Decizia nr. 574/2019
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Valer Dorneanu
- președinte
Marian Enache
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia-Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Cristina Teodora Pop
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 257/197/2016/a40 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.800 D/2017.
2.
La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3.
Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 2.801 D/2017, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de același autor în Dosarul nr. 15.866/197/2015/a14 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.
4.
La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.
5.
Curtea, având în vedere obiectul excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor
art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea Dosarului nr. 2.801 D/2017 la Dosarul nr. 2.800 D/2017, care este primul înregistrat.
6.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca inadmisibilă, având în vedere că aceasta nu este motivată suficient pentru a putea stabili care este critica de neconstituționalitate. Se susține că autorul invocă o lipsă de claritate a textului criticat, fără a arăta, însă, în ce constă contradicția dintre textele constituționale și convenționale invocate și
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , fiind astfel încălcate prevederile
art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:
7.
Prin deciziile penale nr. 154 din 25 septembrie 2017 și nr. 155 din 25 septembrie 2017, pronunțate în dosarele nr. 1.719/1/2017 și nr. 2.275/1/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Alen Daniel Moisin în cauze având ca obiect soluționarea unor contestații formulate de autorul excepției de neconstituționalitate împotriva unor încheieri pronunțate de Curtea de Apel Brașov - Secția penală, prin care a fost confirmată măsura arestării preventive dispuse în privința acestuia. Prin deciziile nr. 500 din 11 mai 2017 și nr. 487 din 9 mai 2017, pronunțate în dosarele nr. 257/197/2016/a40 și nr. 15.866/197/2015/a14, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală . Împotriva deciziilor anterior menționate, autorul excepției a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, recurs ce a fost admis, prin deciziile penale nr. 154 din 25 septembrie 2017 și nr. 155 din 25 septembrie 2017, pronunțate în dosarele nr. 1.719/1/2017 și nr. 2.275/1/2017, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu prezenta excepție de neconstituționalitate.
8.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispoziția legală criticată, potrivit căreia împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare, este lipsită de claritate, motiv pentru care aceasta contravine prevederilor constituționale ale
art. 23 alin. (7)
și ale
art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .
9.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că prevederile
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
sunt în deplină concordanță cu dispozițiile
art. 23 alin. (7) din Constituție , în condițiile în care legiuitorul a stabilit un sistem coerent al căilor de atac pentru toate persoanele aflate în situații similare. Se arată că textul criticat nu încalcă nici prevederile
art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , deoarece cauza se află în apel, iar prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare. Se susține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, temeiul verificării legalității și temeiniciei detenției unui inculpat, după pronunțarea în primă instanță a unei hotărâri de condamnare, îl constituie
art. 5 paragraful 1 , și nu
articolul 5 paragraful 4 din Convenție
și, de asemenea, că noțiunea de „recurs“ folosită în cuprinsul
art. 5 paragraful 4
anterior menționat nu se referă la existența unei căi de atac, ci la posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la o instanță pentru verificarea legalității măsurii preventive.
10.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
11.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Se susține că autorul excepției de neconstituționalitate invocă dispozițiile
art. 23 alin. (7) din Constituție
și ale
art. 5 paragraful 4 din Convenție , fără a arăta în ce constă contradicția între acestea și prevederile legale criticate. Or, în lipsa motivării, excepția de neconstituționalitate nu îndeplinește condițiile prevăzute la
art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, fiind, prin urmare, inadmisibilă. În subsidiar, se arată că soluția legislativă criticată are drept scop evitarea tergiversării procesului penal prin formularea unor contestații multiple cu privire la măsurile preventive. Se mai susține că respectarea dreptului reglementat la
art. 5 paragraful 1 din Convenție
este asigurată tocmai prin dispozițiile
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
și că termenul „recurs“ folosit în cuprinsul normei convenționale anterior menționate face referire la existența unei căi de atac în fața unei instanțe, care să aibă ca obiect verificarea legalității detenției; or, în cazul de față, temeiul verificării legalității detenției îl constituie dispozițiile
art. 5 paragraful 1 , și nu cele ale
art. 5 paragraful 4 din Convenție . Se mai arată că prevederile
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
au mai fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională respingând, în fiecare caz, excepția de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Sunt invocate
deciziile Curții Constituționale nr. 643 din 11 noiembrie 2014
și
nr. 202 din 7 aprilie 2016 .
12.
Avocatul Poporului arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și că își menține punctele de vedere reținute de Curtea Constituțională prin
deciziile nr. 643 din 11 noiembrie 2014
și
nr. 202 din 7 aprilie 2016 .
13.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, rapoartele la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
14.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
15.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , care au următorul conținut: „Împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.“
16.
Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale
art. 23 alin. (7)
referitor la libertatea individuală, precum și prevederilor
art. 5
și
6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale
referitoare la dreptul la libertate și la siguranță și la dreptul la un proces echitabil.
17.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind pronunțate, în acest sens,
Decizia nr. 643 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 22 ianuarie 2015, și
Decizia nr. 202 din 7 aprilie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.
18.
Prin
Decizia nr. 643 din 11 noiembrie 2014 , precitată, paragraful 13, Curtea a reținut că textele de lege criticate reprezintă aplicarea și dezvoltarea, în cadrul legislației infraconstituționale, a garanțiilor constituționale privitoare la libertatea individuală. Astfel, potrivit
art. 23 alin. (6) din Constituție , în faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate, iar, potrivit
art. 23 alin. (7) din Constituție , „Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege“. S-a reținut, de asemenea, că dispozițiile
art. 23 alin. (9) din Constituție , care stabilesc că „Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege“, nu pot fi interpretate ca fiind de natură să împiedice dreptul procurorului de a exercita căile de atac prevăzute de lege împotriva încheierii prin care instanța dispune asupra măsurii arestării preventive, ci ca o garanție a libertății individuale care se adaugă celorlalte garanții stabilite de legiuitorul constituant în cadrul aceluiași text constituțional și care trebuie deopotrivă respectate și aplicate.
19.
Distinct de cele reținute prin decizia mai sus invocată, Curtea constată că, în cuprinsul
cap. I - Măsurile preventive al titlului V - Măsurile preventive și alte măsuri procesuale al părții generale a Codului de procedură penală , sunt reglementate, drept căi de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale ( art. 204 din Codul de procedură penală ), calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare ( art. 205 din Codul de procedură penală ) și calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecății ( art. 206 din Codul de procedură penală ). În acest context, prevederile
art. 206 din Codul de procedură penală
- cu toate că denumirea lor marginală face trimitere, într-o manieră generală, la cursul judecății - reglementează doar ipoteza pronunțării, în primă instanță, asupra măsurilor preventive. Conform acestora, împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare [ art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală ], iar încheierile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în primă instanță asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție [ art. 206 alin. (2) din Codul de procedură penală ].
20.
Curtea reține, de asemenea, că, potrivit
art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală , în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri, iar, conform
alin. (5)
al aceluiași articol, în tot cursul judecății, instanța verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri.
21.
Curtea constată, totodată, că, potrivit
art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală , rezolvarea acțiunii penale presupune condamnarea inculpatului, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.
Articolul 399
reglementează dispoziții cu privire la măsurile preventive, în ipoteza soluționării acțiunii penale, prevăzând, la
alin. (10) , că, după pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii.
22.
La rândul său, potrivit
art. 417 din Codul de procedură penală , apelul este o cale de atac integral devolutivă, putând fi promovată, conform
art. 408 din Codul de procedură penală , împotriva tuturor sentințelor, cu excepția situațiilor în care legea prevede altfel.
23.
Conform
art. 422 teza a doua din Codul de procedură penală , instanța de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanță a dispozițiilor privitoare la deducerea duratei reținerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale și adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunțarea hotărârii atacate cu apel. De asemenea, potrivit
art. 424 alin. (2) din Codul de procedură penală , instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive potrivit dispozițiilor referitoare la conținutul sentinței, iar, când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau instanței competente, instanța de apel poate face aplicarea corespunzătoare a
art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală .
24.
Totodată, conform
art. 208 alin. (4)
și
(5) din Codul de procedură penală , instanța de apel este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri sau dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri.
25.
Aceste verificări sunt făcute, conform
art. 208 alin. (3) din Codul de procedură penală
- care fac trimitere la
art. 207 alin. (3)-(5)
din același cod - potrivit procedurii prevăzute la
art. 235 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală , care se aplică în mod corespunzător. Astfel, verificarea măsurilor preventive este efectuată de către instanța de apel cu ascultarea inculpatului, cu privire la toate motivele pe care se întemeiază propunerea de prelungire a măsurii preventive, în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu și cu participarea obligatorie a procurorului. Or, în cadrul acestei proceduri, inculpatul beneficiază de toate garanțiile pentru a-și apăra drepturile și interesele procesuale, prin formularea de apărări cu privire la fiecare motiv al prelungirii măsurii preventive dispuse împotriva sa, fiindu-i astfel asigurate dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și, totodată, libertatea individuală.
26.
Potrivit
art. 208 alin. (3)
coroborat cu
art. 207 alin. (4) din Codul de procedură penală , când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, instanța de apel dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat, iar, potrivit
art. 208 alin. (3)
coroborat cu
art. 207 alin. (5) din Codul de procedură penală , când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, instanța de apel dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
27.
Așa fiind, chiar dacă împotriva încheierilor prin care instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive nu poate fi formulată contestație, conform
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , în cursul soluționării apelului, procedura verificării măsurilor preventive oferă garanțiile procesuale necesare protejării dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare ale inculpatului, cu asigurarea libertății sale individuale. Prin urmare, textul criticat nu încalcă dispozițiile constituționale ale
art. 21 alin. (3)
și ale
art. 23 alin. (7)
și nici prevederile
art. 6 din Convenție .
28.
Referitor la calea de atac a contestației, prin
Decizia nr. 439 din 22 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 3 noiembrie 2017, paragrafele 23-25, Curtea a reținut că dispozițiile
art. 425^1 din Codul de procedură penală
au fost introduse în legislația procesual penală românească prin prevederile
art. III pct. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2014. S-a arătat că, potrivit expunerii de motive a
privind aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2014
pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
și pentru implementarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 14 aprilie 2016, acestea au ca scop asigurarea unei căi de atac în materii urgente și pentru situații restrictive de drepturi și libertăți. Curtea a reținut că aceste situații sunt însă cele expres reglementate de legiuitor, prin prevederile
Codului de procedură penală , determinarea lor fiind de competența exclusivă a acestuia. Prin urmare, așa cum rezultă din prevederile
art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală , calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, legiuitorul, conform politicii sale în materie procesual penală, putând hotărî care sunt încheierile ce pot fi contestate, în vederea soluționării cu celeritate a unor situații procesuale de natură a restrânge exercițiul unor drepturi fundamentale. Prin raportare la aceste considerente, Curtea a constatat că, deși autorii excepției nu se află printre persoanele care au dreptul de a formula contestație, acest fapt nu este de natură a încălca dispozițiile constituționale referitoare la folosirea căilor de atac, întrucât, așa cum s-a reținut mai sus, conform
art. 129
coroborat cu cele ale
art. 126 alin. (2) din Constituție , procedura de judecată este reglementată prin lege, iar căile de atac pot fi exercitate doar în condițiile legii. În acest context, Curtea a statuat că reglementarea situațiilor în care poate fi formulată contestație reprezintă opțiunea legiuitorului și a fost exprimată conform atribuției sale constituționale prevăzute la
art. 61 alin. (1) din Constituție
și în marja de apreciere prevăzută de acesta. Prin aceeași decizie, s-a constatat că nu poate fi reținută existența unei discriminări între persoanele care au dreptul de a formula contestație, potrivit prevederilor
art. 425^1 din Codul de procedură penală
și cele ale căror încheieri sunt definitive, conform prevederilor
art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală , întrucât aceste două categorii de persoane se află în situații diferite, determinate de natura diferită a obiectului încheierilor ce pot fi contestate.
29.
Considerentele
Deciziei nr. 439 din 22 iunie 2017 , mai sus invocate, sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. Astfel, Curtea constată că nu poate fi reținută existența unei discriminări între inculpații care pot formula contestație împotriva încheierii prin care se dispune în primă instanță asupra măsurilor preventive, conform
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală , și cei în privința cărora au fost dispuse măsuri preventive asupra cărora se pronunță instanța de apel, întrucât aceștia sunt în situații diferite, determinate de etapele procesuale diferite în care se află, aspect ce justifică reglementarea unui regim diferit al recurgerii la calea de atac mai sus menționată, care, de altfel, a fost prevăzută, astfel cum s-a arătat mai sus, pentru a putea fi invocată în situații expres și limitativ reglementate de lege.
30.
Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate fi reținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale ale
art. 16 . Cu privire la acesta, Curtea a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudența sa, că principiul egalității în fața legii, prevăzut la
art. 16 din Constituție , obligă la instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea
Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).
31.
De asemenea, Curtea reține că prevederile
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
sunt clare, precise și previzibile și reglementează condițiile și termenul în care poate fi promovată calea de atac a contestației împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecății, motiv pentru care textul criticat nu contravine dispozițiilor
art. 1 alin. (5) din Constituție .
32.
Referitor la invocarea de către autorul excepției a prevederilor
art. 5 paragraful 4 din Convenție , prin Hotărârea din 18 iunie 1971, paragraful 76, pronunțată în Cauza De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că odată ce o persoană este privată de libertate în urma pronunțării unei condamnări de către o instanță competentă, controlul impus de
art. 5 paragraful 4
este încorporat în decizia pronunțată la sfârșitul procesului și nu se impune niciun alt control. Având în vedere procedura de verificare a măsurilor preventive în etapa apelului, mai sus analizată, și faptul că, prin decizia pronunțată în soluționarea apelului, instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive, conform
art. 424 alin. (2) din Codul de procedură penală , Curtea constată că dispozițiile legale criticate sunt în acord cu prevederile
art. 5 paragraful 4 din Convenție .
33.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alen Daniel Moisin în dosarele nr. 257/197/2016/a40 și nr. 15.866/197/2015/a14 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 1 octombrie 2019.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.