Decizia nr. 558/2025

Articolul 2

pct. 4) din Legea nr. 61/1991

plasează în sfera răspunderii contravenționale fapta de a arunca asupra unei construcții cu orice fel de obiecte, cu substanțe corozive sau care murdăresc. Dacă aceste acțiuni produc vătămări ale integrității corporale sau sănătății ori pagube materiale, atunci sunt considerate infracțiuni.

19.

Referitor la pretinsa încălcare a

art. 1 alin. (5) din Constituție , Curtea reține că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative ( Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea

Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011,

Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau

Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

20.

Totodată, semnificația noțiunii de previzibilitate depinde, într-o mare măsură, de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 28 martie 1990, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, paragraful 68). Formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal ( Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 36, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Corelativ, Curtea a subliniat rolul decizional conferit instanțelor, care urmărește atât înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, cât și dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept (a se vedea

Decizia nr. 824 din 11 decembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 13 februarie 2019, paragraful 16).

21.

Evaluarea gradului de pericol social se face de către autoritățile administrației publice sau de către instanțele judecătorești, după caz, în funcție de circumstanțele cauzei: modul de săvârșire, scopul protestului, mijloacele folosite, daunele produse sau potențialele urmări și persoana făptuitorului, pentru a decide dacă fapta prezintă sau nu gradul de pericol social. Dacă atingerea adusă valorii sociale protejate este redusă, legiuitorul a prevăzut că fapta constituie contravenție. Ca atare, chiar dacă prin modul în care a fost săvârșită fapta de aruncare cu obiecte, cu substanțe corozive sau care murdăresc nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii, ea se constituie într-o faptă ilicită de natură administrativă, care generează consecințele prevăzute de lege.

22.

Cu privire la textul criticat, aplicând jurisprudența sa, Curtea constată că acesta este clar, precis și previzibil, deoarece se distinge obiectul material sau poate fi identificat cu ușurință, în vederea stabilirii existenței/inexistenței contravenției. Norma este suficient de precisă pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă, în cauză fiind vorba despre aruncarea asupra unei construcții cu obiecte de orice fel, cu substanțe care murdăresc, dacă nu s-au produs vătămări ale integrității corporale sau sănătății ori pagube materiale. Fapta este prevăzută de lege, are un efect negativ, respectiv mizeria provocată, însă pericolul social se va aprecia de către autoritățile administrației publice și de către instanța judecătorească, de la caz la caz. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 pct. 4) din Legea nr. 61/1991 , în raport cu

art. 1 alin. (5) din Constituție , este neîntemeiată.

23.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor

art. 21 alin. (3) din Constituție

și la incidența acestor prevederi constituționale în controlul de constituționalitate, Curtea observă că prin

Decizia nr. 136 din 21 martie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 19 iulie 2023, paragraful 34, a reținut că aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în materia dreptului substanțial. Nici din cuprinsul

art. 21 alin. (3) din Constituție

și nici din cel al

art. 6 al Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial. Prin urmare, dispozițiile

art. 21 alin. (3)

nu au incidență în cauza dedusă judecății, deoarece textele criticate și supuse controlului de constituționalitate conțin norme de drept substanțial.

24.

De altfel,

art. 9 din Legea nr. 61/1991

prevede că

Legea nr. 61/1991

se completează cu dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , care reglementează cadrul procesual aplicabil, contravenientului fiindu-i asigurate toate garanțiile recunoscute de legiuitor în aplicarea politicii contravenționale. Curtea reține că în Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Ligue du Monde Islamique et Organisation islamique mondiale du secours islamique împotriva Franței, paragraful 54, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instanțele judecătorești au rolul de a înlătura îndoielile care ar putea subzista în privința interpretării normelor, în concordanță cu practica cotidiană, însă numai cu condiția ca rezultatul să fie, în mod rezonabil, previzibil, cerințe pe care textul de lege criticat le îndeplinește. Astfel, stabilirea în concret a circumstanțelor săvârșirii faptei contravenționale și a caracteristicilor locului de desfășurare a adunării publice constituie aspecte ale aplicării legii, care intră în competența de soluționare a instanțelor judecătorești, iar nu aspecte de neconstituționalitate care să intre în competența de soluționare a Curții Constituționale.

25.

Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 39 din Constituție, Curtea observă că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de întrunire și de asociere, în pofida rolului său autonom și a sferei sale specifice, a fost analizată în lumina libertății de exprimare, în cazul în care scopul exercitării libertății de întrunire este exprimarea unor opinii personale, vizează necesitatea asigurării unui spațiu de dezbatere publică sau o exprimare deschisă a protestului [a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 1999, pronunțată în Cauza Partidul Libertății și Democrației (ÖZDEP) împotriva Turciei, paragraful 37, Hotărârea din 26 aprilie 1991, pronunțată în Cauza Ezelin împotriva Franței, paragraful 37, sau Hotărârea din 7 octombrie 2008, pronunțată în Cauza Éva Molnár împotriva Ungariei, paragraful 42].

26.

Curtea Constituțională reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la libertatea de întrunire nu este absolut, putând face obiectul unor restricții, în conformitate cu

paragraful 2 al art. 11 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. O ingerință în exercitarea acestui drept nu trebuie să constituie o interdicție absolută, de jure sau de facto, ci poate consta în diferite alte măsuri luate de autorități (Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunțată în Cauza Kudrevičius și alții împotriva Lituaniei, paragraful 100).

27.

Astfel, prin Hotărârea din 24 martie 2011, pronunțată în Cauza Giuliani și Gaggio împotriva Italiei, paragraful 251, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în principiu, că

ingerințele în exercitarea dreptului la libertatea de întrunire sunt justificate pentru apărarea ordinii sau prevenirea infracțiunilor și pentru protecția drepturilor și libertăților altora, în cazul în care demonstranții comit acte de violență. Totodată, perturbarea gravă și intenționată, de către demonstranți, a vieții cotidiene și a activităților desfășurate în mod legal de alții, într-o măsură mai mare decât cea pe care o implică exercitarea normală a dreptului la libertatea de întrunire pașnică într-un loc public, ar putea fi considerată un „act condamnabil“, care ar putea să justifice impunerea de sancțiuni, chiar și de natură penală (a se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunțată în Cauza Kudrevičius și alții împotriva Lituaniei, paragrafele 173 și 174, sau Hotărârea din 5 martie 2009, pronunțată în Cauza Barraco împotriva Franței, paragrafele 46 și 47). Nu în ultimul rând, implicarea unui participant la o manifestare în acte sporadice de violență nu exclude aplicarea în continuare a protecției art. 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ceea ce înseamnă că sancțiunea care va fi impusă persoanei în cauză pentru actele sale trebuie să rămână proporțională, ținându-se cont de intențiile acesteia în momentul în care s-a alăturat adunării, de natura actelor comise, de gravitatea consecințelor acestor acte (în special, dacă persoana în cauză a provocat sau nu a provocat vătămări altora) și de contribuția acesteia la deteriorarea caracterului pașnic al întrunirii (Hotărârea din 19 ianuarie 2016, pronunțată în Cauza Gülcü împotriva Turciei, paragrafele 110-117, sau Hotărârea din 4 octombrie 2016, pronunțată în Cauza Yaroslav Belousov împotriva Rusiei, paragrafele 177-182).

28.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, Curtea reține că săvârșirea faptei de aruncare cu obiecte, cu substanțe corozive sau care murdăresc, în contextul participării la o manifestație, expresie a exercitării libertății de întrunire, nu exclude, ci, dimpotrivă, impune reglementarea unei forme de răspundere juridică. Calificarea prin lege a faptei atribuite drept contravenție și reglementarea unei sancțiuni corespunzătoare țin de marja de apreciere a legiuitorului în structurarea politicii sale în domeniul contravențional. Curtea reține că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea sancțiunii/restricțiilor este legitim, și anume respectarea ordinii de drept, descurajarea încălcării legii, înlăturarea consecințelor negative care decurg din acestea și evitarea săvârșirii anumitor fapte antisociale. Măsura este adecvată, fiind capabilă în abstract să atingă scopul urmărit, și este necesară din perspectiva testului ingerinței minime, în conformitate cu care statul își dozează și adaptează intervenția în sfera drepturilor și libertăților fundamentale pentru îndeplinirea finalității avute în vedere (cu privire la testul ingerinței minime a se vedea

Decizia nr. 597 din 15 iulie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 19 octombrie 2020, paragraful 25). Nu în ultimul rând, măsura criticată păstrează un just echilibru între respectarea drepturilor fundamentale și intereselor individului și protejarea ordinii publice, precum și între intensitatea sancțiunilor și valorile sociale ocrotite, întrucât vizează comportamentele care depășesc limitele exercitării chiar într-o anumită doză de efervescență a dreptului de exprimare și de întrunire, fără a le suprima și fără a recurge la măsuri excesive sau represive. Sancțiunea principală, constând într-o amendă cuprinsă între un minim și un maxim, reflectă preocuparea legiuitorului de a asigura un cadru normativ apt, de natură a combate fenomene antisociale săvârșite în public chiar în contextul exercitării libertății de întrunire și de a da posibilitatea autorităților publice de a evalua pericolul social concret al faptei prin individualizarea corespunzătoare a sancțiunii.

29.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală , menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că acestea nu au incidență în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituționale invocate, deoarece dispozițiile criticate nu reglementează cu privire la restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale în sensul prevăzut de textul constituțional ( Decizia nr. 267 din 4 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 25 august 2020, paragraful 26).

30.

Ca atare, libertatea de întrunire nu presupune și nu justifică eo ipso recurgerea la conduite de natură a perturba într-un mod disproporționat ordinea și liniștea publică.

31.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Mihai Dide în Dosarul nr. 6.728/302/2019 al Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. 2 pct. 4) din Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 noiembrie 2025.