Decizia nr. 829/2019

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana Cristina Bunea.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 478-488 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Vasile Gabor și Dumitru Dîmbu în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a2 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.810 D/2017.

2.

La apelul nominal lipsesc autorii excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 16 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a2, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 478-488 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Vasile Gabor și Dumitru Dîmbu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cauze penale în care au fost încheiate mai multe acorduri de recunoaștere a vinovăției.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile

art. 484

și

488 din Codul de procedură penală

încalcă principiul egalității în fața legii, dreptul de acces liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, în măsura în care limitează accesul la justiție al oricărei persoane fizice sau juridice ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței. Se susține că neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate este determinată de necunoașterea calității procesuale active a persoanelor care au calitatea de suspect în cauze disjunse din cele în care se încheie acorduri de recunoaștere a vinovăției, acorduri prin al căror conținut le sunt lezate drepturi fundamentale. Se precizează că soluția arătată anterior este în contradicție cu prevederile

art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală

care prevăd dreptul oricărei persoane fizice sau juridice ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit, printr-o măsură sau printr-un act al instanței, de a formula apel. Se susține că dispozițiile legale criticate creează discriminare între persoanele care au calitatea procesuală necesară pentru a formula apel împotriva sentinței de admitere sau de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției și persoanele fizice și juridice ale căror drepturi legitime sunt vătămate nemijlocit prin admiterea sau respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției, dar care nu au dreptul să formuleze aceeași cale de atac antereferită. Se arată că, pentru același motiv, persoanelor din cea de-a doua categorie le sunt limitate accesul liber la justiție și dreptul la apărare. Se susține că, în practică, sunt încheiate acorduri de recunoaștere a vinovăției cu încălcarea prezumției de nevinovăție a altor persoane, care, având în vedere dispozițiile legale criticate, sunt lipsite de dreptul la apărare și de dreptul la un proces echitabil.

6.

Referitor la instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, în ansamblul său, se susține că aceasta încalcă dispozițiile

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție , prin faptul că elementele de justiție negociată nu sunt compatibile cu principiul legalității și cu cel al aflării adevărului, care implică obligativitatea procurorului de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală, din oficiu, ceea ce imprimă un caracter de indisponibilitate acțiunii penale. Se susține că același caracter de indisponibilitate a acțiunii penale este determinat de sistemul de acuzare publică, adoptat pe baze constituționale și care caracterizează întreaga procedură penală. Se susține că sistemul dreptului penal românesc este unul științific, bazat pe aflarea adevărului judiciar, care este de dorit să coincidă cu cel obiectiv, iar descoperirea acestuia prin intermediul mijloacelor oferite de știință reprezintă o caracteristică fundamentală a sistemului de probațiune, care, pentru aceste motive, este incompatibil cu sistemul de probațiune sentimental, ce rezultă din acordul de recunoaștere a vinovăției. Se afirmă, de asemenea, că acordul de recunoaștere a vinovăției contravine prezumției de nevinovăție, astfel cum aceasta este reglementată în

Constituție

și cum este interpretată potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât, ca urmare a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, vinovăția inculpatului nu este stabilită în mod legal, prin epuizarea întregului probatoriu. Se susține că, pentru motivele anterior invocate, dispozițiile

art. 478-488 din Codul de procedură penală

încalcă prevederile

art. 6 din Convenție , ale

art. 7

și

11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

și, în consecință, dispozițiile constituționale ale

art. 20 .

7.

Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, în privința dispozițiilor

art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penal ă, și neîntemeiată în privința celorlalte

dispoziții legale criticate. Referitor la criticile formulate cu privire la prevederile

art. 478-488 din Codul de procedură penală , ce reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției, în ansamblul său, se susține că instituția de drept procesual penal anterior menționată urmărește soluționarea cauzelor penale întro manieră egal avantajoasă pentru inculpat și pentru stat, fără a încălca drepturile fundamentale ale celui dintâi. Se arată că încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției este lăsată la aprecierea inculpatului, acesta nefiind obligat să îl încheie, și că aceasta este supusă controlului instanței judecătorești. Mai mult, se susține că

art. 480 din Codul de procedură penală

impune ca la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției să existe suficient de multe date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și la vinovăția inculpatului. Referitor la prevederile

art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală , se arată că răspunderea penală este personală și se stabilește, în situația în care persoana interesată ar fi trimisă în judecată pentru o infracțiune care are legătură cu cea a inculpatului, exclusiv pe baza probelor administrate în dosarul în care persoana în cauză are calitatea de inculpat, beneficiind de toate garanțiile prevăzute de lege. Se apreciază însă că, pentru respectarea principiului egalității armelor, instanța de judecată ar trebui să aibă posibilitatea să modifice natura, cuantumul și modalitatea de executare a pedepsei, atunci când apreciază că sunt prea aspre raportat la particularitățile comiterii faptei și la persoana inculpatului, având în vedere că aceasta poate interveni, prin respingerea acordului, potrivit prevederilor

art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală , în situația în care soluția negociată este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau cu periculozitatea infractorului. Se susține că imposibilitatea instanței de a interveni în sensul arătat anterior limitează dreptul de acces efectiv la justiție.

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile

art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală

recunosc numai procurorului, inculpatului, părții civile, părții responsabile civilmente și persoanei vătămate dreptul de a declara apel împotriva sentinței referitoare la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, întrucât doar acești participanți la procesul penal justifică un interes în promovarea căii de atac mai sus menționate. Prin urmare, se susține că un inculpat cercetat în aceeași cauză penală, dar care nu este parte la acordul de recunoaștere a vinovăției, nu are interes să exercite apel împotriva hotărârii primei instanțe, deoarece acordul în cauză nu îl prejudiciază și nici nu îl avantajează. Se arată că, potrivit

art. 478 alin. (5) din Codul de procedură penală , atunci când acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat un astfel de acord.

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 478-488 - Acordul de recunoaștere a vinovăției din Codul de procedură penală .

13.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5)

referitor la statul de drept, ale

art. 11 alin. (1)

cu privire la tratatele internaționale la care România este parte, ale

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi, ale

art. 21

cu privire la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale

art. 23 alin. (11)

cu privire la prezumția de nevinovăție și ale

art. 24

referitor la dreptul la apărare, precum și prevederilor

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale

art. 7

și

11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

referitoare la egalitatea în drepturi și la prezumția de nevinovăție.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la persoanele care au dreptul să formuleze apel împotriva soluției pronunțate conform prevederilor

art. 485 alin. (1) din Codul de procedură penală , Curtea constată că prin

Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 26 mai 2015, a reținut că dispozițiile

art. 488 din Codul de procedură penală , precum și soluția legislativă cuprinsă în

art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală , care exclude persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente de la audierea în fața instanței de fond, sunt neconstituționale. Ca urmare a pronunțării deciziei precitate,

art. 488 din Codul de procedură penală

a fost modificat prin

art. II pct. 124 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal ,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, în sensul reglementării dreptului persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a formula apel împotriva sentinței pronunțate de către instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției.

15.

În ceea ce privește dreptul altor persoane decât cele care au calitatea de părți în cauza în care se încheie acordul de recunoaștere a vinovăției de a exercita calea de atac prevăzută la

art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală , cum sunt persoanele care au calitatea de părți în cauze disjunse din cea în care a fost încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției, ipoteză invocată de unul dintre autorii excepției de neconstituționalitate, Curtea apreciază că acestea nu au un interes procesual în promovarea unei asemenea căi de atac. În acest sens, Curtea reține că soluția pronunțată de instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției, care vizează fie admiterea, fie respingerea acestui acord, nu afectează interesele procesuale ale unor astfel de persoane și nici nu le profită. Aceasta, întrucât răspunderea penală este personală și se stabilește - în situația în care persoana interesată să formuleze cerere de apel, aflată în ipoteza invocată de autorul

excepției, este trimisă în judecată pentru o infracțiune în legătură cu cea săvârșită de inculpat - exclusiv pe baza probelor ce vor fi administrate în dosarul în care aceasta are calitatea de inculpat, urmând să beneficieze, în cadrul procesului penal astfel desfășurat, de toate garanțiile procesuale specifice procesului penal.

16.

Cu privire la aceste aspecte, autorii excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea prezumției de nevinovăție a persoanelor din categoria mai sus menționată, ca urmare a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției în cauzele în care ele nu au calitatea de părți. În această privință, prevederile

art. 478 alin. (5) din Codul de procedură penală

obligă la respectarea prezumției antereferite, prevăzând că, dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord. Așa fiind, cu atât mai mult, organele judiciare sunt obligate să respecte prezumția de nevinovăție în privința părților din cauzele disjunse.

17.

Prin urmare, argumentele aduse în susținerea neconstituționalității textelor criticate, prin raportare la dispozițiile constituționale ale

art. 23 alin. (11) , pleacă de la așa-zisa lipsă de corectitudine a organelor judiciare în aplicarea prevederilor

art. 478 alin. (5) din Codul de procedură penală . Or, o astfel de critică nu poate fi reținută.

18.

Referitor la criticile de neconstituționalitate ce vizează instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, în ansamblul său, Curtea reține că dispozițiile

art. 478-488 din Codul de procedură penală

au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, Curtea pronunțând în acest sens

Decizia nr. 483 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016, paragrafele 14-22, prin care a constatat că, alături de judecata pe baza recunoașterii învinuirii, prevăzută la

art. 377 din Codul de procedură penală , acordul de recunoaștere a vinovăției, reglementat la

art. 478

și

488 din Codul de procedură penală , reprezintă una dintre instituțiile procesual penale specifice sistemului procesual adversial, introdusă de legiuitor în

Codul de procedură penală

în vigoare. Acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o excepție de la principiul aflării adevărului, specific sistemului continental de drept, care obligă organele judiciare ca, în toate cauzele, să facă toate demersurile pentru stabilirea corectă a situației de fapt. Această excepție a fost instituită de legiuitor, care, în acest fel, a acordat prioritate în aplicare principiului oportunității, caracteristic sistemului de drept anglo-saxon, care, prin abordarea pragmatică a înfăptuirii justiției, conduce, în unele cazuri, într-un mod mai eficient, la același rezultat, respectiv la aplicarea unor pedepse persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Aceleași aspecte au fost reținute de legiuitor în Expunerea de motive a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , conform căreia introducerea acordului de recunoaștere a vinovăției în legislația românească presupune o schimbare radicală a procesului penal român ce are ca scop reducerea duratei judecării cauzelor și simplificarea activității organelor de urmărire penală, cu consecința reducerii costurilor actului de justiție pentru toate părțile, dar, în mod special, pentru stat, care, prin justiția negociată, economisește resurse bănești și umane esențiale. Prin urmare, acordul de recunoaștere a vinovăției este prezentat, în cuprinsul Expunerii de motive anterior menționate, ca aparținând unei viziuni legislative inovatoare, ce asigură soluționarea cauzelor într-un termen optim și previzibil, fiind, totodată, un remediu pentru înlăturarea deficienței constând în durata mare a soluționării cauzelor în România.

19.

Curtea a reținut, totodată, că instituția procesual penală analizată a fost însă adaptată de legiuitor la cerințele dreptului continental. Astfel, acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat, conform prevederilor

art. 478 alin. (1)

și

art. 480 din Codul de procedură penală , după punerea în mișcare a acțiunii penale, cu privire la infracțiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie. Ca efect al încheierii sale, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Conform

art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală , titularii acordului de recunoaștere a vinovăției sunt inculpatul și procurorul, acordul putând fi inițiat, potrivit

alin. (3)

al aceluiași articol, de oricare dintre aceștia, limitele încheierii sale fiind stabilite prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, conform

art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală . Potrivit

art. 479

din același cod, obiectul acordului îl constituie recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală; acesta privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Potrivit

art. 481

și

483 din Codul de procedură penală , acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă și constituie act de sesizare a instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Conform

art. 485 din Codul de procedură penală , aceasta admite sau respinge acordul de recunoaștere a vinovăției printr-o procedură publică la care sunt citați inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată, procedură în urma căreia, după ascultarea procurorului, a inculpatului și a avocatului acestuia, precum și, dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate, instanța se pronunță prin sentință, potrivit

art. 484 din Codul de procedură penală . Sentința astfel pronunțată poate fi atacată cu apel, conform

art. 488 din Codul de procedură penală , în termen de 10 zile de la comunicare, de către procuror, inculpat, celelalte părți și persoana vătămată. Mai mult, în cazul respingerii de către instanță a acordului de recunoaștere a vinovăției, soluționarea cauzei se face potrivit normelor procesual penale cu caracter general, conform

art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală . Prin

art. II pct. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, limita de 7 ani a pedepsei închisorii, prevăzută la

art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală , a fost extinsă la 15 ani.

20.

Curtea a constatat că, astfel reglementat, acordul de recunoaștere a vinovăției constituie o instituție de drept procesual penal ce asigură toate garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzut la

art. 21 alin. (3) din Constituție

și

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , chiar și în situația prevederii de către legiuitor, în contextul acestei instituții, a dreptului procurorului de

a iniția acest acord, cu avizul procurorului ierarhic superior, potrivit

art. 478 alin. (2)

și

(3) din Codul de procedură penală , precum și a dreptului acestuia de a stabili felul, cuantumul și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, potrivit

art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală . Aceasta, întrucât acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între procuror și inculpat, în condițiile arătate de autorii excepției, este supus controlului instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, care poate să îl admită sau să îl respingă, conform procedurii analizate, iar, împotriva sentinței astfel pronunțate, părțile interesate pot formula apel.

21.

Referitor la norma constituțională de la

art. 21 alin. (3) , invocată de autorii excepției, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că aceasta garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale . Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. S-a statuat, în același sens, că dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului, ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile, și, totodată, că dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă (a se vedea

Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragrafele 29-30).

22.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor

art. 21 alin. (3) din Constituție

și ale

art. 6 din Convenție .

23.

Pentru aceleași motive, Curtea a constatat că nu este încălcat nici principiul separației puterilor în stat și nici principiul separației funcțiilor judiciare, întrucât înfăptuirea actului de justiție, chiar și în urma încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, are loc cu controlul instanței judecătorești, care, printre altele, conform

art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală , în cazul respingerii acordului dispune judecarea cauzei potrivit dispozițiilor procesual penale cu caracter general.

24.

Referitor la critica autorilor excepției potrivit căreia

art. 56 din Codul de procedură penală

și

Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, nu reglementează competența procurorului de a încheia acordul de recunoaștere a vinovăției, de a stabili pedepse și modalități de executare, de a renunța la aplicarea unor pedepse sau de a dispune amânarea executării pedepselor, Curtea a reținut că acordul de recunoaștere a vinovăției este o procedură specială, fiind plasată de către legiuitor în cuprinsul

titlului IV al părții speciale a Codului de procedură penală

(intitulat „Proceduri speciale“), ca o excepție de la dispozițiile

art. 56

din același cod, excepție care oferă însă garanțiile procesuale specifice drepturilor fundamentale invocate în prezenta cauză. Pentru acest motiv, Curtea constată că legiuitorul a reglementat competența procurorului de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției, conform exigențelor constituționale specifice drepturilor anterior referite.

25.

Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că reglementarea instituției acordului de recunoaștere a vinovăției reprezintă opțiunea legiuitorului, în acord cu politica sa penală, exprimată potrivit competenței sale constituționale reglementate la

art. 61 alin. (1) din Constituție

și în marja de apreciere prevăzută de acesta.

26.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența precitată, atât considerentele, cât și soluția din

Decizia nr. 483 din 30 iunie 2016 , mai sus analizată, își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

27.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Gabor și Dumitru Dîmbu în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a2 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 478-488 din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 decembrie 2019.