Decizia nr. 743/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Benke Karoly - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Compania Națională "Aeroporturi București" - S.A. din Otopeni în Dosarul nr. 38.196/3/2009 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că, în urma republicării

Legii nr. 53/2003 , soluția legislativă criticată se regăsește, în prezent, la art. 252 alin. (1) din lege. Pe fondul cauzei, se apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocându-se, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 95 din 5 februarie 2008.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 30 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 38.196/3/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Compania Națională "Aeroporturi București" - S.A. din Otopeni într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la decizia de concediere.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile legale criticate sunt imprecise, împrejurare ce îi pune pe judecători în situația de a adăuga la lege prin stabilirea actelor și faptelor ce marchează momentul luării la cunoștință de către angajator despre săvârșirea abaterii disciplinare. În acest sens, se arată că există o multitudine de ipoteze în virtutea cărora se poate aprecia, în mod subiectiv sau nu, că un anumit document sau o anumită depoziție testimonială pot marca acest moment. Toate aceste aspecte demonstrează, în opinia autorului excepției, încălcarea art. 21, 24, art. 61 alin. (1) și art. 129 din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale consideră că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată, arătând că legea este accesibilă și previzibilă, fiind de natură a permite individului să își regleze conduita în funcție de prevederile acesteia.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 268 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Ulterior sesizării Curții,

Legea nr. 53/2003

a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, soluția legislativă criticată regăsindu-se la art. 252 alin. (1) din lege, text asupra căruia Curtea urmează să se pronunțe prin prezenta decizie. Dispozițiile art. 252 alin. (1) din lege au următorul cuprins:

"Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în forma scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei".

Autorul excepției consideră că textele de lege criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului și art. 129 privind folosirea căilor de atac. Totodată, sunt considerate a fi încălcate și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată următoarele:

Aceleași termene de prescripție ca și cele instituite de dispozițiile

art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

au fost prevăzute și în conținutul prevederilor

art. 13 alin. (4) din Legea nr. 1/1970

privind organizarea și disciplina muncii în unitățile socialiste de stat, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 27 din 27 martie 1970, abrogată prin

Legea nr. 53/2003 , prevederi a căror constituționalitate a fost stabilită prin

Decizia nr. 71 din 11 mai 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 26 iulie 1999. Prin decizia menționată, Curtea a stabilit că "aceste termene constituie, pe de o parte, o măsură de protecție a angajaților față de aplicarea arbitrară a unui regim sancționator, iar pe de altă parte, ele asigură stabilitatea raporturilor juridice de muncă". Prin aceeași decizie s-a arătat că "accesul liber la justiție ar putea fi pus sub semnul îndoielii, în condițiile în care cel în drept să adopte măsura disciplinară ar putea-o amâna, cu rea-credință, la nesfârșit, împiedicându-l pe salariat să obțină în justiție clarificarea situației sale. În situația în care nu ar exista un termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, Curtea reține că aplicarea sancțiunii, în cazul angajatului la o societate comercială, ar echivala cu imprescriptibilitatea răspunderii, consecință inacceptabilă și absurdă, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice".

Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice modificarea acestei jurisprudențe, atât soluția pronunțată, cât și argumentele pe care aceasta s-a bazat își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de cele arătate mai sus, Curtea constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, sau Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Curtea de la Strasbourg a decis că legea internă trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezultă dintr-un act determinat. Așadar, previzibilitatea legii ține de calitatea acesteia, respectiv legea trebuie să fie suficient de precisă și clară pentru a putea fi aplicată. Totuși, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit pentru a permite instanțelor naționale să facă să evolueze dreptul în funcție de ceea ce ele consideră măsuri necesare în interesul justiției, precum și în funcție de evoluția concepțiilor sociale (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

În cauza de față, Curtea nu poate primi critica de neconstituționalitate potrivit căreia

art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

nu ar îndeplini cerințele de previzibilitate, deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. Astfel, data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare este cea la care reprezentantul legal sau convențional al angajatorului a fost înștiințat despre săvârșirea acesteia sau cea care rezultă din coroborarea unor fapte sau acte ce demonstrează faptul că reprezentantul angajatorului cunoștea sau avea știință despre abaterea săvârșită. Celelalte aspecte țin de probatoriul administrat în cauză.

Toate acestea demonstrează faptul că legea edictată respectă cerințele de calitate impuse prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate trage concluzia potrivit căreia instanțele judecătorești ar încălca sfera de competență a Parlamentului.

În final, Curtea constată că art. 24 și 129 din Constituție nu au incidență în cauză, întrucât nu se relevă chestiuni care ar ține de dreptul de apărare și nici aspecte care să vizeze folosirea căilor de atac.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Compania Națională "Aeroporturi București" - S.A. din Otopeni în Dosarul nr. 38.196/3/2009 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 2 iunie 2011.