Decizia nr. 813/2021
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 (prevederi anume) privind Codul de procedură penală
Are ca temei 1
- Legea nr. 135/2010 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Valer Dorneanu
- președinte
Cristian Deliorga
- judecător
Marian Enache
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Cristina Teodora Pop
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Dumitru Codruț Dăscălescu în Dosarul nr. 9.498/314/2017/a1.1 al Tribunalului Suceava - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.189 D/2018.
2.
La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudența constantă a Curții Constituționale, fiind invocată
Decizia nr. 743 din 21 noiembrie 2019 , și se solicită menținerea acesteia.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 18 iulie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 9.498/314/2017/a1.1, Tribunalul Suceava - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Dumitru Codruț Dăscălescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, cauză în care a fost administrată ca probă, conform textului criticat, o înregistrare efectuată de către o persoană care, ulterior, a dobândit calitatea de martor.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că dispozițiile
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât legiuitorul nu definește sensul sintagmei „alte persoane“ din cuprinsul acestora, nearătând care sunt persoanele care pot efectua înregistrări ce pot fi folosite drept probe de către organele de urmărire penală. Se susține că, în lipsa unor astfel de precizări legale, aplicarea prevederilor
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
este supusă arbitrarului, existând posibilitatea de a conferi calitatea de mijloc de probă chiar și unor înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informații, conform dispozițiilor
privind securitatea națională a României. Se susține că o astfel de posibilitate a fost evidențiată, de altfel, de către Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 , paragrafele 27-29. Se arată că, pentru motivele anterior menționate, textul criticat contravine dispozițiilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la apărare, precum și principiului securității raporturilor juridice, astfel cum acesta rezultă din prevederile
art. 1 alin. (3)
și
(5) din Constituție . Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii, precum și la drepturile fundamentale anterior menționate.
6.
Tribunalul Suceava - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că sintagma „alte persoane“ din cuprinsul
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
nu se referă la organele de urmărire penală întrucât acestea pot efectua interceptări doar în baza unui mandat emis de judecătorul de drepturi și libertăți și nici la înregistrările rezultate din activități specifice culegerii de informații efectuate de către Serviciul Român de Informații, al căror regim este reglementat prin Legea nr. 51/1991. Se susține că, de vreme ce interceptările efectuate de către organele anterior menționate sunt reglementate în mod expres, acestea nu se încadrează în sfera de aplicare a sintagmei „alte persoane“, criticată de autorul excepției, astfel de interceptări neputând constitui mijloace de probă în sensul dispozițiilor
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală . Referitor la previzibilitatea normei juridice criticate, se arată că dispozițiile
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
sunt previzibile, făcând referire doar la înregistrările realizate de către alte persoane decât cele care au calitatea de părți, trimitere de natură a delimita care sunt înregistrările cărora li se poate conferi valoare probatorie. De asemenea, se face trimitere la
Decizia Curții Constituționale nr. 756 din 13 decembrie 2016 , paragraful 26, arătându-se că instanța de control constituțional a statuat că sintagma analizată este constituțională, întrucât printr-o interpretare contrară ar elimina posibilitatea organelor judiciare de a folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale și, implicit, „se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin
art. 24 alin. (1) din Constituție
și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de
art. 21 din Legea fundamentală .“
7.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
9.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2),
ale
art. 2, 3,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
10.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins: „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. [...]“.
11.
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale
art. 1 alin. (3) și (5)
referitor la statul de drept, ale
art. 20
cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale
art. 21 alin. (3)
cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale
art. 24 alin. (1)
referitoare la dreptul la apărare, precum și prevederilor
art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil .
12.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile
art. 139 din Codul de procedură penală
reglementează supravegherea tehnică și fac parte din capitolul IV - „Metode speciale de supraveghere sau cercetare“ din cadrul titlului IV - „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii“. Alin. (3) al
art. 139 din Codul de procedură penală
reglementează două teze distincte referitoare la conferirea calității de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele care sunt rezultatul punerii în executare a unor metode speciale de supraveghere sau cercetare autorizate potrivit
Codului de procedură penală . Astfel, prima teză se referă la acele înregistrări efectuate de părți sau de alte persoane, iar cea de-a doua teză reglementează alte înregistrări decât cele anterior menționate, dacă acestea nu sunt interzise de lege.
13.
O dispoziție identică cu cea prevăzută la
art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală
a existat în vechea reglementare procesual penală, la
art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 , articol care a fost introdus în codul anterior menționat prin
art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003
privind modificarea și completarea
Codului de procedură penală
și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta a fost modificat ulterior, într-o formă similară cu cea prevăzută de textul criticat prin
art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006
pentru modificarea și completarea
Codului de procedură penală , precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006.
14.
Dispozițiile
art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală
au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate prin
Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea, pentru lipsa unei proceduri de verificare a legalității înregistrărilor, a
articolului 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală
care reglementează, printre altele, utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de autorități ce îndeplinesc activități specifice culegerii de informații.
15.
În ceea ce privește categoria mijloacelor de probă, Curtea a observat că, prin
Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragraful 503, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate expres de dispozițiile
art. 97 alin. (2) lit. a)-e) din Codul de procedură penală , nu sunt interzise de lege, conform
art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală
are în vedere evoluțiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă și suplă în materia probațiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunțată în Cauza S.C. IMH Suceava - S.R.L. împotriva României, paragraful 31, a arătat că, deși
art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
16.
Așa fiind, Curtea a constatat că, în esență, reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competență a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale incidente.
17.
În acest context, Curtea a constatat că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.
18.
Totodată, în cuprinsul
Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 , precitată, Curtea a distins între cele două teze prevăzute la
art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală , arătând că, din interpretarea gramaticală a acestora, rezultă că înregistrările efectuate potrivit mandatelor de securitate emise conform dispozițiilor
ar putea fi încadrate la
art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală . De altfel, instanța de contencios constituțional a ajuns la aceeași concluzie și prin
Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragraful 35, prin care a reținut că dispozițiile
privind securitatea națională a României, mai exact
art. 11 lit. d),
nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit acestei legi, și că doar dispozițiile
art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală
ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit
Legii nr. 51/1991 . Astfel, Curtea a
constatat că problema de constituționalitate analizată nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor
art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991 , ci de modul de reglementare a prevederilor procesual penale, eventual coroborate cu dispozițiile
19.
De asemenea, prin
Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 , precitată, Curtea a reținut că încadrarea înregistrărilor efectuate potrivit dispozițiilor
la
art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală
încalcă exigențele constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, câtă vreme reglementarea posibilității de a conferi calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări nu este însoțită de un cadru juridic adecvat, care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.
20.
Prin decizia astfel pronunțată, Curtea, pe lângă faptul că a exclus din sfera constituționalității prevederilor
art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală
chiar ipoteza invocată de autorul prezentei excepții de neconstituționalitate, a statuat, totodată, că înregistrările efectuate de Serviciul Român de Informații, conform dispozițiilor
privind securitatea națională a României, fac parte din categoria înregistrărilor avute în vedere de legiuitor în teza a doua a
art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală , astfel că acestea nu ar putea fi încadrate în categoria înregistrărilor efectuate de alte persoane, prevăzute la
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală . Ca atare, în sfera sintagmei „înregistrări efectuate de părți sau de alte persoane“ din cuprinsul textului criticat nu pot fi incluse înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informații, conform dispozițiilor
privind securitatea națională a României, întrucât sensul acestei sintagme rezultă din interpretarea gramaticală a dispozițiilor
art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală , acesta având în vedere alte persoane fizice sau juridice decât cele care au calitatea de părți ale procesului penal la data efectuării înregistrărilor. Prin urmare, contrar susținerilor autorului excepției, dispozițiile
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
nu au în vedere și înregistrările realizate, potrivit prevederilor
Legii nr. 51/1991 , de către Serviciul Român de Informații. Așadar, dispozițiile legale anterior menționate sunt clare, precise și previzibile, acestea respectând exigențele de calitate a legii prevăzute la
art. 1 alin. (5) din Constituție .
21.
Totodată, în ceea ce privește sintagma „înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane“ la care fac referire dispozițiile
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală , Curtea evidențiază faptul că acestea constituie o excepție de la regula prevăzută la
art. 139 alin. (1) din același cod , conform căreia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute la
art. 139 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală , și este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției, conform
art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală .
22.
Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privința efectuării înregistrărilor prevăzute la
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală , garanții suplimentare, de natură a proteja dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al părților din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă.
23.
Astfel, textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terții. Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane nu restrâng exercițiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condițiile
art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală .
24.
În acest sens, prin
Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 25 aprilie 2017, paragraful 27, Curtea a reținut că dispozițiile
art. 139 alin. (3) teza întâi
prevăd, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părții în cauză, neputând fi înregistrate și prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terți, în acest caz fiind incidente dispozițiile
art. 226 din Codul penal
referitoare la violarea vieții private. Totodată, Curtea a reținut că, referindu-se la înregistrările personale efectuate de părți sau de alte persoane, dispoziția de lege criticată include și persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzațiilor aduse. Totodată, prin aceeași decizie, paragraful 26, Curtea a observat că fiind chemată să se pronunțe asupra constituționalității unor dispoziții prin care era modificat
art. 91^6 din Codul de procedură penală din 1968 , în sensul eliminării posibilității de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale, aceasta a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor modificatoare. Astfel, Curtea a reținut că modificarea propusă prin care se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale este neconstituțională, întrucât face imprevizibilă utilizarea ca mijloace de probă a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. S-a arătat, prin aceeași decizie, că eliminarea posibilității de probațiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin
art. 24 alin. (1) din Constituție
și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de
art. 21 din Legea fundamentală .
25.
Mai mult, prin
Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016 , precitată, paragrafele 22 și 23, Curtea a reținut, cu referire la prevederile
art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 , că rațiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile
art. 53 din Constituție , care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private - invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.
În ceea ce privește eventualele abuzuri, Curtea a reținut că legislația procesual penală anterioară prevedea suficiente garanții în vederea înlăturării acestora, dispozițiile
art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968
aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice ( art. 91^6 alin. 1) , părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor
art. 64,
67 și 68 din Codul de procedură penală din 1968 . În ceea ce privește noua reglementare, cuprinsă în
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală , Curtea a observat că și în acest caz dispozițiile criticate se aplică numai în situația săvârșirii unei infracțiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispozițiilor
art. 172-181 din Codul de procedură penală .
26.
Totodată, înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, potrivit
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală , sunt însoțite de garanțiile reținute în jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, prin
Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 14 aprilie 2020, în sensul că acestea constituie mijloace de probă care însă sunt suspuse controlului judecătorului de cameră preliminară sub aspectul legalității administrării lor. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară va acționa, potrivit regulilor prevăzute la
art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală , analizând atât legalitatea mijlocului de probă, cât și legalitatea procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, raportându-se la condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. Totodată, în cadrul procedurii de cameră preliminară pot fi formulate în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care sunt formulate cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin înregistrările efectuate de către părți sau de către alte persoane, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea condițiilor legale referitoare la efectuarea acestora.
27.
De asemenea, cu privire la dispozițiile legale criticate, în doctrină s-a arătat că unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți. Astfel, s-a reținut că înregistrările făcute de părți pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, așa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerințe prevăzute la
art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală , respectiv: înregistrările să fie făcute de către părți sau de către alte persoane și înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terții. În ceea ce privește prima condiție, s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părți sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiție anterior menționată, s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorității statului, o încălcare a dreptului la viața intimă, familială și privată. S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversației, nefiind un simplu observator, precum și faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile
art. 8 din Convenție , este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanți ai autorităților publice.
28.
Pentru aceste considerente, Curtea reține că, în privința înregistrărilor efectuate conform prevederilor
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală , legiuitorul a prevăzut suficiente garanții, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la
art. 21 alin. (3)
și la
art. 24 din Constituție , precum și la
art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale . De altfel, astfel cum Curtea a reținut prin
Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016 , precitată, textul criticat constituie o garanție a drepturilor fundamentale anterior menționate.
29.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , al
art. 1-3,
al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumitru Codruț Dăscălescu în Dosarul nr. 9.498/314/2017/a1.1 al Tribunalului Suceava - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 9 decembrie 2021.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.