Decizia nr. 665/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Andrei Grigoraș

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Farkas Janos în Dosarul nr. 2.186/112/2014 al Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.966D/2021.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se susține că prevederile

art. 21 alin. (3) din Constituție

nu sunt incidente în cauză, întrucât norma supusă controlului constituțional are natura unei reglementări de drept substanțial. Totodată, se invocă

Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020 , reținându-se, sub aspectul dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (4) -( 5)

și ale

art. 11

și

20 , că dreptul organului fiscal de a stabili baza de impozitare și creanța fiscală nu se confundă cu obligația contribuabilului de a furniza informațiile necesare determinării situației fiscale de fapt. Cu privire la sintagma „rea-credință“ se arată că aceasta a constituit deja obiect al analizei instanței de contencios constituțional, fiind indicată în acest sens

Decizia nr. 358 din 16 iunie 2020 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 8 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 2.186/112/2014, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Excepția a fost ridicată de Farkas Janos într-o cauză penală având ca obiect stabilirea vinovăției autorului excepției sub aspectul comiterii infracțiunilor de complicitate la obținerea fără drept de rambursări de TVA, în formă continuată, prevăzută de

art. 26 din Codul penal din 1969 , raportat la

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , și tentativă la obținerea fără drept de rambursări de TVA, prevăzută de

art. 20 din Codul penal din 1969 , raportat la

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile legale criticate contravin

art. 1 alin. (5) din Constituție , întrucât nu respectă exigențele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, astfel încât o persoană să poată înțelege dacă acțiunea sau inacțiunea sa reprezintă o faptă prohibită și întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 . Se susține că legiuitorul a instituit o incriminare cu caracter general și că, din modalitatea de reglementare, nu rezultă într-un mod suficient de clar și de precis care este elementul material al infracțiunii. Totodată, se arată că din cuprinsul normei criticate nu se poate deduce dacă fapta constituie infracțiune doar în cazul săvârșirii cu intenție sau dacă este incriminată și ipoteza în care stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor ori contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate aceluiași buget, poate fi săvârșită și din culpă. Legat de acest aspect se arată că, potrivit

art. 19 din Convenția

Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, fapta incriminată trebuie să fie săvârșită cu intenție calificată prin scop, iar nu cu intenție indirectă.

6.

Totodată, autorul formulează critici sub aspectul clarității și previzibilității noțiunii „rea-credință“ din cuprinsul normei de incriminare. Se apreciază că aceasta nu este adecvată pentru stabilirea conținutului constitutiv al unei infracțiuni, cu atât mai mult cu cât termenul nu este definit în

Legea nr. 241/2005 . De asemenea, autorul excepției susține că, reglementând

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , legiuitorul nu a respectat principiul ultima ratio, arătând că, potrivit normei de incriminare, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care întrunește calitățile cerute pentru subiectul activ, indiferent de gravitatea faptei, poate intra în sfera de aplicare a infracțiunii. În continuare, se arată că noțiunea „rea-credință“ din sintagma „stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor“ din cuprinsul

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

nu descrie în mod concret conduita sancționată penal de legiuitor, aspect ce lasă la aprecierea altor autorități, într-o manieră subiectivă, stabilirea conținutului infracțiunii. În consecință, această modalitate de reglementare contravine dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (4) , ale

art. 61 alin. (1)

și ale

art. 73 alin. (3) , din perspectiva reglementării prin lege organică a faptelor care constituie infracțiuni, precum și dispozițiilor

art. 21 alin. (3)

și ale

art. 124 alin. (2) , din perspectiva dreptului la un proces echitabil, desfășurat în cadrul unei justiții unice, imparțiale și egale.

7.

În ceea ce privește fundamentarea criticilor de neconstituționalitate raportate la dispozițiile

art. 23 alin. (12) din Constituție , astfel cum aceasta se interpretează potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma exigențelor

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, autorul excepției susține, în esență, că prin modalitatea de reglementare a infracțiunii prevăzute de

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

conținutul acesteia este stabilit, în fapt, de procuror sau de organele judiciare, care, prin interpretarea subiectivă a noțiunii „rea-credință“, determină care dintre elementele materiale - acțiuni ori inacțiuni ale contribuabilului - se subsumează conținutului constitutiv al infracțiunii. În acest sens, se arată că este încălcat principiul legalității incriminării în materie penală.

8.

Se reiterează că principiul nullum crimen, nulla poena sine lege obligă legiuitorul să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, fiind invocată, în acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, printre care

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, și Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei, paragrafele 93, 94 și 99. De asemenea, se susține că se impune ca prin decizia pe care urmează să o pronunțe Curtea să precizeze dacă incriminarea infracțiunii prevăzute de

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

este de sine stătătoare sau dacă principiul incriminării impune ca aceasta să fie o infracțiune conexă celei prevăzute de

art. 9 alin. (1) lit. c)

din aceeași lege.

9.

Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că, prin

Decizia nr. 456 din 24 iunie 2020 , Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (1)

și

(3) , precum și a celor din

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , reținând că normele cuprinse în

art. 8 alin. (1)

sunt constituționale prin raportare la criterii similare celor invocate în prezenta cauză. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate privind sintagma „rea-credință“ se reiterează că aceasta a fost deja definită în jurisprudența Curții Constituționale, fiind invocată în acest sens

Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020 . În esență, se arată că norma criticată sub aspectul constituționalității este suficient de clară și precisă pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în conformitate cu exigențele normei de incriminare a infracțiunii prevăzute de

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 .

10.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care, la data invocării excepției, aveau următorul conținut: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.“

14.

Ulterior sesizării Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate, prevederile

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

au fost modificate prin

art. I pct. 1 din Legea nr. 55/2021

privind modificarea și completarea

Legii nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021, având în prezent următorul cuprins: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.“

15.

Având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care s-a decis că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate dispozițiile

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , în forma anterioară modificării prin

Legea nr. 55/2021

privind modificarea și completarea

Legii nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

16.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (4)

și

(5)

care consacră principiul separației și echilibrul puterilor în stat, respectiv calitatea legii, ale

art. 11

privind dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 21 alin. (3)

referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 23 alin. (12)

privind principiul legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta se interpretează, potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma exigențelor

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale

art. 61 alin. (1)

referitoare la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, ale

art. 73 alin. (3)

referitoare la stabilirea numai prin lege organică a infracțiunilor, ale

art. 124 alin. (2)

referitoare la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, precum și ale

art. 148 alin. (2)

și

(4)

referitoare la aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu și garantarea aducerii la îndeplinire a acestora.

17.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , Curtea reține că principala critică se referă la lipsa calității textului supus controlului constituțional, atât în ansamblul său, cât și prin prisma folosirii în textul normei de incriminare a noțiunii „rea-credință“.

18.

Curtea reține că, prin

Decizia nr. 1.359 din 27 octombrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 10 decembrie 2009, și

Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 9 octombrie 2020, au fost analizate critici de neconstituționalitate similare celor formulate în prezenta cauză, sub aspectul clarității, preciziei și previzibilității normei de incriminare, iar excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. Astfel, procedând la verificarea constituționalității prin analiza conținutului textului infracțiunii prevăzute de

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , sub aspectul calității legii, Curtea a constatat că textul legal criticat este suficient de precis și de clar pentru a se observa cu ușurință că sancțiunea penală se aplică doar în condițiile în care organele competente stabilesc că sumele de bani dobândite de către contribuabil de la bugetul de stat au fost rezultatul unei acțiuni de stabilire cu rea-credință a impozitelor, a taxelor sau a contribuțiilor de către acesta (a se vedea

Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020 , precitată, paragraful 14).

19.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței citate, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

20.

Având în vedere că în prezenta cauză, pe lângă cele analizate în deciziile anterior menționate, sunt formulate critici și cu privire la înțelesul noțiunii „rea-credință“ din cuprinsul

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , Curtea, analizând motivele de neconstituționalitate invocate, constată că și acestea sunt neîntemeiate. În acest sens, Curtea reține că, prin jurisprudența sa, a statuat că sintagma „rea-credință“ are un înțeles juridic consacrat, suficient pentru a permite destinatarilor normei să își conformeze conduita. Noțiunea „rea-credință“ a mai format obiectul analizei instanței de contencios constituțional prin

Decizia nr. 469 din 27 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 18 august 2017, și prin

Decizia nr. 358 din 16 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 5 octombrie 2020. Astfel, s-a concluzionat că reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată. Totodată, având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că reaua-credință poate fi calificată drept atitudinea unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii ori celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale (a se vedea

Decizia nr. 856 din 26 noiembrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 1 martie 2021, paragraful 18). În continuare, Curtea reține că, tot prin

Decizia nr. 856 din 26 noiembrie 2020 , paragraful 19, a arătat că, deși sintagma „rea-credință“ nu este definită în mod expres în legislația penală sau procesual penală, sensul acesteia poate fi dedus din semnificația uzuală a termenilor care o compun și din interpretarea normelor juridice constituționale și infraconstituționale care fac referire la buna-credință a persoanelor în săvârșirea anumitor fapte sau în desfășurarea anumitor activități. În consecință, critica autorului cu privire la faptul că noțiunea utilizată în

Legea nr. 241/2005

nu este definită în cuprinsul acesteia nu poate reprezenta un motiv de neconstituționalitate. Prin urmare, Curtea reține că textul legal criticat, în cuprinsul căruia legiuitorul a utilizat sintagma „rea-credință“, nu aduce atingere principiilor constituționale prevăzute de

art. 1 alin. (4)

și

(5) din Constituție , ci, dimpotrivă, reprezintă o transpunere a dispozițiilor

art. 57 din Constituție , care prevăd că cetățenii trebuie să își exercite drepturile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

21.

Referitor la susținerea autorului excepției în sensul că, din textul legal criticat, nu reiese cu exactitate elementul material al infracțiunii, reprezentând o incriminare cu caracter general, Curtea reține că, din perspectiva standardelor de calitate a legii, s-a statuat că, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută și că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea la categorii generale, mai degrabă decât la liste exhaustive. Astfel, Curtea a arătat că numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. În acest context s-a constatat că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Totodată, Curtea a reținut că, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 și 31, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, și Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141).

22.

În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea principiului ultima ratio, Curtea reține că soluția legislativă reglementată de legiuitor în cuprinsul textului analizat - incriminarea stabilirii cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, a taxelor sau a contribuțiilor, având ca rezultat obținerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat - constituie opțiunea legiuitorului, exprimată potrivit atribuției sale constituționale prevăzute la

art. 61 alin. (1) din Constituție , în acord cu politica penală a statului. De altfel, prin

Decizia nr. 1.359 din 27 octombrie 2009 , precitată, Curtea a reținut că legiuitorul, prin incriminarea realizată în redactarea în vigoare la momentul sesizării, a dorit tocmai prevenirea și pedepsirea faptelor care au ca rezultat „obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat“, în alte situații legiuitorul putând alege aplicarea unei norme cu caracter contravențional. Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că, în materie penală, principiul ultima ratio nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, fiind improprii în realizarea acestui deziderat (a se vedea

Decizia nr. 283 din 17 mai 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 6 iunie 2023, paragraful 39).

23.

Cu privire la dreptul la un proces echitabil - statuat prin dispozițiile

art. 21 alin. (3) din Constituție

și ale

art. 6 din Convenție

-, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale constante (de exemplu,

Decizia nr. 788 din 5 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 8 martie 2018, paragraful 19, și

Decizia nr. 113 din 25 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020, paragraful 37), aplicarea cerințelor privind dreptul la un proces echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanțial, întrucât din prevederile

art. 21 alin. (2)

și

(3) din Constituție

și ale

art. 6 din Convenție , respectiv din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea acestor cerințe ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial.

24.

Referitor la critica autorului excepției privind încadrarea juridică a infracțiunii prevăzute la

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , în sensul de a stabili dacă aceasta constituie o infracțiune de sine stătătoare sau una conexă infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de

art. 9 alin. (1) lit. c)

din același act normativ, Curtea reține că, în realitate, aceasta echivalează cu o cerere adresată instanței constituționale de lămurire a modului de aplicare și interpretare a legii. Însă prin

art. 126 alin. (3) din Constituție

se atribuie Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu Curții Constituționale, competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. În consecință, problema de drept invocată de autorul excepției de neconstituționalitate și dedusă spre soluționare Curții Constituționale - referitoare la stabilirea raportului dintre infracțiunea prevăzută de

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , pe de o parte, și infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de

art. 9 alin. (1) lit. c)

din aceeași lege - reprezintă, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a normelor de lege în cauza concretă, aspect ce excedează competenței Curții Constituționale.

25.

Totodată, Curtea constată că, deși autorul excepției de neconstituționalitate invocă și încălcarea

art. 61 alin. (1) ,

art. 73 alin. (3) ,

art. 124 alin. (2)

și

art. 148 alin. (2)

și

(4) din Constituție , din analiza sesizării nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate.

26.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Farkas Janos în Dosarul nr. 2.186/112/2014 al Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 55/2021

privind modificarea și completarea

Legii nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bistrița-Năsăud - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 noiembrie 2025.