Decizia nr. 7/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, ridicată de Daniela Astefanoaie în Dosarul nr. 865/1999 al Tribunalului Constanta - Secția penală.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției, arătând ca dreptul la apărare nu trebuie confundat cu dreptul la asistența juridică obligatorie. Astfel, dreptul la apărare este garantat în toate cazurile, iar dreptul la asistența juridică obligatorie este prevăzut pentru situațiile în care se considera ca este necesar. Afirmatia ca prevederile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale deoarece nu prevăd asistența juridică obligatorie în toate cazurile este lipsită de temei, atâta vreme cat dreptul la asistența juridică este garantat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Tribunalul Constanta - Secția penală, prin Încheierea din 1 iulie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 865/1999, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniela Astefanoaie.

În motivarea excepției autorul acesteia susține ca dispozițiile legale criticate sunt în vădită contradictie cu art. 24 din Constituție privitor la garantarea dreptului la apărare. Retinand prevederea constituțională potrivit căreia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, autorul excepției critica dispozițiile legale menționate pentru faptul că nu prevăd asistența juridică obligatorie în faza urmăririi penale, în cazul în care legea prevede, pentru infracțiunea săvârșită, pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când inculpatul nu își poate face singur apărarea. Se pornește de la importanța urmăririi penale, în care se strang probele necesare cu privire la existenta infracțiunilor, identificarea faptuitorilor și răspunderea acestora. În ceea ce privește situația în care inculpatul nu își poate face singur apărarea, se arata că nu exista argumente logice care să justifice un tratament juridic diferențiat, după cum procesul se afla în faza de judecată sau în faza de urmărire penală.

Exprimandu-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, instanța apreciază ca limitarea, prin dispozițiile art. 173 alin. 2 din Codul de procedură penală, a cazurilor de asistența juridică obligatorie în faza urmăririi penale, în raport cu cele prevăzute ca fiind obligatorii numai în fața judecații, se încalcă dreptul la apărare garantat prin dispozițiile art. 24 din Constituție. De asemenea, este posibil ca invinuitul sau inculpatul, deși își da seama că nu își poate face singur apărarea, sa nu aibă posibilitatea de a-și angaja un apărător încă din faza urmăririi penale, ceea ce, având în vedere importanța fazei urmăririi penale pentru culegerea probelor necesare soluționării cauzei, constituie o încălcare a dreptului constituțional la apărare. Bazată pe aceste constatări, instanța conchide ca excepția de neconstituționalitate este intemeiata.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

În punctul de vedere al Guvernului se arata ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Art. 24 din Constituție, privitor la dreptul la apărare, este reflectat în art. 171 alin. 1 din Codul de procedură penală, care prevede că invinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecații, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștința acest drept. Astfel, Constituția și Codul de procedură penală consacra dreptul la asistența juridică, drept de care persoana se poate folosi sau nu. Nu este vorba despre o obligație a organelor judiciare de a asigura asistența juridică, fapt ce rezultă din art. 24 alin. (2) din Constituție, care se referă la avocatul ales, și din art. 171 alin. 1 din Codul de procedură penală. Cazurile de asistența juridică obligatorie sunt limitativ arătate la alin. 2 și 3 ale art. 171 din Codul de procedură penală, regula fiind ca asistența juridică este facultativă. De aceea, nu este necesar ca situațiile în care se impune asistența juridică obligatorie să fie aceleași atât în faza de urmărire penală, cat și în faza judecații, rămânând la latitudinea legiuitorului, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, aprecierea asupra creării unui nou caz de asistența juridică obligatorie. Afirmatia ca aceasta reglementare diferita încalcă dreptul la apărare este contrazisa de numeroasele garanții procesuale de care invinuitul sau inculpatul beneficiază în cursul urmăririi penale, indiferent dacă asistența juridică este obligatorie sau facultativă. Cu privire la afirmatia instanței despre imposibilitatea inculpatului de a-și angaja apărător în cursul urmăririi penale, în punctul de vedere al Guvernului se arata ca instituția asistenței juridice obligatorii nu se confunda cu aceea a asistenței juridice gratuite. Pentru situația în care invinuitul sau inculpatul nu dispune de mijloace pentru a-și angaja un avocat,

Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede la art. 63 ca baroul asigura asistența judiciară în toate cazurile în care asistența este obligatorie, precum și, la cererea organelor judiciare sau ale administrației publice, în cazurile în care acestea apreciază ca persoanele se găsesc în imposibilitatea vădită de a plati onorariul. În concluzie, se arata în punctul de vedere al Guvernului, dreptul la apărare consacrat de Constituție include dreptul la asistența juridică, dar nu presupune, în mod automat, dreptul la asistența juridică obligatorie.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, susținerile autorului excepției, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituție și ale

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Textele legale criticate ca fiind neconstituționale sunt următoarele:

- Art. 171 alin. 2: "Asistența juridică este obligatorie când invinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în alta cauza";

- Art. 171 alin. 3: "În cursul judecații asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanța apreciază ca inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea."

Aceste texte ale Codului de procedura penală sunt considerate contrare art. 24 din Constituție, care are următorul conținut: "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu".

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata următoarele:

1. Dreptul la apărare prevăzut în art. 24 din Constituție este pe deplin respectat prin dispozițiile art. 171 din Codul de procedură penală, care, prin alin. 1, prevede dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecații, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștința acest drept. Dispozițiile criticate au următorul cuprins: "Invinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecații, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștința acest drept". Aceste prevederi legale reglementează dreptul la apărare statuat prin dispozițiile art. 24 alin. (2) din Constituție și obliga organele judiciare sa aducă la cunoștința acest drept învinuitului sau inculpatului, care poate decide asupra utilizării acestuia.

În anumite cazuri, în care invinuitul sau inculpatul se afla în situații deosebite, legea a prevăzut, în alin. 2 al art. 171 din Codul de procedură penală, 8 cazuri de asistența juridică obligatorie, atât în faza urmăririi penale, cat și în faza judecații, iar în alin. 3, alte doua cazuri, dar numai pentru faza judecații.

Curtea constata ca dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistența juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care se considera ca este necesar. Întrucât legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistența juridică obligatorie, Curtea considera ca stabilirea cazurilor în care aceasta din urma este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susține ca dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale numai pentru că nu prevăd ca asistența juridică este obligatorie în toate cazurile, iar în ceea ce privește alin. 3, și în cursul urmăririi penale, câtă vreme exercitarea dreptului la asistența juridică este garantată.

2. Asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 121 din 23 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 5 noiembrie 1999. Curtea a respins excepția de neconstituționalitate prin care se aduceau dispozițiilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală aceleași critici ca și în cauza de fața, și anume că nu se prevede, pentru cazurile acolo menționate, asistența juridică obligatorie și în faza urmăririi penale. Argumentele folosite pentru respingerea excepției de neconstituționalitate sunt valabile și în cauza de fața.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Daniela Astefanoaie în Dosarul nr. 865/1999 al Tribunalului Constanta - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 ianuarie 2000.