Decizia nr. 682/2025

Articolul 592

alin. (1) : „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi întreruptă în cazurile și în condițiile prevăzute la

art. 589 , la cererea persoanelor arătate la

alin. (3)

al aceluiași articol, iar în cazul prevăzut la

art. 589 alin. (1) lit. a) , și la cererea administrației penitenciarului.“;

–

Articolul 589

alin. (1) lit. b ):

(1)

Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi amânată în următoarele cazuri: (...)

b)

când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

13.

Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi,

art. 21

referitor la accesul liber la justiție,

art. 48

referitor la familie și

art. 49

referitor la protecția copiilor și a tinerilor.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate, prin

Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, instanța de contencios constituțional constatând că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile

art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală , care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, este neconstituțională. Însă criticile de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză sunt diferite de cele analizate de Curtea Constituțională prin decizia mai sus menționată, întrucât autoarea excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor

art. 16 alin. (1) , ale

art. 21 , ale

art. 48

și ale

art. 49 din Constituție , în ipoteza în care o condamnată are un copil mai mare de un an care are nevoie de îngrijiri medicale. Prin urmare, Curtea apreciază că se poate pronunța pe fondul excepției de neconstituționalitate (în același sens, a se vedea

Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.139 din 26 noiembrie 2021, paragraful 12).

15.

În ceea ce privește fondul excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că, răspunzând unor critici de neconstituționalitate identice cu cele formulate în prezenta cauză, a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Astfel, prin

Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 , paragrafele 13-25, Curtea a constatat, în esență, că, referitor la termenul de un an reglementat prin dispozițiile

art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală , acesta a fost prevăzut de legiuitor drept cauză de amânare și, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, în vederea asigurării depășirii de către minor și de către mama acestuia a urmărilor sarcinii și ale nașterii, timpul de un an fiind termenul considerat adecvat pentru atingerea scopului anterior menționat. În același sens a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 68, prin care s-a afirmat că posibilitatea de a obține amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, așadar, dincolo de urmările sarcinii mamei și ale nașterii.

16.

În ceea ce privește cazul minorului care a împlinit vârsta de un an, soluționarea criticii de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză presupune analiza de către instanța de contencios constituțional a două ipoteze distincte: 1. ipoteza în care tatăl minorului mai mare de un an este cunoscut și are capacitatea fizică și juridică necesară pentru a se îngriji de creșterea și educarea minorului; 2. ipoteza în care tatăl minorului în cauză nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creșterea și educarea minorului.

17.

Referitor la cea dintâi ipoteză anterior menționată, prin

Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019 , precitată, paragrafele 26, 28 și 29, Curtea a constatat că, din perspectiva dreptului de a îngriji copilul - componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieții de familie consacrat de prevederile

art. 26 alin. (1) din Constituție

-, bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situație similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeași vârstă, iar diferența de tratament dintre cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoașterii posibilității amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. De asemenea, Curtea Constituțională, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a observat că, potrivit acesteia, în materia concediului pentru creșterea copilului și a indemnizației de concediu parental, bărbații se află într-o situație similară cu cea a femeilor (a se vedea Hotărârea din 27 martie 1998, pronunțată în Cauza Petrovic împotriva Austriei, paragraful 36) și că dincolo de diferențele care pot exista între tată și mamă în relația lor cu copilul, în ceea ce privește îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbații și femeile se află în situații analoage (a se vedea Hotărârea din 22 martie 2012, pronunțată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei, paragraful 132). Totodată, Curtea a reținut că, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunțată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragrafele 67 și 68, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deși instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esențial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii, totuși, în problema de a ști dacă, în timpul primului an de viață al copilului, un tată condamnat se găsește într-o situație similară celei a unei mame condamnate, considerentele reținute în cauzele Petrovic împotriva Austriei și Konstantin Markin împotriva Rusiei, citate anterior, sunt pe deplin aplicabile în speță. Curtea Constituțională a mai reținut că, într-adevăr, instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului, cu scopul de a se asigura că el primește atenția și îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viață. Or, chiar dacă pot exista diferențe în relația lor cu copilul, atât mama, cât și tatăl pot acorda această atenție și aceste îngrijiri.

18.

Or, având în vedere aceste considerente, cu atât mai mult, tatăl minorului ce a împlinit vârsta de un an, care este în libertate și care nu se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a crește și de a educa minorul, va fi cel căruia îi va reveni obligația de a se ocupa de îngrijirea acestuia, inclusiv în situația invocată de autoarea excepției, în care minorul are nevoie de îngrijiri medicale. De altfel, soluția juridică anterior enunțată constituie o aplicare directă a principiului interesului superior al copilului, având în vedere nevoia acestuia de a fi crescut, educat, îngrijit etc. de unul dintre părinții săi naturali și de a se afla în preajma acestuia. În acest sens, Curtea menționează că principiul interesului superior al copilului este reglementat la

art. 2 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, care prevede, la

alin. (2)

și

(3) , că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie și că acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Același act normativ prevede, la

art. 4 lit. a) , definiția noțiunii de „copil“, prin care se înțelege „persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii“.

19.

Referitor la cea de-a două ipoteză mai sus enunțată, în care tatăl minorului nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creșterea și educarea minorului, în privința acestuia din urmă se instituie tutela, având ca temei legal fie dispozițiile

art. 110

sau ale

art. 511 din Codul civil , fie dispozițiile

art. 44 din Legea nr. 272/2004 . Analizând dispozițiile legale mai sus invocate, precum și pe cele ale

art. 54 , ale

art. 55 alin. (1) ,

art. 56

coroborat cu

art. 119 ,

art. 120 ,

art. 121 ,

art. 123 ,

art. 125

și

art. 126 din Legea nr. 272/2004 , Curtea a constatat că legislația în vigoare asigură, în privința minorului mai mare de un an aflat în ipoteza invocată de autoarea excepției, numeroase mijloace juridice de protecție a drepturilor și intereselor acestuia, protecție care acoperă, în mod implicit, și nevoile de asistență medicală ale minorului.

20.

Referitor la cazurile de amânare și, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, prin

Decizia nr. 146 din 12 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 29 iunie 2020, paragrafele 17 și 21, Curtea a reținut că atât amânarea executării pedepsei, cât și întreruperea executării pedepsei reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a pedepselor privative de libertate. Aceste excepții au ca fundament faptul că persoana condamnată se găsește în situații în care executarea pedepsei cu închisoarea sau detențiunea pe viață ar afecta grav existența acesteia sau a membrilor familiei. Prin urmare, întrucât reprezintă excepții de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detențiunea pe viață, Curtea a reținut că ipotezele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situațiile care, prin natura lor, impun incidența unui asemenea regim juridic. Așa fiind, aceste excepții sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispozițiilor

art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală , având în vedere necesitatea menținerii unei corecte proporționalități între interesul individual al persoanei condamnate și interesul public privind executarea pedepselor, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătorești definitive de condamnare.

21.

Totodată, prin

Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, paragraful 16, Curtea a constatat că amânarea și întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție. Aceste excepții sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres și limitativ prevăzute la

art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală . Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [ art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ] și faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [ art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală ], fiind situații considerate de legiuitor ca având o semnificație deosebită pentru viața și existența persoanei condamnate, care pot justifica și, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.

22.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate nu sunt de natură să încalce prevederile constituționale ale

art. 49 alin. (2)

referitoare la protecția copiilor și a tinerilor, nevoia de îngrijire (inclusiv de îngrijire medicală) a copilului care a împlinit vârsta de un an, în situația în care mama acestuia execută o pedeapsă penală privativă de libertate, fiind asigurată prin dispozițiile legale mai sus analizate.

23.

Mai mult, având în vedere caracterul excepțional al instituțiilor amânării și întreruperii executării pedepsei, Curtea a constatat că vârsta de un an prevăzută în cuprinsul

art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

a fost apreciată de legiuitor ca fiind de natură să realizeze un just echilibru între interesul privat al mamei condamnate aflate în executarea unei pedepse privative de libertate și cel al copilului acesteia de a depăși urmele lăsate de naștere și, respectiv, perioada imediat următoare acesteia și nevoia statului de asigurare a ordinii publice, prin punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale definitive. Așa fiind, criteriul anterior menționat este unul obiectiv și rezonabil, acesta justificând tratamentul juridic diferit reglementat în privința amânării și întreruperii executării pedepsei pentru mama care are un copil mai mic de un an și cea care, aflându-se în aceeași situație juridică reglementată prin ipoteza normei procesual penale analizate, are un copil care a împlinit vârsta anterior menționată. Pentru aceste motive,

art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

nu încalcă principiului egalității în drepturi reglementat la

art. 16 alin. (1) din Constituție . Referitor la acesta, Curtea Constituțională a reținut, în repetate rânduri, în jurisprudența sa, că discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiași categorii de subiecte de drept sau unor situații care nu se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 263 din 24 februarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 18 martie 2009).

24.

Atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.

25.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Maria Ioana Stoica în Dosarul nr. 20.145/55/2021/a1 al Judecătoriei Arad - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 592 alin. (1) din Codul de procedură penală

raportate la

art. 589 alin. (1) lit. b)

din același act normativ, în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 201/2023

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală , precum și pentru modificarea altor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 decembrie 2025.