Decizia nr. 697/2017
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 , art. 41 alin. 2 și art. 248 din Codul penal din 1969 , ale art. 35 alin. (1) , art. 48 alin. (1) și art. 297 din Codul penal , precum și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 286/2009 17 iulie 2009 (prevederi anume) privind Codul penal
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Cristina Teodora Pop
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 26 ,
art. 41 alin. 2
și
art. 248 din Codul penal din 1969 , ale
art. 35 alin. (1) ,
art. 48 alin. (1)
și
art. 297 din Codul penal , precum și ale
art. 13^2 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Mugurel Surupăceanu în Dosarul nr. 2.035/95/2016 al Tribunalului Gorj - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.479D/2016.
2.
La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Cu privire la
art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969
și
art. 35 alin. (1) din Codul penal , arată că, în mod evident, acestea au în vedere acțiuni sau inacțiuni care formează împreună conținutul aceleiași infracțiuni și că nu poate fi vorba de infracțiuni diferite. Cu privire la sintagma „înlesnește sau ajută în orice mod“, pe care legiuitorul o folosește cu ocazia definirii complicelui, în cuprinsul
art. 26 din Codul penal
și, respectiv, în cel al
art. 48 din Codul penal din 1969 , se susține că aceasta a fost explicată, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, fiind vorba despre un ajutor de natură materială sau morală, care se dă autorului infracțiunii, fie înaintea săvârșirii faptei, în ipoteza înlesnirii, fie în momentul săvârșirii infracțiunii, în situația complicității concomitente. Se arată că aceste aspecte sunt explicitate de către textele criticate, care, astfel, nu ridică probleme de interpretare. În privința dispozițiilor legale criticate care reglementează infracțiuni de corupție, se apreciază că sunt incidente
deciziile Curții Constituționale nr. 400 din 15 iunie 2016
și
nr. 392 din 6 iunie 2017 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 19 decembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.035/95/2016, Tribunalul Gorj - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 26 ,
art. 41 alin. 2
și
art. 248 din Codul penal din 1969 , ale
art. 35 alin. (1) ,
art. 48 alin. (1)
și
art. 297 din Codul penal , precum și ale
art. 13^2 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție invocată de Mugurel Surupăceanu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că sintagma „acțiuni sau inacțiuni, care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni“ din cuprinsul dispozițiilor
art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969
și
art. 35 alin. (1) din Codul penal
este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât nu enumeră, cu precizie, care sunt faptele care intră sub incidența textului criticat. Se arată că legiuitorul nu a arătat dacă sintagma criticată are în vedere acțiuni sau inacțiuni care în momentul săvârșirii lor constituiau o infracțiune sau dacă este vorba despre acțiuni sau inacțiuni ce au legătură cu fapta săvârșită, fără a constitui însă, în mod obligatoriu, fiecare în parte, o infracțiune. Pentru aceste motive, se susține încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor
art. 1 alin. (5) din Constituție
și ale
art. 7 paragraful 1 din Convenție . Se susține, totodată, încălcarea, prin dispozițiile
art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969
și ale
art. 35 alin. (1) din Codul penal , a prevederilor
art. 8 alin. (4)
și
art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se face trimitere la considerentele
Deciziei Curții Constituționale nr. 390 din 2 iulie 2014 , paragraful 31. De asemenea, se mai arată că aceleași vicii de neconstituționalitate sunt prezentate și de sintagma „înlesnește sau ajută în orice mod“ din cuprinsul
art. 48 din Codul penal
și al
art. 25 din Codul penal din 1969 , întrucât, prin folosirea expresiei „în orice mod“, legiuitorul a trecut sub semnul subiectivismului, respectiv a aprecierii organelor judiciare implicate în soluționarea cauzelor penale, determinarea conținutului acestei expresii. În acest sens, se arată că aceleași fapte sau omisiuni ar putea fi încadrate, de către anumite organe judiciare, în sfera sintagmei criticate, în timp ce de către altele ar putea fi lăsate în afara acesteia. Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 248 din Codul penal din 1969 ,
art. 297 din Codul penal
și
art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , se arată că acestea continuă să fie neconstituționale și după pronunțarea de către Curtea Constituțională a
Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 . Se susține că pronunțarea de către instanța de contencios constituțional a unei decizii interpretative nu împiedică reexaminarea constituționalității acelorași dispoziții legale, prin raportare la alte dispoziții ale
Constituției . Se arată că textele criticate nu îndeplinesc criteriile de calitate a legii, conținutul acestora fiind, totodată, lipsit de proporționalitate, întrucât nu respectă principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte, ca infracțiune, trebuie să survină doar ca o ultimă soluție, adoptată în scopul protejării
unei valori sociale, atunci când adoptarea altor norme sau sancțiuni, fără caracter penal, nu este suficientă, încălcând astfel prevederile
art. 73 alin. (3) lit. h) ,
art. 23 alin. (12)
și
art. 53 alin. (2) din Constituție . Se arată că din existența obligației constituționale a reglementării prin lege organică a infracțiunilor rezultă că, pentru a fi considerată infracțiune, o faptă, acțiune sau inacțiune trebuie să prezinte o anumită gravitate, în sensul lezării grave a unor valori sociale. Se susține că
nu este lege organică, motiv pentru care aceasta contravine dispozițiilor constituționale ale
art. 73 alin. (3) lit. h) . Se susține, de asemenea, că, pentru a nu încălca principiul legalității incriminării, prevăzut la
art. 23 alin. (12) din Constituție , o lege trebuie să ofere suficiente criterii de proporționalitate, pentru a diferenția o faptă infracțională de una neinfracțională, în funcție de intensitatea lezării valorilor sociale ocrotite. Pentru aceleași motive, se susține că incriminarea faptelor prevăzute în ipotezele normelor juridice de drept penal analizate nu este proporțională cu scopul care a determinat-o, aspect ce constituie o încălcare a dispozițiilor
art. 53 alin. (2) din Constituție . Se susține, totodată, încălcarea prevederilor
art. 49 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se face trimitere la Rezoluția Consiliului Europei nr. 1.950/2013, ce recomandă statelor membre, care au reglementată în legislația internă infracțiunea de abuz în serviciu, să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții legale, în scopul limitării domeniului lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția. Or, se arată că textele criticate sunt în contradicție cu recomandările anterior menționate, întrucât, potrivit acestor dispoziții legale, orice acțiune sau inacțiune a funcționarului public, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normelor de incriminare analizate. Se susține că, în prezent, îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către funcționarul public, cu încălcarea dispozițiilor legale, poate antrena răspunderea contravențională, disciplinară sau penală a respectivului funcționar public, fără a exista un criteriu legal de diferențiere între aceste forme de răspundere juridică. Se arată că, astfel, aplicarea normelor penale criticate este plasată sub semnul arbitrarului.
6.
Tribunalul Gorj - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că prevederile
art. 26
și
art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969
și ale
art. 35 alin. (1)
și
art. 48 alin. (1) din Codul penal
respectă exigențele de claritate, precizie și previzibilitate, impuse prin dispozițiile
art. 1 alin. (5) din Constituție , permițând destinatarilor legii penale să își adapteze conduita la cerințele acesteia și, totodată, că textele criticate respectă dreptul la un proces echitabil, reglementat la
art. 21 alin. (3) din Constituție
și la
art. 6 din Convenție . Referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile
Legii nr. 78/2000 , a dispozițiilor constituționale ale
art. 73 alin. (3) lit. h) , se arată că această critică nu poate fi reținută, întrucât legea anterior referită a fost adoptată conform prevederilor
art. 74 alin. (1) din Constituție , fiind, prin urmare, lege organică. De asemenea, se apreciază că textele criticate nu contravin dispozițiilor
art. 23 alin. (12)
și
art. 53 alin. (2) din Constituție .
7.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că prevederile legale criticate sunt clare, precise și previzibile, prin raportare la standardele impuse prin jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii. Sunt invocate deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 și nr. 146 din 12 martie 2015 și hotărârile din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996 și 4 mai 2000, pronunțate în cauzele Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, și
Rotaru împotriva României , paragraful 55. Se susține, de asemenea, că dispozițiile legale criticate ce reglementează unitatea de infracțiune nu ridică probleme de înțelegere sau interpretare și că, de altfel, enumerarea, de către legiuitor, în cuprinsul lor a tuturor acțiunilor sau inacțiunilor care pot constitui fiecare în parte conținutul unei singure infracțiuni nici nu este posibilă. Referitor la sintagma „în orice mod“ din cuprinsul
art. 26
și
art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 , se arată că este suficient de clară, fiind considerată complicitate orice acțiune a unei persoane care este de natură a înlesni comiterea unei infracțiuni de către o altă persoană. Se mai susține că dispozițiile
art. 41 din Codul penal din 1969
și ale
art. 35 alin. (1) din Codul penal
nu au în vedere sancționarea unor fapte care, în momentul comiterii, nu constituiau infracțiuni, ci sancționarea acelor fapte care, la respectivul moment, întruneau conținutul constitutiv al unei infracțiuni.
9.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
10.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
11.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 26 ,
art. 41 alin. 2
și
art. 248 din Codul penal din 1969 , precum și ale
art. 35 alin. (1) ,
art. 48 alin. (1)
și
art. 297 din Codul penal , precum și ale
art. 13^2 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din data de 18 mai 2000, care au următorul cuprins:
–
Articolul 26
din Codul penal din 1969 : „Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.“;
–
Articolul 41
alin. (2) din Codul penal din 1969 : „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.“;
–
Articolul 248
din Codul penal din 1969 : „Fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă
art. 145
sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“;
–
Articolul 35
alin. (1) din Codul penal : „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.“;
–
Articolul 48
alin. (1) din Codul penal : „Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.“;
–
Articolul 297
din Codul penal :
Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.“;
–
Articolul 13
^2 din Legea nr. 78/2000 : „În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“
12.
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale
art. 1 alin. (5)
referitor la calitatea legii,
art. 21 alin. (3)
cu privire la dreptul la un proces echitabil,
art. 23 alin. (12)
referitor la legalitatea incriminării și a pedepsei,
art. 53 alin. (2)
cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și
art. 73 alin. (3) lit. h)
cu privire la categorii de legi, precum și prevederilor
art. 6 paragraful 1
și
art. 7 paragraful 1 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil și la legalitatea incriminării și a pedepsei și dispozițiilor
art. 49 din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor.
13.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că sintagma „acțiuni sau inacțiuni, care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni“ din cuprinsul dispozițiilor
art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969
și
art. 35 alin. (1) din Codul penal , Curtea constată că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, se poate deduce că aceasta are în vedere acțiuni sau inacțiuni care, în momentul săvârșirii lor, prezintă, fiecare, elementele constitutive ale aceleiași infracțiuni. În acest context, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, Curtea constată că noțiunea de „infracțiune“ este folosită de legiuitor în sens larg, putând fi reținute, ca formând o infracțiune continuată, acțiuni sau inacțiuni care întrunesc conținutul constitutiv al formei de bază sau al unei forme atenuate sau agravate a aceleiași infracțiuni, precum și tentative pedepsibile ale acesteia. Aceste considerente nu permit însă ca, în conținutul infracțiunii continuate, să fie încadrate, așa cum se arată în susținerea excepției, și acțiuni sau inacțiuni care au legătură cu infracțiunea săvârșită, fără a putea forma, analizate separat, conținutul uneia dintre formele pedepsibile ale respectivei infracțiuni, întrucât această înțelegere a textului criticat ar reprezenta, de fapt, interpretarea sa per a contrario și, prin urmare, aplicarea acestuia în sens contrar intenției legiuitorului. Aceste aspecte nu sunt de natură a determina lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a prevederilor
art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969
și
art. 35 alin. (1) din Codul penal , textele criticate întrunind condițiile referitoare la calitatea legii și cele impuse de principiul legalității incriminării.
14.
În ceea ce privește sintagma „înlesnește sau ajută în orice mod“ din cuprinsul
art. 26 din Codul penal din 1969
și al
art. 48 alin. (1) din Codul penal , Curtea reține că acțiunea de înlesnire, ca act de complicitate, are în vedere acțiuni sau inacțiuni săvârșite de complice anterior săvârșirii faptei de către autorul infracțiunii, care pot consta în fapte precum îndepărtarea obstacolelor din calea autorului infracțiunii și care sunt de natură a-l împiedica pe acesta în realizarea rezoluției infracționale, în procurarea instrumentelor necesare comiterii infracțiunii, în confecționarea unor asemenea instrumente sau în adaptarea lor pentru a putea fi folosite în scopul anterior precizat, în acordarea de sfaturi, în furnizarea de informații sau în alte fapte similare. La rândul său, acțiunea de ajutare, ca formă de complicitate, se referă la acte ce se desfășoară concomitent cu săvârșirea faptelor de către autorul infracțiunii și care pot consta în conduite precum asigurarea pazei pentru a putea comite fapta prevăzută de legea penală, înmânarea unei arme sau a unui obiect contondent, deconectarea unui sistem de alarmă sau distragerea atenției altor persoane. Așa fiind, folosirea de către legiuitor a sintagmei „în orice mod“ după expresia „înlesnește sau ajută“, exprimă, de fapt, intenția acestuia de a include în sfera actelor de complicitate și, prin urmare, de a pedepsi, conform regimului juridic prevăzut în privința complicității, orice fapte de înlesnire sau ajutor efectuate în favoarea autorului infracțiunii, indiferent de felul sau modalitatea de comitere a acestora. De altfel, acțiunile sau inacțiunile care înlesnesc sau ajută autorul infracțiunii în punerea în executare a rezoluției sale infracționale pot fi foarte diverse, fiind specifice fiecărei fapte care constituie element material al laturii obiective a unei infracțiuni, dintre cele prevăzute în
sau în legile speciale, motiv pentru care o enumerare exhaustivă a acestor fapte în cuprinsul dispozițiilor
art. 26 din Codul penal din 1969
și ale
art. 48 alin. (1) din Codul penal
ar fi fost imposibilă. Prin urmare, într-adevăr, legiuitorul a lăsat la latitudinea organelor judiciare, cărora le revine atribuția de a interpreta și aplica textele criticate, încadrarea unor fapte de înlesnire sau ajutare, potrivit dispozițiilor legale analizate, însă aceasta nu presupune per se caracterul discreționar al unei asemenea încadrări, textele criticate prevăzând, într-o manieră clară, că este vorba despre fapte prin care este făcută posibilă sau care concură la săvârșirea infracțiunii. Pentru aceste motive, Curtea reține că prevederile
art. 26 din Codul penal din 1969
și ale
art. 48 din Codul penal
respectă standardele de calitate a legii și exigențele principiului legalității incriminării.
15.
Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea constată că dispozițiile
art. 26
și
art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969
și cele ale
art. 35 alin. (1)
și
art. 48 alin. (1) din Codul penal
sunt în acord cu prevederile
art. 1 alin. (5)
și
art. 23 alin. (12) din Constituție
și cu cele ale
art. 7 paragraful 1 din Convenție .
16.
Cu privire la criticile ce au ca obiect aspecte de oportunitate și proporționalitate a incriminării faptelor de abuz în serviciu, conform prevederilor
art. 248 din Codul penal din 1969 ,
art. 297 din Codul penal
și ale
art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , Curtea reține că, prin
Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, a stabilit că, prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos“, din cuprinsul textului criticat, se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“, subliniind, totodată, caracterul subsidiar al răspunderii penale pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, aspecte ce au avut ca rezultat stabilirea cu o mai mare exactitate a conținutului constitutiv al infracțiunii analizate și, totodată, reducerea sferei sale de aplicare.
17.
Tot prin
Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 , paragraful 55, Curtea a constatat necesitatea reglementării, de către legiuitor, a unui prag al pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale. De asemenea, prin paragraful 56 al deciziei mai sus invocate, instanța de contencios constituțional a constatat că nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale
art. 142 alin. (1) , potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației
Constituției “, și de cele ale
art. 1 alin. (5) , potrivit cărora, „În România, respectarea [...] legilor este
obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.
18.
Or, aspectele mai sus invocate sunt de natură a conferi un caracter proporțional reglementării criticate, prin mecanismele specifice controlului de constituționalitate.
19.
Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor
art. 21 alin. (3) din Constituție
și ale
art. 6 paragraful 1 din Convenție , Curtea reține că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispozițiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanțial, iar garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal.
20.
În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate extrinsecă a dispozițiilor
Legii nr. 78/2000 , Curtea reține că aceasta nu poate fi reținută pentru motivele invocate de autorul excepției, întrucât actul normativ anterior menționat a fost adoptat conform procedurii reglementate la
art. 74 alin. (1) din Constituție , în forma anterioară revizuirii sale din anul 2003, dispoziție constituțională ce reglementa procedura de adoptare a legilor organice.
21.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mugurel Surupăceanu în Dosarul nr. 2.035/95/2016 al Tribunalului Gorj - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 26 ,
art. 41 alin. 2
și
art. 248 din Codul penal din 1969 , ale
art. 35 alin. (1) ,
art. 48 alin. (1)
și
art. 297 din Codul penal , precum și ale
art. 13^2 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Gorj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 7 noiembrie 2017.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.