Decizia nr. 437/2024

Marian Enache

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, excepție ridicată de Cosmina Ionela Floarea și Rogier Pieter van der Meijden în Dosarul nr. 1.909/85/2019 al Tribunalului Sibiu - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 784D/2020.

2.

La apelul nominal răspunde autorul excepției Rogier Pieter van der Meijden, prin domnul avocat Mihnea Novac din cadrul Baroului Cluj. Lipsesc celelalte părți. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, domnul avocat Radu Chiriță din cadrul Baroului Cluj a depus, pentru autorul excepției Rogier Pieter van der Meijden, un memoriu prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

4.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul domnului avocat Mihnea Novac, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată. Se susține că premisa de la care pleacă

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este una insuficientă. În această decizie se face vorbire despre un transport continuu de droguri transfrontalier, dar se pleacă de la premisa că acest transport ar viza două fapte distincte. Or, în motivarea deciziei anterior menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală arată că faptele prevăzute la

art. 2 din Legea nr. 143/2000

ar putea fi reținute în absența celor reglementate la

art. 3 din aceeași lege

(aspect care nu este contestat de autorul excepției), dar și că, în anumite circumstanțe, faptele prevăzute la

art. 3

anterior menționat ar putea fi reținute în absența celor enumerate la

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , această din urmă soluție fiind cea contestată de autorul prezentei excepții de neconstituționalitate. Este invocată, printre altele, jurisprudența instanțelor naționale. Se susține că în nicio situație nu pot fi importate, exportate sau scoase din țară droguri fără ca acestea să fie transportate, deținute sau procurate ori supuse altor acțiuni la care se referă dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 143/2000 . Se susține, în acest context, că sintagma „alte operațiuni privind circulația drogurilor“ din cuprinsul

art. 2

anterior menționat este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, fiind contrară prevederilor

art. 1 alin. (5)

și ale

art. 23 alin. (12) din Constituție .

5.

Este invocată jurisprudența anterioară a Curții Constituționale prin care se indică faptul că acțiunile enumerate la

art. 3 din Legea nr. 143/2000

nu ar fi cuprinse în sfera de aplicare a prevederilor

art. 2 din aceeași lege . Cu toate acestea, întotdeauna când sunt introduse droguri în țară, acestea sunt cel puțin deținute. Se arată că, în situația premisă a cauzei în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, autorul excepției a fost acuzat de deținerea în străinătate a unui kilogram de cocaină pe care ar fi introdus-o în țară prin intermediul altor persoane, ordonând practic acest transport. Or, potrivit interpretării criticate în prezenta cauză, indiferent de felul în care au fost introduse în țară respectivele droguri, autorul excepției ar fi fost inevitabil acuzat de un concurs de fapte, atâta vreme cât a deținut drogurile și le-a transportat prin intermediul altor persoane.

6.

Se susține că în ipoteza mai sus arătată ne aflăm în prezența unui concurs de calificări, nu a unui concurs de norme penale, soluție care este redundantă, întrucât

art. 3 din Legea nr. 143/2000

înglobează în totalitate faptele prevăzute la

art. 2 din același act normativ .

7.

Este invocată, de asemenea,

Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018 , paragrafele 26-30, prin care, într-o situație similară, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate.

8.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Este invocată, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 263 din 24 aprilie 2018 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

9.

Prin Încheierea din 25 mai 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.909/85/2019, Tribunalul Sibiu - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, excepție ridicată de Cosmina Ionela Floarea și Rogier Pieter van der Meijden într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției autorilor excepției sub aspectul comiterii infracțiunilor de trafic de droguri prevăzute la

art. 2

și

3 din Legea nr. 143/2000 .

10.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că dispozițiile legale criticate, în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, contravin dispozițiilor constituționale și convenționale invocate, întrucât, în cazul în care fapta săvârșită constă într-un transport unic de droguri efectuat în mai mult de un singur stat, acestea conduc la o dublă incriminare a faptei comise, în sarcina inculpatului putând fi reținută atât infracțiunea prevăzută la

art. 3 din Legea nr. 143/2000 , cât și infracțiunea reglementată la

art. 2 din același act normativ .

11.

Se susține, în acest sens, că, din punctul de vedere al formei în care a fost construit elementul material al infracțiunii de trafic internațional de droguri, faptele incriminate la

art. 2

și cele incriminate la

art. 3 din Legea nr. 143/2000

ar putea părea diferite. Cu toate acestea, se susține că, trecând peste aspectele formale, în mod practic, se poate sesiza că în cazul infracțiunii reglementate la

art. 3 din legea

anterior menționată avem de-a face cu un element material cvasisimilar elementului material al infracțiunii de trafic de droguri prevăzute la

art. 2

anterior menționat, singurul aspect suplimentar fiind reprezentat de existența a minimum două state în raport cu care se desfășoară activitatea infracțională, activitate care presupune tranzitarea frontierei de stat. Se subliniază faptul că diferența anterior menționată este și singura existentă între cele două incriminări și că, în realitate, dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 143/2000

implică dimensiunea națională a faptelor incriminate prin cele două norme penale analizate, în timp ce prevederile art. 3 presupun o perspectivă internațională a comiterii acelorași fapte. În aceste condiții, se susține că a reține în concurs cele două infracțiuni, în ipoteza unei acțiuni de transport unic ce implică mai mult de un singur stat, conduce la o dublă sancționare a subiectului activ pentru aceeași faptă.

12.

De asemenea, se susține că, din punct de vedere juridic, există un concurs de norme penale (concurs de calificări), dispozițiile

art. 2

și

3 din Legea nr. 143/2000

având vocația de a fi aplicate cu privire la aceeași faptă - acțiunea unică de transport de droguri de mare risc pe teritoriul mai multor state. Mai mult, se arată că cele două articole analizate constituie calificări redundante, întrucât elementul material al infracțiunii reglementate la

art. 3 din Legea nr. 143/2000

acoperă, prin sfera sa de aplicare, elementul material al infracțiunii prevăzute la

art. 2 din același act normativ . Se observă, așadar, că dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 143/2000

constituie norma absorbantă și, totodată, norma cu caracter special, care se va aplica cu prioritate față de dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 143/2000 ,

art. 3

anterior menționat reglementând, de asemenea, o infracțiune mai gravă, cu un element material complex.

13.

Se arată că au mai existat ipoteze juridice similare, spre exemplu, în cazul infracțiunii de evaziune fiscală și al infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și de uz de fals, situație în privința căreia, prin

Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de

art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Un alt exemplu este cel al infracțiunilor de viol și de agresiune sexuală, în cazul cărora legiuitorul a intervenit prevăzând la

art. 219 alin. (4) din Codul penal

că, dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale prevăzute în

art. 218 alin. (1)

și

(2) din Codul penal , fapta constituie viol.

14.

Or, se susține că, in concerto, elementul material al infracțiunilor prevăzute la

art. 2

și

3 din Legea nr. 143/2000

coincide, în ipoteza analizată fiind aplicabile aceleași raționamente care au stat la baza soluțiilor jurisprudențiale și, respectiv, legislative mai sus invocate.

15.

Se susține că, pentru motivele mai sus analizate, într-o interpretare contrară celei arătate în motivarea excepției de neconstituționalitate, dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 143/2000

contravin principiului legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este prevăzut la

art. 23 alin. (12) din Constituție

și la

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind, totodată, lipsite de claritate, precizie și previzibilitate, standarde de calitate a legii impuse prin dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5) .

16.

Tribunalul Sibiu - Secția penală arată că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, fără a-și exprima opinia cu privire la fondul acesteia, contrar

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

17.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

18.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

19.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014. Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea deduce însă că autorii critică, în realitate, dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , în interpretarea dată acestora prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 18 mai 2017.

21.

Prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „în interpretarea dispozițiilor

art. 2

și

art. 3 din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin și pe teritoriul României, fără drept, întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , cât și elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în

art. 3

din același act normativ, în concurs formal (ideal)“.

22.

La data invocării excepției de neconstituționalitate, prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

aveau următorul conținut: „Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.“

23.

Ulterior invocării prezentei excepții de neconstituționalitate, dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

au fost modificate prin prevederile

art. I pct. 4 din Legea nr. 45/2023

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și pentru modificarea

Legii nr. 194/2011

privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 2 martie 2023.

24.

Având însă în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța de contencios constituțional a reținut că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , în redactarea în vigoare la data invocării prezentei excepții, în interpretarea dată acestora prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

25.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

cu privire la calitatea legii și ale

art. 23 alin. (12)

privind principiul legalități incriminării și a pedepsei, precum și prevederilor

art. 7 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la principiul legalității incriminării și a pedepsei.

26.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a statuat, de principiu, că o hotărâre prealabilă pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept (respectiv o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii) nu poate constitui eo ipso obiect al excepției de neconstituționalitate, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu prevederile

art. 146 din Legea fundamentală , nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii (a se vedea

Decizia nr. 418 din 22 septembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 9 martie 2023, paragraful 16). Însă interpretarea care se poate aduce normei juridice de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile în care soluționează recursuri în interesul legii, precum și prin hotărârile prealabile pronunțate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să țină cont de exigența de ordin constituțional cuprinsă în

art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală , potrivit căruia în România respectarea

Constituției

și a supremației sale este obligatorie (a se vedea

Decizia nr. 418 din 22 septembrie 2022 , precitată, paragraful 16).

27.

De asemenea, Curtea reține că, în jurisprudența sa referitoare la contestarea constituționalității normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenței sale prevăzute de Constituție, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispozițiile

Constituției

a conținutului normativ astfel determinat al normei criticate ( Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragraful 15). Astfel, ca premisă a analizei sale cu privire la constituționalitatea textelor criticate în interpretarea dată de instanța supremă, Curtea Constituțională trebuie să stabilească mai întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele

art. 126 alin. (3) din Constituție

(a se vedea

Decizia nr. 874 din 16 decembrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 3 martie 2022, paragraful 21, și

Decizia nr. 124 din 21 martie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 21 iulie 2023, paragraful 13).

28.

În cauză, Curtea urmează să analizeze dacă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a realizat o veritabilă operă de interpretare a prevederilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , ținând seama de faptul că, prin decizia antereferită, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că acțiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin și pe teritoriul României, fără drept, întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , cât și elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în

art. 3 din același act normativ , în concurs formal (ideal).

29.

Dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 143/2000

prevăd că: „(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.“, iar cele ale

art. 3 din Legea nr. 143/2000

prevăd că: „(1) Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.“

30.

Având în vedere conținutul normelor de incriminare analizate, Curtea constată că aprecierea acțiunii unice continue de transport al drogurilor de risc/mare risc pe teritoriul altui stat și ulterior pe teritoriul României ca întrunind elementul material al infracțiunilor prevăzute de

art. 2

și

3 din Legea nr. 143/2000 , în concurs ideal, sau al infracțiunii unice prevăzute de

art. 3 din aceeași lege

reprezintă o operațiune rațională de interpretare a dispozițiilor legale anterior menționate realizată de către o instanță judecătorească, fără relevanță constituțională. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat soluția anterior menționată cu respectarea și în limitele competenței prevăzute la

art. 126 alin. (3) din Constituție , conform căreia „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale“.

31.

Fiind stabilit faptul că acțiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin și pe teritoriul României, fără drept, întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , cât și elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în

art. 3 din același act normativ , în concurs formal (ideal), Curtea urmează să analizeze dacă dispozițiile legale antereferite, în această configurație normativă determinată prin decizia instanței supreme, respectă exigențele

art. 1 alin. (5)

și ale

art. 23 alin. (12) din Constituție , precum și prevederile

art. 7 paragraful 1 din Convenție .

32.

Cu privire la evaluarea constituționalității prevederilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, din perspectiva normei constituționale de la

art. 1 alin. (5)

și a prevederilor

art. 7 paragraful1 din Convenție , Curtea reține că prin

Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, a fost respinsă, ca neîntemeiată, o excepție de neconstituționalitate motivată în mod similar.

33.

Prin

Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018 , precitată, paragrafele 15-21, Curtea a reținut că din interpretarea sistematică a celor două dispoziții legale anterior menționate rezultă că legiuitorul a înțeles să sancționeze, prin prevederile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , faptele enumerate exemplificativ în cuprinsul normei anterior menționate, iar prin

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , operațiunile care conferă activității de trafic de droguri un caracter internațional. Astfel, elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

constă în săvârșirea oricărei fapte dintre cele enumerate în cuprinsul normei de incriminare analizate sau a altor operațiuni privind circulația drogurilor de risc, mai puțin cele de introducere și scoatere din țară, de import și export de droguri de risc, care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute la

art. 3 alin. (1) din aceeași lege .

34.

Așa fiind, Curtea a constatat că faptele incriminate prin normele de drept penal mai sus analizate sunt diferite, motiv pentru care conținutul prevederilor

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu se suprapune cu cel al

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 . De asemenea, infracțiunea de introducere sau scoatere din țară, precum și de import ori export de droguri de risc nu absoarbe în conținutul său constitutiv fapte incriminate prin prevederile

art. 2 alin. (1) din legea analizată . Dimpotrivă, realizarea unor activități de trafic de droguri de risc, care presupun atât acte dintre cele incriminate la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , cât și acte de introducere sau scoatere din țară ori de import sau export al unor astfel de droguri, poate determina reținerea unui concurs între infracțiunile reglementate prin cele două texte de lege analizate. Totodată, având în vedere diferențele existente între latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

și cea a infracțiunii prevăzute la

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , Curtea nu a putut reține că aceasta din urmă constituie o formă agravată a celei dintâi, reglementarea de către legiuitor a unor limite speciale mai mari ale pedepsei, în cazul infracțiunii de la

art. 3 alin. (1)

anterior menționat, datorându-se pericolului sporit pe care faptele de introducere sau scoatere din țară, de import și de export de droguri de risc îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin Legea nr. 143/2000, precum și pentru cele referitoare la frontiera de stat.

35.

În cuprinsul aceleiași decizii Curtea a făcut trimitere la considerentele

Deciziei nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că acestea constituie un alt argument, potrivit căruia faptele incriminate la

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

nu sunt absorbite de elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate la

art. 3 din aceeași lege .

36.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

întrunesc cerințele de claritate, precizie și previzibilitate impuse de dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție , permițând destinatarilor legii penale să își adapteze conduita în funcție de exigențele lor și, totodată, să prevadă consecințele faptelor din domeniul traficului și al consumului ilicit de droguri pe care le săvârșesc.

37.

Pentru aceleași considerente, Curtea a reținut că textul criticat este în acord cu exigențele principiului legalității incriminării, astfel cum acesta este reglementat la

art. 23 alin. (12) din Constituție

și la

art. 7 din Convenție . În aceste condiții, Curtea a statuat că susținerile referitoare la crearea, prin prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , a unor confuzii în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor de trafic și consum ilicit de droguri de către organele judiciare vizează, mai degrabă, domeniul interpretării și aplicării textului criticat.

38.

Distinct de cele reținute prin

Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018 , Curtea Constituțională reiterează cele reținute prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , paragraful XIII, lit. B, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a arătat că elementul material al laturii obiective a fiecăreia dintre infracțiunile prevăzute la

art. 2 și 3 din Legea nr. 143/2000

are o existență de sine stătătoare, motiv pentru care acțiunea de introducere de droguri în țară și aceea de transport de droguri pe teritoriul altui stat și ulterior pe teritoriul României constituie infracțiuni distincte, prevăzute de

art. 2 și 3 din Legea nr. 143/2000 , aflate în concurs, chiar și atunci când sunt săvârșite de aceeași persoană și sunt constatate cu același prilej. S-a observat, totodată, că modalitatea de reglementare a celor două norme de incriminare denotă intenția legiuitorului de a pedepsi în mod distinct faptele privind tranzitarea limitelor teritoriale ale țării, ce prezintă un grad de pericol social mai ridicat.

39.

Prin aceeași decizie,

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , precitată, este invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, respectiv Decizia nr. 4.150 din 11 decembrie 2009, prin care soluția absorbției infracțiunii prevăzute în

art. 2 din Legea nr. 143/2000

(în modalitatea transportului) în infracțiunea prevăzută în

art. 3 din același act normativ

a fost respinsă, reținându-se că fapta de introducere în țară și aceea de deținere și transport de droguri constituie infracțiuni distincte, prevăzute în

art. 3

și

2 din Legea nr. 143/2000 , aflate în concurs, cea dintâi neabsorbind-o pe cea din urmă. În considerentele acestei decizii de speță s-a reținut că cele două infracțiuni diferă în ceea ce privește obiectul juridic și elementul material al laturii obiective și că nu este obligatoriu ca introducerea drogurilor în țară și apoi transportul acestora către altă graniță, cu scopul de a fi scoase din țară, să se realizeze de aceeași persoană; prin aceeași decizie s-a menționat că, chiar dacă inculpatul este cel care a trecut drogurile prin vamă, reținerea celor două infracțiuni în concurs este corectă, una nefiind absorbită de cealaltă.

40.

Prin aceeași decizie,

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , precitată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că „transportul de droguri, fără drept, nu presupune introducerea drogurilor în țară, ci se poate realiza în interiorul frontierelor României, iar introducerea în țară de droguri, fără drept, nu necesită, în mod obligatoriu, transportul de droguri, ci se poate efectua prin expedierea unui colet sau prin intermediul unei alte persoane“. De asemenea, s-a reținut că infracțiunea prevăzută în

art. 3 din Legea nr. 143/2000

nu constituie o variantă agravantă a infracțiunii prevăzute în

art. 2 din Legea nr. 143/2000 , ci o infracțiune distinctă.

41.

În aceste condiții, instanța supremă a statuat că acțiunea continuă de transport al drogurilor, datorită împrejurărilor în care a avut loc - pe parcursul transportului drogurile au fost introduse pe teritoriul României, fără drept -, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de

art. 2 din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în modalitatea normativă a transportului de droguri, și ale infracțiunii prevăzute de

art. 3 din același act normativ , în modalitatea introducerii în țară de droguri, fapt care justifică încadrarea sa în ipoteza concursului formal de infracțiuni, prevăzută de

art. 38 alin. (2) din Codul penal .

42.

Așadar, raționamentul formulat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017

demontează relația sincronică existentă între sfera normativă a dispozițiilor

art. 2 și 3 din Legea nr. 143/2000 , aspect ce justifică posibilitatea reținerii unui concurs ideal de infracțiuni între faptele incriminate prin normele anterior referite, constituind, totodată, argumente privind caracterul clar, precis și previzibil al soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 .

43.

În acest sens, Curtea Constituțională reține că, potrivit jurisprudenței sale, standardele de calitate a legii, prevăzute la

art. 1 alin. (5) din Constituție , sunt îndeplinite, dacă legiuitorul indică în mod clar și neechivoc obiectul material al infracțiunilor chiar în cuprinsul normei legale de incriminare sau dacă acesta poate fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Potrivit aceleiași jurisprudențe, s-a reținut că legiuitorul nu trebuie să își respecte numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, o asemenea situație putând determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text, contrară exigențelor constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv la condițiile de claritate, precizie și previzibilitate impuse de dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție

(a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 21 și 22, și

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 și 25). Totodată, instanța de contencios constituțional a statuat că o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul și că norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea

Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34).

44.

De asemenea, Curtea Constituțională reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

art. 7 paragraful 1 din Convenție , care consacră principiul legalității incriminării și a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracțiunilor și a pedepselor aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la

art. 7

corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din

Convenție

și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. Totodată, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare,

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

45.

Or, având în vedere argumentele reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018 , precitată, și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , Curtea reține că normele penale prevăzute la

art. 2 și 3 din Legea nr. 143/2000

incriminează fapte diferite și au sfere de aplicare diferite, aspect care justifică reținerea acestora în concurs ideal atunci când sunt comise de același subiect activ, fără ca prin această soluție juridică să fie încălcate standardele de calitate a legii și principiul legalității încriminării și a pedepsei.

46.

Așadar, dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 , în interpretarea dată acestora prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

și

art. 23 alin. (12)

și nici dispozițiilor

art. 7 din Convenție .

47.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cosmina Ionela Floarea și Rogier Pieter van der Meijden în Dosarul nr. 1.909/85/2019 al Tribunalului Sibiu - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în interpretarea dată acestora prin

Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Sibiu - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2024.