Decizia nr. 81/2026

Asupra admisibilității sesizării

24.

Temeiul sesizării îl constituie

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile

art. 519

-

521 din Codul de procedură civilă .

25.

Potrivit

art. 1 alin. (1)

din același act normativ, „Prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal“, iar conform

alin. (3)

al aceluiași articol, „Prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la

alin. (1)

și

(2) , de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze“.

26.

Conform

art. 2 alin. (1)

din același act normativ, „Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.

27.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la

art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , legiuitorul a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile:

a)

existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ;

b)

completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac;

c)

existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, întrucât soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept;

d)

chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

28.

Verificând îndeplinirea condițiilor subsumate prevederilor

art. 1 alin. (1)

și

(3)

și ale

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect cererea reclamantului - cadru militar - privind obligarea pârâților Unitatea Militară X și Ministerul Apărării Naționale la plata compensației lunare pentru chirie în scopul achitării ratei/fracțiunii de rată aferente unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziționării unei locuințe, pentru perioada 1.09.2023-prezent, precum și pentru viitor.

29.

Cu titlu prealabil, instanța supremă notează că, potrivit

art. 1 alin. 2 din Legea nr. 80/1995 , cadrele militare sunt în serviciul națiunii, iar beneficiul compensării chiriei în vederea plății ratelor de credit este suportat din fonduri publice, astfel încât pretențiile deduse judecății se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul

art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 .

30.

Astfel, în conformitate cu prevederile

art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , cu modificările și completările ulterioare ( Codul fiscal ), sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, a unui act de detașare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obțin venituri din salarii și asimilate salariilor.

31.

Împrejurarea că aceste venituri nu sunt impozabile, potrivit

art. 76 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal , nu schimbă calificarea lor juridică de drepturi de natură salarială, de vreme ce ele sunt acordate în legătură cu munca, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

32.

Prin urmare, în considerarea scopului

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , sintagma „drepturi de naturală salarială“ trebuie interpretată extensiv, astfel încât să includă toate drepturile atașate raporturilor de serviciu sau de muncă, în condițiile în care angajatul este plătit din fonduri publice.

33.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în apel, pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

34.

Chestiunea sesizată, conform conținutului întrebărilor adresate de instanța de trimitere, este chiar cea dedusă judecății, verificându-se astfel și condiția de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluționarea cauzei pe fond.

35.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea

art. 519 din Codul de procedură civilă

s-a statuat în mod constant că pentru a se putea discuta de existența unei chestiuni de drept este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“ ( Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

36.

Noul act normativ reprezentat de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

a preluat sintagma utilizată în cuprinsul

art. 519 din Codul de procedură civilă

referitoare la existența chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul

art. 2 alin. (1)

din ordonanța de urgență menționată.

37.

De altfel, în preambulul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024

s-a ținut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“.

38.

În consecință, jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate rămâne de actualitate și sub imperiul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice ( Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

39.

Se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite de a judeca în mod direct și efectiv procesul, noțiunii de „chestiune de drept“ neputându-i fi subsumat însuși obiectul cererii de chemare în judecată.

40.

Înalta Curte notează faptul că

art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă

prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică. Încheierea de sesizare trebuie să cuprindă expunerea elementelor de fapt și de drept relevante ale litigiului, precum și indicarea considerentelor din care rezultă că problema de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esențial, fiind de natură să influențeze în mod direct soluția cauzei pe fond.

41.

Această exigență legală, subsumată condiției privind incidența unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă ( Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025;

Decizia nr. 84 din 18 noiembrie 2024 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2025).

42.

Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât și dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite ale respectivei probleme de drept.

43.

Considerentele expuse de instanța de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și incidența

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât și acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanței fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de actul normativ.

44.

În consecință, contrar celor reținute prin încheierea de sesizare,

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de

art. 1

din ordonanță obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor

art. 519-521 din Codul de procedură civilă , cu care ordonanța de urgență se completează.

45.

Natura imperativă a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prin mecanismul prevăzut de

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

trebuie înțeleasă ca obligând instanța care judecă procesul să ceară instanței supreme rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ivite, atunci când verifică și constată, în urma propriei analize, că aceasta este una reală și veritabilă. Sunt îndeosebi necesare expunerea elementelor de fapt și de drept relevante ale litigiului, precum și indicarea argumentelor din care rezultă că chestiunea de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esențial, fiind de natură să influențeze în mod direct soluția cauzei pe fond. În lipsa enunțării acestor elemente, sesizarea nu îndeplinește condițiile legii, iar instanța supremă nu se poate substitui instanței de trimitere în ceea ce privește identificarea și enunțarea unei chestiuni de drept punctuale cu privire la care

se solicită o dezlegare de principiu, respectiv în ceea ce privește determinarea contextului factual și juridic în raport cu care rezultă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

46.

În cauză, titularul sesizării face trimitere la „o rezolvare de principiu“ fără a demonstra nevoia de a declanșa mecanismul de unificare a practicii judiciare în chestiunea care se susține că necesită interpretare, omițând a semnala complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, astfel că rezultă cu evidență că sesizarea formulată în cauză nu întrunește condiția de admisibilitate de a privi o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare.

47.

Așadar, instanța supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normelor juridice, ci mai degrabă o îndrumare pentru a gestiona soluționarea cauzei, anume un răspuns punctual la întrebarea dacă se poate acorda compensarea chiriei sub forma decontării unei fracțiuni din rata aferentă creditului imobiliar, proporțională cu cota-parte de ½ din dreptul de proprietate al reclamantului - cadru militar. Instanța învestită cu soluționarea cauzei este pe deplin competentă să efectueze o astfel de analiză, fără a fi necesară o dezlegare de principiu din partea Înaltei Curți. Aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară și nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, această competență neputând fi delegată instanței supreme.

48.

Prin raportare la aceste exigențe, în urma evaluării elementelor sesizării formulate se constată că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunțată în condițiile

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor legale invocate, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecății, în funcție de particularitățile speței rezultate din analiza materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Curții de Apel București.

49.

În egală măsură, evaluarea dificultății chestiunii de drept nu poate fi disociată de existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele obligatorii de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanței de trimitere suficiente repere interpretative - inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu - pentru soluționarea cauzelor cu care a fost învestită. Chiar și în ipoteza pronunțării unor soluții de inadmisibilitate, aceste decizii beneficiază, ca orice act jurisdicțional, de efectul obligatoriu atașat considerentelor care sprijină și explicitează soluția inadmisibilității sesizării ( Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, paragraful 39).

50.

Astfel, în considerentele obligatorii cuprinse în paragrafele 82, 86 și 87 ale

Deciziei nr. 58 din 20 aprilie 2026 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în soluționarea unei probleme de drept similare, privind interpretarea dispozițiilor

art. 20^1 alin. 2^1 din Legea nr. 80/1995

și ale

art. 4^1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 , s-a statuat că: „82. Condiția prevăzută de

art. 4^1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005

are următorul conținut: «prezintă, în copie, un contract de credit ipotecar/imobiliar destinat achiziționării unei locuințe sau un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuințe, încheiat în nume propriu sau împreună cu soția/soțul». (…) 86. Interpretarea gramaticală, care presupune operațiunea de lămurire a sensului exact al normei juridice în procesul aplicării sale, implică nu numai utilizarea unor reguli gramaticale, dar și identificarea sensului juridic al termenilor utilizați. Astfel, în interpretarea gramaticală, trebuie determinat sensul noțiunii «contract încheiat în nume propriu», această din urmă sintagmă fiind destinată să facă diferența față de un contract încheiat în numele și/sau pe seama altei persoane. 87. Instanța sesizată este cea care trebuie să stabilească în ce măsură, în situația de fapt a speței, este asigurată realizarea scopului normei, acela de a oferi beneficiul în discuție persoanei care are calitatea cerută de lege, raportat la conținutul și întinderea obligațiilor concrete asumate de aceasta prin contractul încheiat.“

51.

Chiar dacă nu a fost dezlegată o chestiune de drept identică celei ce face obiectul sesizării de față, existența unor dezlegări anterioare are relevanță pentru condiția de admisibilitate a existenței unei chestiuni de drept (a cărei trăsătură definitorie este caracterul său veritabil, potrivit celor deja expuse).

52.

Față de aceste statuări este facil a concluziona că există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanței de trimitere în soluționarea cauzei deduse judecății. Corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin hotărâri prealabile nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante și de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanțele particulare ale cauzei.

53.

Oricum, suplimentar considerentelor desprinse din jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți evidențiată anterior, instanța supremă subliniază că interpretarea unei norme juridice se realizează prin corelarea ei cu alte dispoziții legale și principii generale de drept care sunt contemporane prevederii legale ce se impune a fi interpretată și aplicată într-un litigiu concret, presupunând o abordare gramaticală, logică, sistematică, teleologică și istorică.

54.

Înalta Curte reamintește faptul că scopul procedurii hotărârii prealabile este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu consecința prevenirii sau sistării divergențelor jurisprudențiale în fază incipientă, în cadrul acestui mecanism nefiind posibilă o examinare exhaustivă a tuturor drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

55.

Revine, prin urmare, instanțelor de judecată, în raport cu situațiile de fapt particulare din fiecare litigiu, să stabilească eventuala corespondență dintre aceste drepturi, în raport cu conținutul acestora, cu scopul pentru care au fost prevăzute, în funcție de categoria profesională și de alte elemente de natură a contura natura juridică a acestor drepturi.

56.

Față de cele expuse, Înalta Curte concluzionează că întrebarea adresată de către instanța de trimitere nu relevă o chestiune de drept veritabilă, concluzie dedusă atât din caracterul inform al încheierii de sesizare, cât și din existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de normele invocate de instanța de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluționarea cauzei deduse judecății, astfel încât sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate din

art. 2 alin. (1) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 .

57.

Reținând neconformitatea prezentei sesizări, în temeiul

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , cu referire la

art. 521 din Codul de procedură civilă ,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 11.094/3/2024 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 20^1 alin. 2^1 din Legea nr. 80/1995

privind statutul cadrelor militare și ale

art. 4^1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005

privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării, cu modificările și completările ulterioare, destinația contractelor încheiate de cadrele militare vizează exclusiv achiziționarea unei locuințe sau se poate aplica și în cazul cumpărării unei părți din aceasta împreună cu un alt cumpărător, în cazul particular al prezentei cauze, dacă celălalt cumpărător este persoană cu care cadrul militar încheie ulterior căsătoria?

Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 20^1 alin. 2^1 din Legea nr. 80/1995

și ale

art. 4^1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.867/2005 , au dreptul de a beneficia de compensația pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziționării unei locuințe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinței doar cadrele militare care achiziționează imobilul locuință în integralitatea sa (cota de 1/1) sau și cadrele militare ce devin proprietare asupra respectivei locuințe într-o cotă inferioară celei de 1/1 (de exemplu, în cota de ½), ca urmare a achiziționării imobilului pe cote-părți împreună cu partenerul de viață (concubinaj)?

Obligatorie, potrivit

art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă .

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2026.

Pentru judecător Mariana Constantinescu,

vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data pronunțării deciziei,

eliberat din funcție prin pensionare,

semnează președintele în funcție,

judecător Lia Savonea

Magistrat-asistent,

Raluca Emilia Leote