a inculpaților, înainte de a se dispune față de aceștia măsura preventivă, dar și ulterior când se verifică menținerea acestei măsuri", observându-se că inculpații nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, s-au prezentat la toate chemările organului de urmărire penală și ulterior la chemările instanței de judecată, respectând întocmai dispozițiile acestora, precum și a obligațiilor dispuse de instanța de judecată, toate acestea constituind garanții suficiente că buna desfășurare a procesului penal nu va fi împiedicată în niciun fel, iar derularea cercetării judecătorești poate fi realizată în continuare și fără a se dispune o restrângere a libertății de mișcare a inculpaților - restrângere care s-ar regăsi în aceea că aceștia nu își pot găsi loc de muncă în altă localitate decât cea de domiciliu, având în vedere că trebuie să se prezinte în mod regulat la organul de poliție desemnat cu monitorizarea lor. De asemenea, s-a reținut că, deși, inițial, această măsură a fost dispusă pentru buna desfășurare a procesului penal, având în vedere că cercetarea judecătorească nu începuse, până la această dată au fost audiați o parte din martori, inculpații și-au exprimat poziția lor cu privire la darea sau nu de declarații în fața instanței, o parte alegând să dea declarație, alții alegând să nu facă nicio declarație. Din această perspectivă, instanța a constatat că nu există motive rezonabile și suficiente pentru a considera că, lăsați în libertate totală, inculpații vor comite alte fapte prevăzute de legea penală sau vor zădărnici aflarea adevărului, așadar s-a avut în vedere faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada că inculpații se vor sustrage sau că vor impieta ori vor influența buna desfășurare a procesului penal.

31. Totodată, Curtea reține că, în jurisprudența sa, instanța de la Strasbourg a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârșit o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunțată în Cauza Stogmuller împotriva Austriei, paragraful 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Hotărârea din 27 iunie 1968, pronunțată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei, paragraful 14, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75), să săvârșească noi infracțiuni (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunțată în Cauza Matzenetter împotriva Austriei, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică [Hotărârea din 26 iunie 1991, pronunțată în Cauza Letellier împotriva Franței, paragraful 51]. Instanța de la Strasbourg a hotărât că pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Becciev împotriva Moldovei, paragraful 59, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunțată în Cauza Calmanovici împotriva României, paragraful 94). Nevoia de a păstra ordinea publică și de a asigura o bună desfășurare a anchetei au fost, de asemenea, recunoscute de instanța europeană drept motive ce pot justifica prelungirea privării de libertate (Hotărârea din 6 februarie 2007, pronunțată în Cauza Garycki împotriva Poloniei, paragraful 48). De asemenea, în Hotărârea din 10 iunie 2014, pronunțată în Cauza Voicu împotriva României, paragrafele 75-77, instanța de la Strasbourg a reținut că instanțele naționale și-au întemeiat hotărârile de menținere a arestului preventiv pe (i) riscul ca reclamantul să încerce să influențeze probatoriul în cauză, (ii) impactul pretinselor fapte asupra ordinii publice. În acest sens, instanțele au analizat fiecare circumstanță a cauzei, realizând o motivare care a avut în vedere situația particulară a reclamantului. Acestea au examinat de fiecare dată oportunitatea aplicării unei măsuri preventive mai blânde. În consecință, instanța europeană a considerat că instanțele naționale au oferit motive suficiente și relevante pentru respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestului preventiv într-o măsură mai blândă, iar perioada arestului preventiv nu a fost excesiv de lungă.

32. Cât privește jurisprudența instanței de contencios constituțional, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragrafele 20-23, a analizat, din punct de vedere constituțional, natura măsurilor preventive, și a constatat că acestea constituie ingerințe în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție. Cu privire la măsura controlului judiciar, a reținut că aceasta reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație, viața intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și protecția socială a muncii, și libertatea economică. Curtea a reținut însă că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică.

De asemenea, prin

Decizia nr. 734 din 3 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 215 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate, reținând că măsura instituită de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligații și interdicții, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalități, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligații "de a face" - un set de obligații pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum și o serie de obligații "de a nu face" - interdicții, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcție de informațiile existente despre faptă și despre persoana făptuitorului, informații care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (considerente ce se regăsesc și în

Decizia nr. 333 din 24 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016, paragraful 14).

33. În continuare, Curtea reține că dispozițiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală - care reglementează cu privire la scopul și condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive, sunt criticate, în esență, pentru faptul că sintagma "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal" nu este definită de lege și nu există minime repere obiective în funcție de care să poată fi apreciat conținutul acestei sintagme, dându-se astfel posibilitatea organelor judiciare să dispună cu privire la măsuri preventive în mod arbitrar. Autorii apreciază că, în lipsa unei definiții clare și previzibile a acestei sintagme, normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul părților la un proces echitabil, libera circulație, libertatea individuală și siguranța persoanei. Cu alte cuvinte, autorii excepției susțin necesitatea unei interpretări oficiale, autentice a sintagmei "buna desfășurare a procesului penal", realizată de către organul care a emis norma penală.

34. Cu referire la acest aspect, Curtea reține că, potrivit

Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluțiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite (art. 25), iar, "dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat" sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv și devine obligatorie pentru actele normative din aceeași materie [art. 37 alin. (2)]. Curtea reține, de asemenea, că stilul actelor normative trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, prin concizie - fără ca legea să fie însă sumară și lacunară - prin aplicarea unor principii stabile, predictibile și accesibile, să fie inteligibil pentru categorii largi și diverse de destinatari, având în vedere caracterul general și obligatoriu al normei juridice. Aceasta, întrucât nu se poate concepe o bună gândire juridică fără o exteriorizare a ei într-o formă și într-o limbă perfect adecvate. Stilul juridic, ca și stilul științific, "implică reflectarea asupra noțiunilor și precizarea lor, iar aceasta nu se poate face decât prin reîntrebuințarea aceluiași cuvânt, care devine expresie consacrată". Curtea reține că, în general, stilul juridic, datorită însăși rațiunii sale de a fi, întrebuințează aceeași terminologie, cuprinzând cuvinte tehnice care corespund exact noțiunilor juridice. Curtea reține, așadar, că utilizarea constantă și uniformă a acelorași termeni în redactarea actelor normative este o garanție pentru realizarea coerenței legislației naționale, în aceste condiții nemaifiind necesară determinarea conceptuală și definirea acestor termeni, așadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noțiunilor cu conținut normativ identic reglementării anterioare. Mai mult, Curtea reține că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea reține astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal [considerente ce se regăsesc și în

Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragrafele 58-62, în care au fost analizate critici similare cu privire la dispozițiile art. 291 alin. (1) din Codul penal)].

35. Curtea reamintește, în acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută, având în vedere principiul aplicabilității generale a acestora. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea nu interzice clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

36. Plecând de la aceste premise, ținând cont de faptul că în noul Cod de procedură penală, similar legii procesual penale anterioare, legiuitorul utilizează în reglementarea scopului general de luare a măsurilor preventive aceeași sintagmă, respectiv "asigurarea bunei desfășurări a procesului penal", care, în acest mod, a devenit expresie consacrată, ținând cont de jurisprudența și doctrina precitate, dezvoltate cu privire la conținutul acestei sintagme, și, luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudența care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție, pe cale de consecință nefiind încălcate nici celelalte dispoziții constituționale și convenționale invocate.

37. Așa încât Curtea reține că stabilirea "unor repere obiective în funcție de care să poată fi apreciat conținutul acestei sintagme" de către instanțe, astfel cum solicită autorul excepției din Dosarul Curții nr. 1.701D/2016, nu ar fi de natură a oferi un plus de claritate normei procesual penale criticate, ci, dimpotrivă, o astfel de reglementare ar aduce atingere plenitudinii de jurisdicție a organului judiciar competent să dispună cu privire la măsura preventivă, care ar fi astfel împiedicat să aprecieze, în concret, în funcție de circumstanțele cauzei. De altfel, Curtea reamintește că "pentru a ajunge la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar. Așa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiție, ci, dimpotrivă, ca o garanție a lui." ( Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 32)

38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marius-Călin Budușan în Dosarul nr. 209/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și de Lucian Claudiu Mateescu, în Dosarul nr. 345/62/2016/a1.5 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal", sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secția penală și Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 decembrie 2016.