Decizia nr. 517/2019

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. II pct. 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Florin Cristian Iaciu în Dosarul nr. 1.655/740/2017 al Judecătoriei Alexandria, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.209D/2017.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală , astfel cum au fost modificate ca urmare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 23 din 20 ianuarie 2016 . Referitor la criticile privind sintagma „interes public“ din cuprinsul

art. 318 din Codul de procedură penală , se face trimitere la caracterul de stat social al statului român, prevăzut la

art. 1 alin. (3) din Constituție , și se susține că, prin organele autorității judecătorești, statul poate face aprecieri asupra interesului public. Cu privire la termenul de 10 zile prevăzut la

art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală , despre care autorul excepției afirmă că intră în contradicție cu dispozițiile

art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală , care prevăd un termen de 20 de zile pentru formularea plângerii împotriva soluției de clasare, se arată că cele două norme procesual penale anterior menționate reglementează instituții diferite, motiv pentru care nu poate fi realizată o uniformizare a acestora sub aspectul celor două termene invocate. Se susține, totodată, că argumentele de neconstituționalitate se bazează pe compararea a două dispoziții legale din cuprinsul

Codului de procedură penală

și pe raportarea concluziilor rezultate din această comparație la dispozițiile

Constituției , mecanism pe care Curtea Constituțională nu îl consideră o veritabilă excepție de neconstituționalitate. Se arată că, din această ultimă perspectivă, critica este inadmisibilă. Referitor la ultima critică de neconstituționalitate formulată, cu privire la limita specială maximă a pedepselor prevăzute în cazul infracțiunilor pentru care procurorul poate renunța la acțiunea penală și, respectiv, judecătorul poate renunța la aplicarea pedepsei, se face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 774 din 28 noiembrie 2017 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 14 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 1.655/740/2017, Judecătoria Alexandria a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. II pct. 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Florin Cristian Iaciu într-o cauză ce are ca obiect confirmarea renunțării la urmărirea penală.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul criticat implică o apreciere de către organele de urmărire penală a interesului public în urmărirea faptei de natură penală, în condițiile în care acest interes nu este, în realitate, al statului, ci al tuturor cetățenilor. Se susține că prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală

creează o diferență de tratament juridic între persoanele în privința cărora se dispune renunțarea la urmărirea penală și cele cu privire la care se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, potrivit

art. 80 din Codul penal , de natură a încălca dispozițiile constituționale ale

art. 16 alin. (1) , prin faptul că renunțarea la urmărirea penală este incidentă în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, în timp ce renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi pronunțată pentru infracțiuni pentru care pedeapsa reglementată de lege este închisoarea de cel mult 5 ani. Se mai arată că termenul de 10 zile prevăzut la

art. 318 din Codul de procedură penală

contravine prevederilor

art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală , conform cărora, în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția.

6.

Judecătoria Alexandria apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține în acest sens că instituția renunțării la urmărirea penală a fost reglementată potrivit politicii penale a statului, la a cărui latitudine este lăsată aprecierea ca unele fapte, care nu au o gravitate sporită, să nu mai facă obiectul trimiterii în judecată. Se arată că prin confirmarea renunțării la urmărirea penală de către instanța de judecată este asigurat accesul liber la justiție. Se mai arată că, atât timp cât statul este titularul acțiunii penale, interesul public, la care fac trimitere dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală , nu poate fi decât al statului, și niciodată al persoanei vătămate. Se susține că și reglementarea unor limite maxime diferite ale infracțiunilor pentru care se pot dispune renunțarea la urmărirea penală și, respectiv, renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă un aspect ce ține de politica penală a statului. În ceea ce privește pretinsa contrarietate între dispozițiile

art. 318

și cele ale

art. 339 din Codul de procedură penală , se arată că aceasta nu este o problemă de constituționalitate a textului criticat.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că renunțarea la urmărirea penală și renunțarea la aplicarea pedepsei nu reprezintă drepturi constituționale, ci o vocație acordată de legiuitor unor categorii de persoane care săvârșesc fapte de natură penală, în situația în care există motive a se crede că, în considerarea calității persoanei și a gravității faptelor comise, neaplicarea, respectiv neexecutarea unei pedepse în regim de detenție este de natură să atingă scopul educațional și de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea sau executarea acesteia. Se susține că, în măsura în care dispozițiile legale criticate se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică și nu afectează dreptul la un proces echitabil în vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziții reprezintă o opțiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispozițiile

art. II pct. 82 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară. Din analiza excepției de neconstituționalitate și având în vedere prevederile

art. 62 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea reține că autorul critică, în realitate, prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins:

(1)

În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

(2)

Interesul public se analizează în raport cu:

a)

conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;

b)

modul și mijloacele de săvârșire a faptei;

c)

scopul urmărit;

d)

urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;

e)

eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;

f)

atitudinea procesuală a persoanei vătămate;

g)

existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

(3)

Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

(4)

Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g).

(5)

Nu se poate dispune renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

(6)

Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a)

să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b)

să ceară public scuze persoanei vătămate;

c)

să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d)

să frecventeze un program de consiliere.

(7)

În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (6), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

(8)

Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la

art. 286 alin. (2) , precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol și

art. 315 alin. (2)-(4) , termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

(9)

În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.

(10)

Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

(11)

Dispozițiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

(12)

Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(13)

Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).

(14)

Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(15)

Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:

a)

desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

b)

desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

(16)

Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

12.

Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitor la calitatea legii, ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în fața legii și ale

art. 115 alin. (6)

cu privire la delegarea legislativă.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit competenței sale, reglementată la

art. 56 din Codul de procedură penală , procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Așa fiind, procurorul reprezintă interesele statului în realizarea urmăririi penale. Mai mult, potrivit prevederilor

art. 4 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, procurorii, la fel ca judecătorii, sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, și să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile și libertățile individuale sunt garantate și că ordinea publică este protejată. Prin urmare, de esența atribuțiilor specifice funcției de procuror este ca acestea să vizeze realizarea unui interes public, acela al aflării adevărului în cauzele penale.

14.

În ceea ce privește renunțarea la urmărirea penală,

art. 318 alin. (2) din Codul de procedură penală

prevede aspectele în raport cu care este stabilită existența interesului public în urmărirea unor fapte prevăzute de legea penală, și anume: conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei; modul și mijloacele de săvârșire a faptei; scopul urmărit; urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii; eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia; atitudinea procesuală a persoanei vătămate; existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

15.

Prin urmare, „interesul public“, astfel cum acesta este prevăzut la

art. 318 din Codul de procedură penală , trebuie interpretat în corelație cu dispozițiile legale ce reglementează funcția de procuror, prin sintagma analizată înțelegându-se, de fapt, un interes al societății, în ansamblul său, în urmărirea și judecarea faptelor prevăzute de legea penală, care îndeplinesc condițiile prevăzute în ipoteza normei juridice criticate.

16.

Mai mult, ordonanța prin care se dispune renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior, în condițiile

art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală , și, potrivit

alin. (12)

al aceluiași articol, este comunicată, în copie, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Acesta din urmă hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a părților, a suspectului, a persoanei vătămate și a altor persoane interesate, precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Toate aceste aspecte procedurale reprezintă garanții ale realizării interesului public, în condițiile renunțării la urmărirea penală de către procuror.

17.

În ceea ce privește pretinsa discriminare pe care dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală

o realizează între persoanele în privința cărora procurorul renunță la urmărirea penală și cele cu privire la care instanța renunță la aplicarea pedepsei, conform

art. 80 din Codul penal , Curtea reține că renunțarea la urmărirea penală și renunțarea la aplicarea pedepsei sunt două instituții diferite, care au temeiuri diferite, chiar dacă au ca efect nepedepsirea persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Astfel, renunțarea la urmărirea penală este o instituție de drept procesual penal, care presupune determinarea de către procuror a lipsei interesului public în urmărirea penală a unor fapte ce lezează valori sociale și, prin urmare, întreruperea desfășurării acestei etape procesuale. Această soluție intervine anterior trimiterii în judecată și este supusă verificării judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Spre deosebire de aceasta, renunțarea la aplicarea pedepsei constituie o formă de individualizare a pedepsei penale și, totodată, o instituție de drept penal substanțial, aplicabilă în faza soluționării cauzei penale. Renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă atunci când infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit și, totodată, când, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia (a se vedea

Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragrafele 24-26).

18.

Mai mult, nu doar natura și fundamentele, dar și scopul celor două instituții este unul diferit, renunțarea la urmărirea penală având ca scop protejarea interesului public, prin aplicarea principiului oportunității, în realizarea actului de justiție, în timp ce scopul renunțării la aplicarea pedepsei are în vedere, mai degrabă, protejarea interesului inculpatului de a-i fi aplicat un regim sancționator adecvat, în raport cu circumstanțele cauzei penale.

19.

În aceste condiții, legiuitorul a prevăzut condiții diferite pentru aplicarea instituțiilor de drept procesual penal și, respectiv, de drept penal supuse analizei. Astfel, renunțarea la urmărirea penală poate fi dispusă, conform

art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală , în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, în timp ce renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă, potrivit

art. 80 alin. (1) din Codul penal , dacă se

constată că sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit; în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

20.

Diferențele mai sus arătate între instituția renunțării la urmărirea penală și cea a renunțării la aplicarea pedepsei constituie criterii obiective, de natură a justifica regimul juridic diferit al celor două instituții, fără ca prin acesta să se creeze discriminare între persoanele cărora le sunt aplicate prevederile

art. 318 din Codul de procedură penală

și cele cărora li se aplică dispozițiile

art. 80 din Codul penal . Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că ar fi contrar

art. 16 alin. (1) din Constituție

să se pretindă uniformitate acolo unde există diferențe clare și obiective de situație sau, după caz, de regim juridic aplicabil ( Decizia nr. 782 din 12 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009) și că

art. 16 din Constituție

vizează egalitatea în drepturi între cetățeni, în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. S-a statuat, de asemenea, că, în felul acesta, se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui ( Decizia nr. 238 din 10 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 14 iunie 2005). Prin urmare, dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală

sunt în deplin acord cu prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituție .

21.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că textul criticat nu contravine dispozițiilor

art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală

referitoare la calitatea legii, acesta făcând o distincție clară, precisă și previzibilă între instituția renunțării la urmărirea penală și cea a renunțării la aplicarea pedepsei și respectând principiul legalității impus de norma constituțională antereferită.

22.

Referitor la critica potrivit căreia termenul de 10 zile prevăzut la

art. 318 alin. (12) din Codul de procedură penală

contravine prevederilor

art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală , conform cărora, în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția, Curtea reține că este de esența controlului de constituționalitate analiza unor dispoziții legale prin raportare la prevederile

Constituției , acesta neputând să vizeze raportarea normelor juridice infraconstituționale la altele din aceeași categorie. În acest sens, prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a constatat că există o structură inerentă și intrinsecă oricărei excepții de neconstituționalitate și că aceasta cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat. Pentru acest motiv, Curtea Constituțională nu poate exercita controlul în raport cu aceste dispoziții legale.

23.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală , a prevederilor

art. 115 alin. (6) din Constituție

referitoare la delegarea legislativă, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate invocă norma constituțională anterior menționată, dar nu arată în ce constă contradictorialitatea dintre aceasta și textul criticat. Or, prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , mai sus invocată, Curtea Constituțională a reținut că „chiar dacă excepția de neconstituționalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele 3 elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referință este unul general, Curtea va respinge excepția ca inadmisibilă, fiind contrară

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

(a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, sau, în cadrul controlului a priori,

Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011). Aceeași soluție va fi urmată și în cazul în care excepția de neconstituționalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invocat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat“. Având în vedere aceste considerente, Curtea Constituțională nu poate exercita controlul de constituționalitate în raport cu dispozițiile legale criticate.

24.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Florin Cristian Iaciu în Dosarul nr. 1.655/740/2017 al Judecătoriei Alexandria și constată că dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Alexandria și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2019.