Decizia nr. 129/2017

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990

privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, excepție ridicată de Societatea Comercială Thermax Quality - S.R.L. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 20.356/211/2014 al Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 770D/2016.

2.

La apelul nominal, lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că, la dosar, partea Agenția Națională de Administrare Fiscală a comunicat concluzii scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

4.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.

Prin Decizia civilă nr. 375 din 17 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 20.356/211/2014, Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990

privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite. Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială Thermax Quality - S.R.L. din Cluj-Napoca în soluționarea apelului declarat de aceasta împotriva Sentinței civile nr. 893 din 28 ianuarie 2015 pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 20.356/211/2014, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de autoare în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor seria DGAF nr. 0024957, întocmit la data de 3 septembrie 2014, prin care s-au aplicat autoarei excepției amenzile contravenționale de 2.000 lei, pentru săvârșirea contravenției prevăzute și sancționate de

art. 41 pct. 2 lit. c)

și

art. 42 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 , și de 20.000 lei, pentru săvârșirea contravenției prevăzute de

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 , sancționate de

art. 2 alin. (1)

din același act normativ, întrucât aceasta nu a respectat reglementările emise de Ministerul Finanțelor Publice cu privire la întocmirea și utilizarea documentelor justificative și contabile pentru toate operațiunile efectuate și a efectuat comerț cu ridicata cu mărfuri din categoria materialelor de construcții fără a avea activat codul CAEN corespunzător acestei activități, în perioada noiembrie 2013-iulie 2014, în valoare de 836.400 lei, sumă care, de altfel, a fost confiscată.

6.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea susține, în esență, că textul de lege criticat nu are o redactare suficient de precisă și clară, nefiind previzibil pentru destinatarul normei, întrucât sintagma „fără îndeplinirea condițiilor stabilite de lege“ nu permite acestuia să își adapteze conduita în funcție de aceasta și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele concrete ale cauzei, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă, totodată, textul criticat nefăcând o trimitere la un act normativ de rang egal care s-ar afla în conexiune cu acesta. În aceste condiții, apreciază că petentul nu se bucură de garanția constituțională instituită de principiul legalității, nefiind pus la adăpost de arbitrariul organelor de constatare sau al instanțelor de judecată, în concret, judecătorul fiind constrâns să stabilească, pe cale jurisprudențială, în afara legii, care sunt condițiile privind desfășurarea de activități economice, prin aceasta fiind încălcate dispozițiile

art. 1 alin. (4) din Constituție.

7.

Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază ca fiind neîntemeiată excepția de neconstituționalitate. În acest sens, face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 232 din 5 iulie 2001 , prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990

și, de asemenea, reține că actul normativ precitat a fost modificat, completat și republicat în nenumărate rânduri, ultima republicare având loc în anul 2014, astfel că legea corespunde întocmai prevederilor Constituției și directivelor europene, fiind modificată în sensul acestora din urmă.

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

9.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reține că, în ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor criticate raportat la

art. 1 alin. (5) din Constituție,

Curtea s-a pronunțat prin

Decizia nr. 942 din 13 noiembrie 2012 , în considerentele căreia s-a constatat că acestea au în vedere actele normative referitoare la efectuarea actelor și faptelor de comerț, prevăzând consecințele încălcării legislației în materie, a cărei respectare constituie o obligație preexistentă acestei reglementări. Raportat la cele constatate de instanța de contencios constituțional în decizia precitată, Guvernul apreciază că nu se poate reține nici pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 23 alin. (1) din Constituție

și

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Consideră că dispozițiile

art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală

nu sunt incidente în cauză.

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile scrise comunicate la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992,

reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție,

precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990

privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, care au următorul conținut: „Următoarele fapte reprezintă activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite și constituie contravenții, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni: a) efectuarea de activități de producție, comerț sau prestări de servicii, după caz, fără îndeplinirea condițiilor stabilite prin lege;“.

13.

Autoarea excepției susține că prevederile de lege criticate contravin atât dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (4)

referitor la principiul separației puterilor în stat și

alin. (5)

privind principiul legalității,

art. 23 alin. (12) , potrivit căruia „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii“,

art. 124 alin. (1)

privind înfăptuirea justiției, cât și prevederilor art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil“ și

art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege“ din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că

Legea nr. 12/1990,

act normativ preconstituțional, a fost adoptată la data de 6 august 1990 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 8 august 1990. Soluția legislativă criticată prevăzută de dispozițiile

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990

avea, la data intrării în vigoare a legii, următorul conținut: „Constituie activități comerciale ilicite și au ca efect aplicarea, față de cei care le-au săvârșit, a măsurilor prevăzute în prezenta lege, următoarele: a) efectuarea de acte de comerț fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru desfășurarea unei activități comerciale sau cu încălcarea de către comercianți a obiectului activității lor comerciale, stabilit în condițiile legii;“. Prin

Legea nr. 42/1991

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 12/1990

privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1991, de asemenea act normativ preconstituțional, dispozițiile

art. 1 lit. a)

au fost modificate, având următorul cuprins: „Constituie activități comerciale ilicite și atrag răspunderea contravențională sau penală, după caz, față de cei care le-au săvârșit, următoarele fapte: a) efectuarea de acte sau fapte de comerț de natura celor prevăzute în

Codul comercial

sau în alte legi, fără îndeplinirea condițiilor stabilite prin lege;“. Curtea observă că această din urmă formă s-a menținut și după republicările legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 20 iunie 1991, respectiv nr. 291 din 5 mai 2009. Ulterior republicării din 2009,

art. 1 lit. a)

a fost modificat prin

Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, în sensul că „Următoarele fapte reprezintă activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite și constituie contravenții, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni: a) efectuarea de activități de producție, comerț sau prestări de servicii, după caz, fără îndeplinirea condițiilor stabilite prin lege;“. În urma republicării actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, s-a menținut soluția legislativă, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 187/2012 . Curtea constată că întregul act normativ a fost receptat în noua ordine constituțională instaurată ca urmare a intrării în vigoare a Constituției din 1991, o atare concluzie fiind justificată de activitatea legislativă ce a privit

Legea nr. 12/1990

după data de 8 decembrie 1991, respectiv intervențiile legislative aduse prin numeroase acte normative modificatoare și republicările acesteia, precum și din aplicarea continuă a actului normativ de către autoritățile publice.

15.

Cât privește dispozițiile

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 , în forma anterioară modificării acestui text prin

Legea nr. 187/2012 , acestea au făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin numeroase decizii Curtea Constituțională respingând excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect (a se vedea

deciziile nr. 429 din 18 noiembrie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003,

nr. 262 din 6 martie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 30 mai 2008,

nr. 800 din 3 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 30 iulie 2008,

nr. 1.117 din 16 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 18 noiembrie 2008,

nr. 179 din 12 februarie 2009,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 13 martie 2009, și

nr. 942 din 13 noiembrie 2012,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 23 ianuarie 2013).

16.

Prin deciziile

nr. 1.117 din 16 octombrie 2008

și

nr. 942 din 13 noiembrie 2012,

precitate, Curtea, analizând critici similare celor invocate în prezenta cauză, a constatat că se aduce în discuție o problemă de interpretare și aplicare a textului de lege criticat, respectiv aceea privind sensul noțiunii de „lege“ utilizate în cuprinsul său. S-a reținut că autorul excepției încearcă să convertească această problemă, care intră în competența instanțelor judecătorești, într-o critică de neconstituționalitate, susținând că textul legal nu este suficient de previzibil, deoarece nu precizează care este categoria de acte normative a cărei încălcare a înțeles legiuitorul să o sancționeze - respectiv încălcarea legilor, în sens restrâns, sau a oricărui act normativ. S-a constatat că aceste critici nu pot fi primite, întrucât

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990

este suficient de clar și previzibil, formularea pentru care a optat legiuitorul, în ansamblul general al actului normativ, a cărui adoptare a avut ca scop asigurarea protecției populației împotriva unor activități comerciale ilicite, nelăsând loc vreunui dubiu cu privire la conduita pe care trebuie să o aibă persoanele care desfășoară o activitate comercială.

17.

Totodată, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990

au în vedere actele normative referitoare la efectuarea actelor și faptelor de comerț, prevăzând consecințele încălcării legislației în materie, a cărei respectare constituie o obligație preexistentă acestei reglementări și, pentru acest motiv, nu a reținut încălcarea cerințelor de previzibilitate a normei juridice criticate.

18.

În plus, Curtea a observat că legiuitorul a acordat posibilitatea de a se contesta procesul-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, prin formularea unei plângeri în condițiile

art. 31 și următoarelor din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, prin aceasta contravenientul, partea vătămată ori altă persoană căreia îi aparțin bunurile confiscate, alta decât contravenientul, beneficiind de toate garanțiile care caracterizează un proces echitabil. Astfel, s-a reținut că

alin. (1) al art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

stabilește, fără distincții, că instanța competentă să soluționeze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, între care, potrivit

art. 33

din ordonanță, și organul care a aplicat sancțiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării. Dispozițiile

alin. (2) al art. 34

din ordonanță prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu apel, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie, motivele de apel putând fi susținute și oral în fața instanței.

19.

De asemenea, Curtea a reținut că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului. Chiar dacă

art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

face referire și la dispozițiile

Codului de procedură civilă,

instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenția intră sub incidența

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, nu se poate susține răsturnarea sarcinii probei.

20.

Curtea a observat, totodată, că instanța de la Strasbourg, în Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat că, deși statele au posibilitatea de a nu sancționa unele infracțiuni sau le pot pedepsi pe cale contravențională mai degrabă decât pe cale penală, autorii infracțiunilor nu trebuie să se afle într-o situație defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală. Instanța constituțională a reținut că o asemenea poziție este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenții, din punctul de vedere al protecției juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracțiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte țin de materia penală în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

21.

Curtea a reținut, totodată, că acela care a formulat o plângere contravențională nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului, contravențiile fiind calificate, de principiu, drept „acuzații în materie penală“ în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și intrând sub incidența

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 și 27 septembrie 2011, pronunțate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reținut că încredințarea către autoritățile administrative a sarcinii de a constata și de a sancționa contravențiile nu este incompatibilă cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și trebuie subliniat că este obligatoriu ca partea sancționată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunța asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanțiile prevăzute de

art. 6 din Convenție . Or, Curtea a constatat că o atare obligație este respectată prin dispozițiile

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

22.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

23.

Distinct față de cele reținute de Curte în jurisprudența precitată, cu privire la critica referitoare la lipsa de previzibilitate a dispozițiilor

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 , în concret a sintagmei „fără îndeplinirea condițiilor stabilite prin lege“, Curtea reține că instanța de la Strasbourg a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35;

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragraful 109).

24.

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare,

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Se observă că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarității și previzibilității legii au fost înglobate de instanța de contencios constituțional în propria jurisprudență (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016).

25.

În ceea ce privește conceptul de „lege“, Curtea a reținut în

Decizia nr. 146 din 25 martie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 mai 2004, și

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, că acesta are mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor

art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție , conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării.“, cu prevederile

art. 76 ,

77

și

78 , potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Președintele României și intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conținutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate. În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, Curtea a reținut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând, sub acest aspect, criteriul material. În consecință, întrucât un act juridic normativ, în general, se definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, deci cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material. Astfel, Curtea a reținut că ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului, sub aspect material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii. Mai mult, Curtea a observat că, potrivit

art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală , „Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative (…)“, iar, potrivit alin. (7) al aceluiași articol, ordonanțele de urgență „cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...)“

26.

Curtea a reținut că, deși legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă. În concluzie, Curtea a statuat că, în materie penală, principiul legalității incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul normei este obligat să o respecte.

27.

În aceste condiții, Curtea constată că, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la

art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală , Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în reglementarea

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 , cu respectarea obligației ca normele adoptate să fie precise, clare și previzibile, alcătuirea unei liste exhaustive a actelor normative referitoare la efectuarea actelor și faptelor de comerț nefiind necesară interpretării și aplicării textului de lege atacat pe calea excepției de neconstituționalitate.

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992,

cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Comercială Thermax Quality - S.R.L. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 20.356/211/2014 al Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile

art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990

privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, republicată, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 martie 2017.