Decizia nr. 758/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) teza ultimă și art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Filoteanu și Cornelia Isabelle Filoteanu în Dosarul nr. 7.323/327/2015 al Judecătoriei Tulcea - Secția civilă și penală, judecătorul de cameră preliminară, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 602D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc autorii excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca nefondată, a excepției de neconstituționalitate, limitarea mijloacelor de probă în procedura reglementată de art. 341 din Codul de procedură penală fiind justificată de natura juridică a plângerii formulate în temeiul acestor norme procesual penale, întrucât aceasta nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanței procurorului, atacate sub aspectul legalității acesteia. Așadar, în vederea soluționării plângerii, instanța va verifica, pe baza lucrărilor și a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanței de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale. Totodată, reține că soluția de clasare se poate dispune în cele două cazuri reglementate expres de art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, în situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, acestea se restituie, pe cale administrativă, petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 21 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 7.323/327/2015, Judecătoria Tulcea - Secția civilă și penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) teza ultimă și art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Vasile Filoteanu și Cornelia Isabelle Filoteanu într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate de autorii excepției împotriva ordonanței de clasare din data de 3 septembrie 2015, pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea, în Dosarul nr. 3.679/P/2014. În cuprinsul plângerii, autorii excepției au arătat că nu au beneficiat de un proces echitabil, nu li s-a comunicat că se pot constitui părți în cauză, nu li s-au adus la cunoștință drepturile procesuale privind solicitarea de probe, dreptul de a invoca excepții și de a formula cereri în aflarea adevărului.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că normele procesual penale ale art. 341 alin. (2) teza ultimă din Codul de procedură penală sunt contrare normelor constituționale și convenționale invocate, întrucât, pe de o parte, se conferă numai persoanei care a avut calitatea de inculpat dreptul de a formula cereri și de a ridica excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, textul excluzând același drept și pentru persoana vătămată sau partea responsabilă civilmente, iar, pe de altă parte, norma criticată este lipsită de predictibilitate, întrucât nu prevede dacă părțile au dreptul de a solicita administrarea de probe necesare lămuririi cauzei sau apărute după emiterea soluției de clasare a cauzei.

6. În ceea ce privește dispozițiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că acestea conferă procurorului dreptul de a dispune clasarea cauzei fără a se prevedea și obligația acestuia ca, anterior dispunerii unei astfel de soluții, să cheme persoana vătămată să o întrebe dacă mai are probe de solicitat în dovedirea existenței faptei și a vinovăției autorului faptei penale ori cereri sau excepții de invocat. În lipsa unei asemenea obligații, organele de urmărire penală pot face propuneri, iar procurorul dispune clasarea limitându-se la probele administrate din oficiu, fără a chema și persoana vătămată sau pe reprezentantul acesteia pentru a le da posibilitatea să-și apere cauza ori să ceară administrarea de probe. În acest fel, persoana care a făcut sesizarea este împiedicată să verifice obiectivitatea motivelor ce conduc la clasarea cauzei și să-și formuleze propriile apărări în raport cu acele motive. Mai mult, arată că în reglementarea motivului de clasare, prevăzut la art. 315 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nu există inserată nicio obligație a procurorului prin care, în ipoteza lipsei unor condiții de fond și de formă ale sesizării, să cheme persoana care a făcut sesizarea și să-i pună în vedere ca, într-un termen rezonabil, să remedieze viciile de fond și formă ale sesizării. Susține că norma criticată este ambiguă, întrucât nu precizează, în concret, care sunt acele "condiții de fond și de formă ale sesizării" care pot atrage clasarea cauzei. De asemenea, nu se explicitează ce se înțelege prin sintagma "condiții esențiale ale sesizării", textul fiind neprevizibil pentru persoana vătămată care a făcut sesizarea, fiind încălcate dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție.

7. Judecătoria Tulcea - Secția civilă și penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În ceea ce privește dispozițiile art. 341 alin. (2) teza finală, arată că acestea sunt în legătură cu prevederile alin. (5) ale aceluiași articol conform cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunță în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților. Or, în situația în care sintagma "fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților" a fost declarată neconstituțională, în prezent, soluționarea plângerii de către judecător se face numai cu citarea părților. Citarea tuturor părților dă posibilitatea acestora să se prezinte în fața judecătorului, ceea ce le conferă dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile și garanțiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. Pe de altă parte, dacă în cauză există un inculpat, aceasta înseamnă că s-a dispus de către procuror punerea în mișcare a acțiunii penale, situație în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să aibă în vedere dispozițiile alin. (7) ale art. 341 din Codul de procedură penală și, dacă nu respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, este obligată să verifice legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Aceasta înseamnă că, din oficiu, va exclude probele nelegal administrate sau că va sancționa - în condițiile art. 280-282 din Codul de procedură penală - actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii.

8. Cât privește dispozițiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală, reține că soluția de clasare este una dintre soluțiile pe care procurorul le poate pronunța alături de trimiterea în judecată. Ambele soluții sunt avute în vedere de procuror numai după ce acesta constată că nu este cazul sau, dimpotrivă, este cazul trimiterii în judecată. Aprecierea nu este una discreționară, cum precizează petenții, ci are la bază concluziile ce se desprind urmare a strângerii probelor care converg către ideea existenței sau nu a faptei, a îndeplinirii cerințelor ca aceasta să fie infracțiune, a identificării persoanelor care au săvârșit-o și numai după stabilirea răspunderii penale a respectivelor persoane. Toate aceste activități sunt reglementate de normele de drept procesual penal și constituie obligații ale procurorului. Acele acte efectuate de procuror ori măsuri dispuse de acesta care sunt considerate de către una dintre părți ori de persoana vătămată a fi prejudiciabile pot fi atacate de persoana interesată prin formularea unei plângeri către prim-procuror. De asemenea, soluția de netrimitere în judecată poate face obiectul unei plângeri ce se adresează judecătorului de cameră preliminară. Așadar, consideră că legea prevede remedii procesuale chiar și pentru situația în care procurorul s-ar limita doar la administrarea probelor "din oficiu". Apreciază că nu poate reține susținerea petenților - potrivit căreia persoana care a făcut sesizarea ar fi împiedicată să verifice obiectivitatea motivelor ce conduc la clasare, întrucât nu a fost chemată la procuror înainte de emiterea ordonanței -, având în vedere drepturile conferite de lege persoanei vătămate prin art. 81 din Codul de procedură penală, dar și faptul înștiințării despre clasare - art. 316 din Codul de procedură penală -, cu remediile menționate, conferite de instituția plângerii împotriva soluției dispuse de procuror. În privința cazului de clasare prevăzut la lit. a), alin. (1) al art. 315 din Codul de procedură penală, reține că modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt cele prevăzute de art. 288 din Codul de procedură penală, iar normele procesual penale imediat următoare arată care sunt condițiile de fond și cele de formă ce trebuie îndeplinite de fiecare mod de sesizare în parte. Neîndeplinirea condițiilor de fond ori de formă are drept consecință restituirea către petiționar a sesizării, cu indicarea elementelor care lipsesc - art. 294 din Codul de procedură penală. Apreciază că interpretarea normelor legale trebuie făcută în mod unitar, și nu în mod separat. Judecătorul de cameră preliminară consideră, astfel, că textul de lege criticat nu poate fi considerat ambiguu, lacunar, neclar sau neprevizibil, regulile de conduită comune și obligatorii pentru reglementarea și desfășurarea procesului penal fiind clare și neechivoce. Normele procesual penale criticate garantează astfel dreptul la apărare și nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 148 alin. (2).

9. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că plângerea reglementată de dispozițiile art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală are ca obiect verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată, dispuse de procuror. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară este chemat să se pronunțe nu asupra fondului cauzei penale - existența faptei, caracterul infracțional al acesteia și imputabilitatea faptei în raport cu persoana cercetată -, ci asupra întemeierii în fapt - raportat la probele administrate în urmărirea penală - și în drept - raportat la prevederile legale incidente - a soluției dispuse de procuror. Opțiunea legiuitorului de a nu permite administrarea de probe noi în procedura plângerii reglementate de art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală are o justificare în specificul acestei proceduri, căci verificarea legalității și temeiniciei soluției procurorului nu poate fi făcută decât prin raportare la situația de fapt și la probele avute în vedere de procuror în faza de urmărire penală. În această procedură specială, constatarea necesității administrării unor probe noi echivalează de lege lata cu constatarea caracterului incomplet al probatoriului administrat în faza de urmărire penală. Astfel, dacă examinând plângerea, judecătorul de cameră preliminară constată că probele administrate în faza urmăririi penale nu confirmă soluția procurorului și nici nu sunt suficiente pentru a justifica o altă soluție, acesta nu poate proceda la completarea probatoriului, ci va dispune - în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală sau, după caz, al art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală - admiterea plângerii, desființarea soluției atacate și trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală; în același sens sunt și dispozițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, potrivit cărora începerea judecății - ca urmare a admiterii plângerii și desființării soluției atacate - nu poate fi dispusă decât dacă judecătorul de cameră preliminară constată că probele legal administrate sunt suficiente. Așadar, în cazul contrar, acesta nu va putea complini probatoriul, ci va trebui să trimită cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale. Apreciază că soluția legislativă nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, de vreme ce, în prezent, ca urmare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014 , judecarea plângerii reglementate de art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală, are loc cu citarea petentului, dar și a părților și subiecților procesuali principali, în condiții de contradictorialitate și oralitate, aceștia având posibilitatea nu doar de a depune note scrise, ci și de a se prezenta pentru a-și susține punctele de vedere în fața judecătorului de cameră preliminară, personal ori reprezentați sau asistați de apărător.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 341 alin. (2) teza ultimă și art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală. Față de criticile autorilor excepției, Curtea reține că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 315 alin. (1) și art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curții, alin. (2) al art. 341 din Codul de procedură penală a fost modificat prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că soluționarea plângerii s-a făcut prin Încheierea din 21 martie 2016 pronunțată de Judecătoria Tulcea - Secția civilă și penală, în Dosarul nr. 7.323/327/2015 - care este și actul de sesizare a Curții Constituționale, producând efecte norma de procedură prevăzută de textul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, aceasta din urmă se va pronunța asupra dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 . Textele de lege criticate au următorul conținut:

- Art. 315 alin. (1): "(1) Clasarea se dispune când: a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării; b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).";

- Art. 341 alin. (2): "Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale."

14. Autorii excepției apreciază că normele procesual penale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare și art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 315 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează două cazuri ce determină dispunerea clasării, respectiv când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării [lit. a)] și când există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală [lit. b)]. Curtea reține că, potrivit noului Cod de procedură penală, punerea în mișcare a acțiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi, procurorul fiind obligat să dispună acest act procesual în cursul urmăririi, prin ordonanță, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Administrarea de probatorii după declanșarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele - existența faptei, identitatea făptuitorului și responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluție de trimitere în judecată, fie o soluție de netrimitere în judecată. În ceea ce privește soluțiile de neurmărire și netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea și renunțarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanța și, în anumite cazuri, rechizitoriul. Noul Cod de procedură penală reglementează două situații ce determină dispunerea clasării, și anume clasarea exclusiv ca soluție de neurmărire penală - atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării - și clasarea ca urmare a constatării incidenței unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.

16. Curtea reține că soluția de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanță, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Propunerea de clasare a organului de cercetare penală se realizează prin întocmirea unui referat motivat care va cuprinde descrierea elementelor de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta, iar lucrările cauzei, împreună cu referatul, se înaintează procurorului, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru a se dispune soluția de clasare și, după caz, își va însuși propunerea sau o va respinge, prin ordonanță.

Curtea reține că procurorul își poate însuși integral sau parțial argumentele cuprinse în referatul organului de cercetare penală, poate dispune clasarea cu alte argumente ori chiar pe un alt temei de drept decât cel invocat. În ipoteza însușirii, în mod parțial, a propunerii din referat, ori dacă procurorul nu își însușește argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare, potrivit art. 315 alin. (5) din Codul de procedură penală, ordonanța de clasare va cuprinde și motivele noi, de fapt și de drept, diferite de cele invocate în referatul organului de cercetare penală. Dacă își însușește integral motivele cuprinse în referatul organului de cercetare penală, procurorul nu este obligat să motiveze ordonanța de clasare, ci face trimitere la cuprinsul referatului.

17. Față de criticile autorilor excepției, Curtea reține că, în cursul urmăririi penale, persoana vătămată și, implicit, succesorii acesteia, în ipoteza în care persoana vătămată a decedat, beneficiază de toate drepturile reglementate la art. 81 din Codul de procedură penală, inclusiv dreptul de a fi informați, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea lor expresă și dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare. Totodată, Curtea reține că, potrivit art. 316 alin. (1) din Codul de procedură penală, ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate, iar dacă ordonanța nu cuprinde motivele de fapt și de drept, se comunică și o copie a referatului organului de cercetare penală. Așadar, procurorul are obligația ca, după dispunerea soluției de clasare, prin ordonanță, să dispună și comunicarea unei copii a acesteia persoanei vătămate, implicit, succesorilor acesteia, în ipoteza în care persoana vătămată a decedat, suspectului, inculpatului, oricărei persoane interesate, iar, în ipoteza în care ordonanța nu este motivată în fapt și în drept, întrucât procurorul și-a însușit argumentele din referatul organului de cercetare penală, copia ordonanței va fi comunicată împreună cu o copie a referatului. Curtea reține că rațiunea comunicării copiei ordonanței - iar nu doar a unei înștiințări despre clasare - și a unei copii după referatul organului de cercetare penală, către toate persoanele interesate, rezidă în dreptul pe care aceste persoane îl au de a ataca soluția procurorului prin formularea unei plângeri, în temeiul dispozițiilor art. 340 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind necesar ca acestea să aibă acces la motivele de fapt și de drept ce au condus la soluția de clasare, prin aceasta fiind asigurate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

18. Totodată, cât privește cazul de clasare reglementat la art. 315 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării, față de susținerile autorilor excepției, Curtea reține că modurile de sesizare a organului de urmărire penală sunt cele reglementate în art. 288 din Codul de procedură penală, cu referire la plângere art. 289 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilind că aceasta trebuie să cuprindă numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. De asemenea, Curtea reține că, în situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, acestea se restituie, pe cale administrativă, petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc [art. 294 alin. (2) din Codul de procedură penală].

19. Față de cele arătate în precedent, Curtea nu poate reține că normele procesual penale criticate aduc atingere dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil ori principiilor statului de drept invocate de către autorii excepției. În ceea ce privește dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituție, autorii excepției de neconstituționalitate au procedat la simpla enumerare a acestor norme constituționale pretins încălcate, fără a prezenta motive sau argumente în susținerea excepției, și cum din această formulare a excepției nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituționalitate, excepția de neconstituționalitate raportată la aceste prevederi constituționale nu poate fi reținută.

20. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reține că prin

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală și a constatat că soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților" este neconstituțională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate. În acest sens, Curtea a reținut că atât plângerea petentului, cât și notele scrise ale procurorului și ale intimaților sunt susceptibile de a influența soluția privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acțiunii penale. Astfel, din perspectiva contradictorialității și oralității, ca elemente esențiale ale egalității de arme și ale dreptului la un proces echitabil, Curtea a constatat că legea trebuie să prevadă posibilitatea petentului, a procurorului și a intimaților de a dezbate, în mod efectiv, observațiile depuse judecătorului de cameră preliminară, fiind necesară citarea acestora pentru realizarea respectivelor garanții (paragrafele 46 și 47).

21. Curtea reține, de asemenea, că prin

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , precitată, a identificat o modalitate sui generis de formulare a unei acuzații penale în procedura de soluționare a plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Astfel, cu toate că procedura în discuție nu vizează ab initio existența unei acuzații în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluțiile pronunțate de procuror, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desființa soluția atacată și dispune începerea judecății, atunci încheierea pronunțată are valențele unui rechizitoriu, deci a unei acuzații în materie penală (paragraful 34). De aceea, atunci când o instanță - așa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probațiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acțiunii penale, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis fapta considerată ca infracțiune (paragraful 42). În plus, în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea și temeinicia acestora, ci și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus și începerea judecății. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfășurată în aceste situații are o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (paragraful 43). Totodată, Curtea a reținut că principiul egalității armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea a constatat că, prin absența dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu pot, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri și să ridice excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu pot contesta în niciun fel aceste cereri ori excepții, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. De aceea, în condițiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, ci și la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară (paragraful 41).

22. Având în vedere toate aceste considerente de principiu, prin

Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a amintit cele statuate prin

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , precitată, și anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței. Odată citate însă, părțile au posibilitatea să ia cunoștință despre desfășurarea procedurii în fața judecătorului de cameră preliminară și au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile și garanțiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18). Totodată, Curtea reține ca urmare a

Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014 , că se asigură și respectarea dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, drept care conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune, printre altele, participarea la ședințele de judecată și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

23. Totodată, Curtea constată că, în

Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, analizând critici identice celor invocate în prezenta cauză - potrivit cărora dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de clare cu privire la această posibilitate - Curtea a statuat în paragrafele 29-32 ale deciziei precitate că limitarea mijloacelor de probă este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanței procurorului, atacate sub aspectul legalității acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluționării plângerii, instanța să verifice, pe baza lucrărilor și a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanței de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale. De aceea, dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfințit de prevederile constituționale și de reglementările internaționale, petentul având deplina libertate de a demonstra în fața instanței de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum și cu cererile și excepțiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

24. Așa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiție, plângerea reglementată de dispozițiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând prin ea însăși o garanție a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanței procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale și nu încalcă liberul acces la justiție, Curtea Constituțională statuând în acest sens că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege" ( Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994)

25. Totodată, Curtea a reținut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil așa cum este acesta consfințit de prevederile constituționale și de reglementările internaționale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în fața instanței de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum și cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispozițiile legale supuse criticilor de neconstituționalitate rezultă și din reglementarea, prin dispozițiile art. 341 alin. (6) și (7) din Codul de procedură penală, a soluțiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanțelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluția pronunțată, judecătorul de cameră preliminară apreciază și cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluția organului de cercetare penală. Admițând plângerea și desființând soluția atacată, instanța poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului "pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală" [art. 341 alin. (6) lit. b) și alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori schimbă temeiul de drept al soluției de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) și art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desființează soluția și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situații, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanțiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, contestație care va fi soluționată, în lumina

Deciziei Curții Constituționale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părților, subiecților procesuali principali și a procurorului, asigurându-se în acest fel comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului, precum și posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței.

26. De altfel, Curtea a reținut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancționeze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în așa fel încât, în situația dispunerii începerii judecății, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigențelor dreptului la un proces echitabil.

27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Filoteanu și Cornelia Isabelle Filoteanu în Dosarul nr. 7.323/327/2015 al Judecătoriei Tulcea - Secția civilă și penală, și constată că dispozițiile art. 315 alin. (1) și art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Tulcea - Secția civilă și penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 decembrie 2016.