Decizia nr. 263/2018

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, excepție ridicată de Alin Delon Lică în Dosarul nr. 680/3/2016 (3.585/2016) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.336D/2017.

2.

La apelul nominal răspunde autorul excepției, prezent personal și asistat de doamna avocat Florentina Beatrice Dan, din cadrul Baroului București, cu delegație depusă la dosar, precum și partea Iulian Gheorghe. Lipsesc celelalte părți, procedura de citare fiind legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul este la al doilea termen de judecată, primul termen fiind pe data de 3 aprilie 2018, când, în vederea pregătirii apărării, în temeiul dispozițiilor

art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă

și ale

art. 14 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a amânat dezbaterile pentru data de 24 aprilie 2018.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se arată să excepția de neconstituționalitate este admisibilă. Pe fond se susține că

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu distinge între faptele pe care le incriminează și elementul material al infracțiunii prevăzute la

art. 2 alin. (1)

din aceeași lege, creând, atât la nivelul instanțelor, cât și în rândul destinatarilor legii, o reală confuzie între infracțiunile reglementate prin dispozițiile legale anterior menționate, instanțele arătând, în jurisprudența lor, că nu se poate reține un concurs între cele două infracțiuni. Se susține că, de altfel, ipoteza introducerii sau cea a scoaterii din țară a drogurilor, prevăzută la

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , nu ar fi posibilă fără realizarea unor operațiuni precum procurarea, transportul sau întreținerea acestora, fapte incriminate la

art. 2 alin. (1)

din același act normativ. Se face trimitere la Decizia penală nr. 1.137 din 12 aprilie 2002, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că infracțiunea prevăzută de

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu este o formă agravată a infracțiunii prevăzute la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 . Se susține că textul criticat creează confuzie, ca urmare a faptului că legiuitorul nu a înțeles să arate, în mod concret, care sunt elementele prin care poate fi săvârșită infracțiunea prevăzută la

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , aspect ce încalcă principiul convențional al legalității incriminării și a pedepsei, reglementat la

art. 7 paragraful 1 din Convenție , principiu care este reglementat și în legislația internă, la nivel constituțional și legal. Se apreciază, prin urmare, că noțiunile de „introducere“ și „scoatere“, „importul“ și „exportul“ sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, creând premisa aplicării acestora ca rezultat al unor interpretări arbitrare. Se conchide că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

și

art. 23 alin. (12) din Constituție .

4.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se susține că autorul excepției invocă, mai degrabă, o problemă de interpretare și aplicare a textului criticat, în concret de stabilire a încadrării juridice a faptelor care fac obiectul cauzei penale în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate. Se susține că, pe de o parte,

art. 3 din Legea nr. 143/2000

sancționează traficul internațional de droguri, în timp ce

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , cu care textul criticat este comparat, sancționează traficul național, iar, pe de altă parte, chiar dacă faptele incriminate la art. 3 anterior menționat presupun și activitatea de transport, totuși, aceasta este o acțiune diferită de cea incriminată la

art. 2 din Legea nr. 143/2000 . Se arată că acesta din urmă are în vedere transportul național al drogurilor de risc și mare risc, pe când

art. 3 din Legea nr. 143/2000

implică și protecția relațiilor sociale referitoare la frontiera de stat și, în subsidiar, și pe cele referitoare la

Codul vamal.

Pentru aceste motive, se susține că obiectul material al infracțiunii prevăzute la

art. 3 din Legea nr. 143/2000

este mai complex decât cel al

art. 2 din Legea nr. 143/2000 . Se arată că și urmările imediate ale celor două infracțiuni sunt diferite. Se susține că această problemă a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , prin care a statuat că în ipoteza invocată de autorul excepției există un concurs între infracțiunile reglementate la

art. 2 alin. (1)

și

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 .

5.

În replică, apărătorul autorului excepției susține că termenii „importul“, „exportul“, „introducerea“, „scoaterea“ nu sunt adecvați pentru a fi folosiți în domeniul dreptului penal, cu atât

mai mult cu cât, în prezenta cauză, țările între care au avut loc operațiunile de import-export fac parte din Uniunea Europeană, în interiorul căreia operațiunile comerciale sunt libere.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6.

Prin Decizia penală nr. 357/A din 7 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 680/3/2016 (3.585/2016), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, excepție ridicată de Alin Delon Lică într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției pentru săvârșirea infracțiunii reglementate la

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 .

7.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât nu specifică dacă în elementul material al laturii sale obiective sunt cuprinse și variantele normative enumerate la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

motiv pentru care, atât în rândul instanțelor, cât și în rândul destinatarilor legii penale, textul criticat creează confuzii în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor. Sunt date ca exemple două decizii penale, prin care instanțele au reținut, pe de o parte, că nu se poate reține un concurs între infracțiunile reglementate la

art. 2 alin. (1)

și

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , întrucât ipoteza introducerii sau scoaterii din țară a drogurilor de risc, prevăzută prin textul criticat, nu poate fi posibilă fără procurarea, transportul, deținerea etc. acestora, acțiuni incriminate prin

art. 2 alin. (1)

anterior menționat, iar, pe de altă parte, că infracțiunea de la

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu este o formă agravată a infracțiunii prevăzute la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 . Se arată că obiectul prezentei excepții nu are în vedere identificarea unei practici neunitare în privința aplicării textului criticat, ci lipsa reglementării, în cuprinsul acestuia, măcar cu titlu exemplificativ, a modalităților prin care poate fi realizat elementul material al laturii obiective a infracțiunii, termenii folosiți de legiuitor, de „introducere sau scoatere din țară“ și „import sau export“ fiind mult prea generali. Se susține că textul criticat nu încalcă dispozițiile constituționale și convenționale invocate, întrucât destinatarii legii nu pot deduce, fără echivoc, care este conduita sancționată prin acesta și dacă, săvârșind una dintre acțiunile prevăzute la

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , comit o singură infracțiune sau două infracțiuni concurente, cea reglementată prin textul criticat și cea prevăzută la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 . Se susține că, așa fiind, prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

creează premisele unei duble incriminări, aspect ce contravine principiului legalității incriminării.

8.

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că acțiunea de introducere în țară a unor droguri de risc nu absoarbe acțiunea de procurare a acestora, motiv pentru care dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu conțin o dublă incriminare. Se arată că legiuitorul a incriminat, la

art. 2 alin. (1) din legea

anterior menționată, circulația drogurilor de risc sub control național, în considerarea faptului că acestea sunt substanțe periculoase pentru sănătatea și viața oamenilor. Pentru aceleași motive, prin textul criticat, a fost reglementată infracțiunea de „introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc“, modalitatea de exprimare a acțiunilor incriminate fiind de domeniul tehnicii legislative, aspect asupra căruia legiuitorul are o competență exclusivă. Se susține, totodată, că autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci are în vedere modalitatea de interpretare și aplicare a textului criticat, în cauza dedusă judecății, aspect din perspectiva căruia prezenta excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă.

9.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu pot genera dificultăți de interpretare, acestea fiind clare, precise și previzibile. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii. Se susține că sintagmele „import“, „export“, „introducere în țară“, „scoatere din țară“ au înțelesul obișnuit, în limba română, indicând activități concrete, a căror detaliere nu este necesară pentru a fi înțelese. Se mai arată că, atâta vreme cât legiuitorul nu distinge, săvârșirea oricăreia dintre activitățile enumerate în ipoteza normei poate constitui elementul material al infracțiunii analizate.

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorului autorului excepției, concluziile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992,

reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție,

precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, care au următorul conținut: „Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.“

14.

Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitor la calitatea legii și

art. 23 alin. (12)

privind legalitatea pedepsei, precum și

prevederilor

art. 7 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la legalitatea incriminării.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că

Legea nr. 143/2000

reglementează, la

art. 2 alin. (1),

infracțiunea de cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, oferire, punere în vânzare, distribuire, livrare cu orice titlu, trimitere, transport, procurare, cumpărare, deținere ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, iar, la

alin. 3 alin. (1) , infracțiunea de introducere sau scoatere din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept.

16.

Din interpretarea sistematică a celor două dispoziții legale anterior menționate rezultă că legiuitorul a înțeles să sancționeze, prin prevederile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

faptele exemplificativ enumerate în cuprinsul normei anterior menționate, iar, la

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , operațiunile care conferă activității de trafic de droguri un caracter internațional. Astfel, elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

constă în săvârșirea oricărei fapte dintre cele enumerate în cuprinsul ipotezei normei de incriminare analizate sau a altor operațiuni privind circulația drogurilor de risc, mai puțin cele de introducere și scoatere din țară, de importul și de export de droguri de risc, care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute la

art. 3 alin. (1)

din aceeași lege.

17.

Așa fiind, Curtea constată că faptele incriminate prin normele de drept penal, mai sus analizate, sunt diferite, motiv pentru care sfera de aplicare a prevederilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu se suprapune cu cea a incriminării de la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 . De asemenea, infracțiunea de introducere sau scoatere din țară, precum și de import ori export de droguri de risc nu absoarbe în conținutul său constitutiv fapte incriminate prin prevederile

art. 2 alin. (1)

din legea analizată. Dimpotrivă, realizarea unor activități de trafic de droguri de risc, care presupun atât acte dintre cele incriminate la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

cât și acte de introducere sau scoatere din țară ori de import sau export al unor astfel de droguri, poate determina reținerea unui concurs între infracțiunile reglementate prin cele două texte de lege analizate. Totodată, având în vedere diferențele existente între latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

și cea a infracțiunii prevăzute la

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , Curtea nu poate reține că aceasta din urmă constituie o formă agravată a celei dintâi, reglementarea de către legiuitor a unor limite speciale mai mari ale pedepsei, în cazul infracțiunii de la

art. 3 alin. (1)

anterior menționat, datorându-se pericolului sporit pe care faptele de introducere sau scoatere din țară, de import și de export de droguri de risc îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin

Legea nr. 143/200 0, precum și pentru cele referitoare la frontiera de stat.

18.

Mai mult, prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 18 mai 2017, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept „dacă acțiunea unică continuă de transport a drogurilor de risc/mare risc, pe teritoriul altui stat și ulterior pe teritoriul României, poate constitui elementul material al infracțiunilor prevăzute de

art. 2

și

art. 3 din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în concurs ideal, sau infracțiunea unică prevăzută de

art. 3

din aceeași lege“, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că acțiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin și pe teritoriul României, fără drept, întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , cât și elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în

art. 3

din același act normativ, în concurs formal (ideal). Or, acest din urmă aspect constituie un alt argument, potrivit căruia faptele incriminate la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu sunt absorbite de elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate la

art. 3

din aceeași lege.

19.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

întrunesc cerințele de claritate, precizie și previzibilitate impuse de dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție , permițând destinatarilor legii penale să își adapteze conduita în funcție de exigențele lor și, totodată, să prevadă consecințele faptelor din domeniul traficului și al consumului ilicit de droguri pe care le săvârșesc. Pentru aceleași considerente, textul criticat este în acord cu exigențele principiului legalității incriminării, astfel cum acesta este reglementat la

art. 23 alin. (12) din Constituție

și la

art. 7 din Convenție . În aceste condiții, susținerile autorului excepției, referitoare la crearea, prin prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , unor confuzii în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor de trafic și consum ilicit de droguri de către organele judiciare vizează, mai degrabă, domeniul interpretării și aplicării textului criticat.

20.

În acest sens, conform jurisprudenței Curții Constituționale, standardele de calitate a legii, prevăzute la

art. 1 alin. (5) din Constituție , sunt îndeplinite, dacă legiuitorul indică în mod clar și neechivoc obiectul material al infracțiunilor în chiar cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă acesta poate fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Potrivit aceleiași jurisprudențe, s-a reținut că legiuitorul nu trebuie să își respecte numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, o asemenea situație putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigențelor constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv la condițiile de claritate, precizie și previzibilitate impuse de dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție

(a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 și 22, și

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 și 25). Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul

și că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea

Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34).

21.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

art. 7 paragraful 1 din Convenție , care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracțiunilor și pedepselor aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la

art. 7

corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din

Convenție

și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în

Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României,

paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. Totodată, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare,

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în

Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României,

paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

22.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alin Delon Lică în Dosarul nr. 680/3/2016 (3.585/2016), al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și constată că dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a II-a penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 aprilie 2018.