Decizia nr. 717/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, excepție ridicată de Alexandru Mihail Boțianu în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 280D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției, asistat de avocatul Mihail Fintoc. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției a depus la dosar Adresa Colegiului Medicilor din România nr. 6.514 din 8 septembrie 2015 privind opinia în legătură cu modul de interpretare a sintagmei "funcționar public" la care se face referire în titlul XII din

Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății - și anume în art. 375, devenit art. 381, în urma republicării legii - din perspectiva art. 175 din Codul penal, un înscris privind modul de calcul al salariului pe luna ianuarie 2014 și note scrise prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în fața Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. În acest sens arată, în esență, că ceea ce se critică este interpretarea dată dispozițiilor

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Apărătorul autorului excepției consideră că sintagma "funcție publică de orice natură" cuprinsă în dispozițiile de lege criticate a generat o practică judecătorească neunitară și că interpretarea dată de instanța supremă, prin decizia mai sus menționată, încalcă principiul accesibilității și previzibilității legii, principiu prevăzut de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens arată că, în considerentele

Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014 , Înalta Curte analizează toate ipotezele cuprinse în alin. (1) lit. a), b) și c) și în alin. (2) din art. 175 al noului Cod penal și, prin excludere, concluzionează că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate se încadrează în dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Astfel, conținutul normei de incriminare este determinat prin analogie și este confuz și neclar, din moment ce nu a fost clar pentru instanțele judecătorești care au pronunțat soluții diferite. Arată că problema de drept în discuție este una mai veche și face trimitere la dispozițiile art. 147 raportat la art. 145 din Codul penal din 1969, cu privire la care, în doctrina vremii, s-a considerat că noțiunea de funcționar în sensul legii penale este mai largă decât cea de funcționar în sensul dreptului "muncitoresc" (cu referire la dreptul muncii) și administrativ. Menționează că, anterior anului 1948, medicii nu au fost considerați funcționari publici și nici asimilați acestora, situația schimbându-se în jurul anului 1951, odată cu încercarea de a încadra cât mai multe din profesiile intelectuale în categoria funcționarilor publici. Această interpretare nu se mai justifică, însă, în prezent, având în vedere că, după 1989, au apărut legi speciale privind organizarea și funcționarea diverselor profesii. Referitor la încălcarea art. 15 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea", arată că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal vin în contradicție cu

Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății, care - la art. 375, devenit art. 381, în urma republicării legii - prevede că medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia. În acest sens face analogie și cu profesia de avocat. Arată, de asemenea, că există discriminare între medicii care lucrează în sistemul de sănătate public și cei din sistemul privat, care nu sunt considerați funcționari publici, deși toți medicii exercită aceeași profesie, stabilesc aceleași raporturi cu pacienții, sunt încadrați cu contract de muncă și sunt remunerați din bani privați, având în vedere că o parte din sumele încasate de medici, indiferent de sistemul din care fac parte, public sau privat, provin de la casa de asigurări de sănătate. În concluzie, consideră că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt neconstituționale, în măsura în care includ și pe medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate.

5. Autorul excepției de neconstituționalitate, solicitând admiterea acesteia, reiterează motivele invocate în notele scrise depuse la dosar. În acest sens invocă prevederile

Legii nr. 95/2006

și ale Codului deontologic al medicilor, arătând că acest cod este bazat pe principiile morale stabilite de Hippocrate, care trebuie avute în vedere inclusiv cu ocazia evaluării comportamentului medicului din punct de vedere juridic. Totodată, face o amplă prezentare a unor aspecte specifice activității medicale și depune, din nou, note scrise.

6. Reprezentantul Ministerului Public arată, cu privire la admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, că, pentru a pronunța hotărârea de condamnare în baza legii vechi, instanța a făcut o evaluare atât a legii noi, cât și a celei vechi. Presupunând că, în baza legii noi, medicul nu ar mai fi fost considerat funcționar public, atunci soluția ar fi fost una de achitare. Existând această evaluare a legii noi și a celei vechi, pe baza căreia instanța a ajuns la concluzia că legea veche este mai favorabilă, este evident că legea nouă a fost luată în considerare așa cum ea a fost interpretată de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din noul Cod penal au legătură cu soluționarea cauzei și, prin urmare, excepția de neconstituționalitate este admisibilă. Pe fondul excepției pune concluzii de respingere ca neîntemeiată. Astfel, în ceea ce privește primul argument adus de autorul excepției - și anume că interpretarea dată dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 26/2014 , este absolut imprevizibilă, inculpatul neștiind cum să își conformeze conduita acestei interpretări -, arată că inculpatul a săvârșit faptele sub imperiul vechiului Cod penal, astfel că îi era aplicabil art. 147 din Codul penal din 1969, cu privire la care a existat o jurisprudență constantă a instanței supreme, în sensul că diverse categorii profesionale, inclusiv cea de medic, se încadrează în noțiunea de funcționar public. Prin urmare, nu a existat niciun fel de incertitudine jurisprudențială până la momentul apariției noului Cod penal. Inculpatul susține că ar fi intervenit o atare incertitudine după data de 1 februarie 2014, întrucât, în baza art. 175 din noul Cod penal, unele instanțe ar fi pronunțat soluții de achitare, considerând că medicul nu ar fi funcționar public sau că ar fi funcționar public în sensul art. 175 alin. (2) din noul Cod. Sub aspectul invocării art. 7 referitor la legalitatea incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale arată că, în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că absența unei interpretări jurisprudențiale accesibile și, în mod rezonabil, previzibile poate conduce la constatarea existenței unei încălcări a drepturilor garantate de art. 7 din Convenție. În speța care a generat Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, Curtea Supremă a Spaniei și-a schimbat, într-un mod într-adevăr imprevizibil, o jurisprudență care durase douăzeci de ani, ceea ce a dus - pentru o persoană care fusese condamnată anterior și se aștepta, în mod rezonabil, să fie liberată condiționat - la prelungirea termenului la împlinirea căruia putea cere liberarea condiționată cu vreo nouă ani de zile. Or, nu aceasta este situația în speța de față, în care este vorba de un proces natural de formare a unei jurisprudențe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, lucru firesc, care se întâmplă ori de câte ori intervine o nouă prevedere legală. La pct. IV din

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

sunt arătate punctele de vedere comunicate de instanțele judecătorești și reiese că opinia majoritară a fost aceea că medicul este funcționar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, a doua opinie a fost aceea că medicul este funcționar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, existând foarte puține puncte de vedere cum că ar fi funcționar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, singura variantă care i-ar fi fost favorabilă autorului excepției, întrucât el era acuzat că a luat mită pentru a-și îndeplini atribuțiile de serviciu. Este irelevant dacă medicul este considerat funcționar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua sau în sensul art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, pentru că în ambele cazuri inculpatul este condamnat. Pronunțarea unei singure hotărâri de achitare - care aparține Înaltei Curți și prin care se reține că medicul ar fi funcționar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal - în perioada de timp de la intrarea în vigoare a noului Cod penal și până la apariția

Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, perioadă care a fost una extrem de scurtă, nu poate duce la concluzia că a existat o incertitudine jurisprudențială.

7. Reprezentantul Ministerului Public mai arată că se invocă de către autorul excepției și încălcarea art. 16 din Constituție, întrucât nu ar exista nicio justificare pentru ca medicul care este remunerat din fonduri publice să fie tratat diferit de medicul care nu e remunerat din fonduri publice. Consideră că este evident că cele două categorii sunt diferite și regimul lor este diferit, iar criteriul remunerării din fonduri publice pentru încadrarea sau nu în noțiunea de funcționar public prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal a fost reținut chiar de către Curtea Constituțională în jurisprudența sa, și anume în

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), prin care Curtea s-a pronunțat asupra unei inițiative legislative de modificare a conținutului infracțiunii de conflict de interese prin excluderea anumitor categorii de demnitari de la posibilitatea de a fi subiecți activi ai acestei infracțiuni. Prin urmare, referitor la criteriul criticat de autorul excepției, Curtea Constituțională a constatat că nu este unul discriminatoriu. În al treilea rând, referitor la susținerea autorului excepției potrivit căreia este inadmisibil ca noțiunea de "funcționar public" să primească interpretări diferite în dreptul administrativ și în dreptul penal, arată că o asemenea diferențiere există deja în jurisprudența Curții Constituționale, de exemplu, în

Decizia nr. 1.611 din 20 decembrie 2011

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 9 februarie 2012) și în

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , menționată anterior, prin care Curtea a arătat că noțiunile de "funcționar public" sunt diferite în cele două ramuri de drept. În fine, consideră vădit inadmisibilă cererea autorului excepției adresată Curții Constituționale pentru a pronunța o soluție în sensul că medicul ar fi funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât Curtea nu poate interpreta legea, acest atribut revenind instanțelor judecătorești.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

8. Prin Încheierea din 5 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 7.932/102/2012, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Alexandru Mihail Boțianu cu ocazia soluționării apelului formulat într-o cauză penală în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite, prevăzute de art. 254 alin. 1 și de art. 256 alin. 1 din Codul penal din 1969, care corespund incriminării cuprinse în art. 289 alin. (1) din noul Cod penal.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, ale art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și la principiul potrivit căruia "nimeni nu este mai presus de lege", ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și ale art. 45 privind libertatea economică, precum și ale art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, arată că legea penală este de strictă interpretare și nimeni nu poate fi condamnat în mod arbitrar, doar prin analogie cu alte categorii sociale, în absența unui text de lege clar și neechivoc. Consideră că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , constituie o aplicare extensivă a legii penale, în lipsa, cel puțin, a unei interpretări jurisprudențiale accesibile și rezonabil previzibile. În acest sens invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 7 paragraful 1 din Convenție, și anume principiile enunțate de Curtea de la Strasbourg în considerentele Hotărârii din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010.

10. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 privind universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, autorul excepției consideră că art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal este în vădită contradicție cu

art. 375 din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006) - devenit art. 381 din același act normativ, în urma republicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015 - potrivit căruia "(1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. (2) Având în vedere natura profesiei de medic și obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său, medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia. (3) În legătură cu exercitarea profesiei și în limita competențelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripția și recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligația medicului de deosebit respect față de ființa umană și de loialitate față de pacientul său, precum și dreptul medicului de a prescrie și de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului." Susține că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție au o formulare ambiguă, neclară, imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică și care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ și cea din dreptul civil.

11. Autorul excepției consideră că formularea ambiguă a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal creează discriminare prin stabilirea unor regimuri sancționatorii diferențiate pentru medicii care lucrează în sistemul de sănătate public și cei din sistemul privat. Astfel, potrivit interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , doar medicii din sistemul public sunt considerați a fi funcționari publici, cu toate că desfășoară o activitate profesională liberală la fel ca și cei din sistemul privat, ceea ce duce la încălcarea art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și principiul potrivit căruia "nimeni nu este mai presus de lege".

12. Susține că o eventuală condamnare în baza unui text de lege neclar și a unei interpretări excesiv de dezavantajoase a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție. Jurisprudența trebuie astfel orientată încât să respecte spiritul legii, nicidecum să acopere lacunele acesteia. O clarificare a acestui text este imperios necesară, fiind atributul exclusiv al legiuitorului să intervină, nicidecum al jurisprudenței. Consideră că încadrarea medicului din sistemul public de sănătate în categoria funcționarilor publici, ca subiect activ al infracțiunii de luare de mită, este realizată de instanța supremă - în demersul unificării practicii judiciare - în absența unor prevederi legale explicite și, mai mult decât atât, în vădită contradicție cu dispozițiile

Legii nr. 95/2006 , potrivit cărora medicul nu este funcționar public. Subliniază necesitatea elaborării unei definiții de o precizie absolută a "funcției publice", legiuitorul fiind obligat să prezinte o enumerare limitativă în acest sens, întrucât este inadmisibil într-un stat de drept ca o noțiune juridică să aibă interpretări diferite în dreptul penal față de dreptul civil și de dreptul administrativ.

13. De asemenea consideră că dispozițiile de lege criticate aduc atingere și dreptului la ocrotirea vieții intime, familiale și private și libertății economice prevăzute de art. 26 alin. (1) și de art. 45 din Constituție. Cu privire la dreptul medicului de a-și exercita profesia face trimitere la prevederile

Legii nr. 95/2006

și ale Codului deontologic al medicilor, cod bazat pe principiile morale stabilite de Hippocrate, care trebuie avute în vedere inclusiv cu ocazia evaluării juridice a comportamentului medicului. Astfel, afirmă că Hippocrate enumera foarte precis persoanele de la care medicul nu are voie să primească o răsplată materială, și anume de la familia maestrului său și de la cei săraci.

14. În fine, susține că medicul curant ar putea fi încadrat în categoria persoanelor asimilate funcționarului public, potrivit alin. (2) teza a doua a art. 175 din Codul penal, care vizează "persoana care exercită un serviciu de interes public" și "care este supusă controlului ori supravegherii acestora [autorităților publice] cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public". Or, prin aplicarea acestor prevederi, ar deveni incidente dispozițiile alin. (2) al art. 289 din Codul penal, care limitează faptele de corupție doar la cele care privesc încălcări ale atribuțiilor de serviciu și nicidecum recompensarea unor acte performante, necesare și utile.

15. Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că infracțiunile de luare de mită și de primire de foloase necuvenite, reglementate în art. 254 alin. 1, respectiv art. 256 alin. 1 din vechiul Cod penal, în vigoare la data presupusei săvârșiri a faptelor de către inculpat, se regăsesc în actuala reglementare, respectiv în art. 289 alin. (1) din Codul penal. Calitatea de subiect activ calificat a inculpatului era dată de încadrarea acestuia în categoria persoanelor prevăzute de art. 147 alin. 1 din vechiul Cod penal, reglementare care se regăsește în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal actual, așa cum, de altfel, a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , potrivit căreia medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Din această perspectivă, instanța apreciază că dispozițiile de lege criticate nu vin în contradicție cu prevederile din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate de autorul excepției. Astfel, nu sunt încălcate prevederile art. 11 alin. (1) și (2) și ale art. 20 din Constituție raportate la art. 7 paragraful 1 din Convenție, deoarece faptele de luare de mită și de primire de foloase necuvenite săvârșite de către o persoană dintre cele prevăzute de art. 147 alin. 1 din vechiul Cod penal [art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din actualul Cod penal] constituiau infracțiuni la momentul presupusei săvârșiri a lor de către inculpat. Situația acestuia de medic angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care îi dă calitatea de subiect activ calificat cerută pentru cele două infracțiuni, este total diferită față de situația reclamanților din Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României. Instanța consideră că dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere nici prevederilor art. 15 din Constituție, deoarece

art. 375 din Legea nr. 95/2006

nu face referire la noțiunea de "funcționar public" definită în art. 175 din Codul penal, ci la noțiunea definită în

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici, potrivit căruia "Funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică". În sensul

Legii nr. 188/1999

medicul nu este funcționar public, deoarece el nu este numit, în condițiile legii, într-o funcție publică. Totodată, potrivit

art. 375 alin. (3) din Legea nr. 95/2006

(în forma anterioară republicării), medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri cu privire la "prescripția și recomandările cu caracter medical", iar independența, libertatea profesională și dreptul de decizie al medicului sunt statuate doar cu privire la "hotărârile cu caracter medical", așa cum reiese din art. 375 alin. (1) din același act normativ. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, instanța apreciază că cele două alineate ale art. 175 din Codul penal acoperă ipoteze diferite pentru medicii angajați cu contract de muncă în sistemul public de sănătate față de cei din sistemul privat, astfel încât nu poate fi primită susținerea autorului excepției privind pretinsa discriminare între cele două categorii de medici. De asemenea consideră că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt accesibile și previzibile, nefiind încălcate nici prevederile art. 21 alin. (3), art. 26 alin. (1) și art. 45 din Constituție.

16. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru ași exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

17. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. În acest sens arată că, prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Instanța supremă a considerat că, în înțelesul legii penale, noțiunile de "funcționar public" și de "funcționar" au o semnificație mai largă decât aceleași noțiuni din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a patrimoniului și de promovare a intereselor colectivității impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei "funcție publică de orice natură", iar nu "funcție publică", a fost acela de a evita existența unei suprapuneri între noțiunea de "funcție publică" în sensul

Legii nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de "funcționar public" în accepțiunea legii penale. Caracterul liberal al profesiei de medic nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracțiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiționează actul medical la care este obligat profesional, moral și legal, de banii sau alte foloase care nu i se cuvin și pe care, direct sau indirect, le pretinde, primește ori le acceptă. Totodată, în raport cu importanța serviciului public de sănătate, pacienții nu pot fi lăsați neprotejați de legea penală, pe considerentul că eventualele acte de pretindere sau primire de sume de bani ori alte foloase de către medicul care funcționează în cadrul sistemului sanitar pot fi integrate sferei de incidență a unor dispoziții normative nepenale. Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal față de art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție consideră că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, dispozițiile de lege criticate, care stabilesc că persoana care - cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație - exercită o funcție publică de orice natură are calitatea de funcționar public nu aduc atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situația reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalității și nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 21 din Constituție, arată că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal nu încalcă principiul liberului acces la justiție, respectiv dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Referitor la celelalte susțineri ale autorului excepției precizează că acestea nu pot fi considerate veritabile critici de neconstituționalitate, întrucât au, mai degrabă, caracterul unor nemulțumiri atât față de modul de redactare a actului normativ, cât și față de interpretarea și aplicarea acestuia. În fine, arată că prevederile art. 26 alin. (1) și ale art. 45 din Constituție nu au incidență în cauza de față.

18. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Din notele scrise ale autorului excepției, depuse în motivarea criticii, reiese, însă, că aceasta privește dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015. Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal". Prin urmare, Curtea se va pronunța asupra dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: b) exercită [...] o funcție publică de orice natură".

21. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor cetățenilor, ale art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și la principiul potrivit căruia "nimeni nu este mai presus de lege", ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și ale art. 45 privind libertatea economică, precum și ale art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că obiectul acesteia îl constituie dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin decizia menționată, Înalta Curte a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie (în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al acestei instanțe, dosar în care a fost ridicată și prezenta excepție de neconstituționalitate) - care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal -, și a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal.

23. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , scopul utilizării de către legiuitor, în dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei "funcție publică de orice natură", iar nu "funcție publică", și anume acela de a evita existența unei suprapuneri între noțiunea de "funcție publică" în sensul

Legii nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 ianuarie 2007), cu modificările și completările ulterioare, și expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în accepțiunea legii penale. Astfel, instanța supremă a reținut că sintagma "funcție publică de orice natură", în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, definește o categorie mai largă decât funcția publică așa cum este ea înțeleasă în dreptul administrativ, iar noțiunea de "funcționar public" este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă

art. 2 din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

24. Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, Curtea Constituțională a statuat - referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înțelesul noțiunilor de "funcționar public" și "funcționar" - că reglementarea prin lege implică definirea de către însăși autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi folosește, cu condiția să nu fie vorba de termeni definiți prin Constituție, în acest caz legiuitorul având obligația să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noțiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naștere la diferențe în determinarea conținutului și a înțelesului acelorași termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăți de interpretare cu ocazia aplicării dispozițiilor legale care conțin noțiuni omonime folosite cu sens diferit, dar - în măsura în care nu se abate de la Constituție - nu este neconstituțional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002).

25. Cu privire la caracterul autonom al noțiunii de "funcționar public", Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că semnificația noțiunii de "funcționar public" din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de "funcționar" din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noțiunile de "funcționar public" și de "funcționar" au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal ( Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

26. Curtea constată că legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunțat la definiția legală a noțiunii de "funcționar", iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiție mai detaliată a noțiunii de "funcționar public" față de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, "funcționarul public" este "persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia", iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public".

27. Prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracțiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiționează actul medical, la care este obligat profesional, moral și legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin și pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primește ori le acceptă. În acest sens, prin

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , citată anterior, Curtea Constituțională a statuat - referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât și la noul Cod penal - că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidență a răspunderii penale în materia infracțiunilor de serviciu și de corupție nu constituie un criteriu obiectiv în funcție de care se poate justifica intervenția legiuitorului. Așa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia mai sus menționată, că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.

28. Curtea reține că, în raport cu importanța serviciului public de sănătate, pacienții nu pot fi lăsați neprotejați de legea penală, astfel încât dispozițiile

art. 381 din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății, republicată, potrivit cărora medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcționarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic și la obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său. Astfel fiind, dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (1), potrivit căruia "cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea".

29. Curtea constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia mai sus menționată, sintagmei "funcție publică de orice natură" din cuprinsul dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal - în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public - se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudențe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudență care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcționar public. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică și care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ și cea din dreptul civil, cum susține autorul excepției, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

30. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de "drept" folosită la art. 7 corespunde celei de "lege" care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coδme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 109).

31. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

32. Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu aduc atingere nici prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și nici celor ale art. 16 alin. (2) privind principiul potrivit căruia "nimeni nu este mai presus de lege". Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, prezenta decizie nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.

33. În fine, prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.

34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru Mihail Boțianu în Dosarul nr. 7.932/102/2012 al Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin

Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 octombrie 2015.