Decizia nr. 78/2026

Asupra admisibilității sesizării

22.

Pentru a evalua dacă sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată în temeiul dispozițiilor din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a se pronunța o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici judiciare neunitare la nivel național, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care au generat-o, cât și a condițiilor legale care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

23.

Condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, sunt:

–

existența unei cauze aflate în curs de judecată în prima instanță sau în calea de atac;

–

cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ;

–

existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;

–

chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

24.

Analiza condițiilor de admisibilitate se face în temeiul dispozițiilor speciale ale

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , observându-se că

art. 4

din acest act normativ prevede completarea dispozițiilor ordonanței de urgență cu cele ale

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , republicată, cu modificările și completările ulterioare.

25.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , dispozițiile ordonanței de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor

administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal.

26.

Potrivit

art. 1 alin. (3)

din același act normativ, ordonanța de urgență se aplică indiferent de natura și de obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

27.

De asemenea, în

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

s-a prevăzut că dispozițiile

art. 1

și

2

se aplică și proceselor în curs la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

28.

Sesizarea pentru pronunțarea hotărârii prealabile este formulată de un complet de judecată al Tribunalului Buzău - Secția I civilă, instanță învestită cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect pretenții bănești de natură salarială, decurgând din raporturile de serviciu ale reclamantului, cadru militar, cu pârâtul Inspectoratul pentru Situații de Urgență Buzău.

29.

Se confirmă deci că pretențiile deduse judecății în cauza aflată în curs de judecată în prima instanță se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 1

și

3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

30.

Potrivit

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , „Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la

art. 1 , completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“

31.

Verificându-se îndeplinirea cerințelor legale prevăzute prin dispozițiile antereferite ale

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , în raport cu motivarea sesizării, se identifică o serie de neregularități de natură a contura concluzia neîndeplinirii exigențelor procedurale pentru declanșarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare, din mai multe perspective.

32.

Instanța de trimitere arată că legiuitorul delegat ar fi instituit obligația de a sesiza instanța supremă, în vederea pronunțării hotărârii prealabile, fără a fi lăsat la latitudinea titularului sesizării analiza privind dificultatea interpretării chestiunii de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite.

33.

O asemenea interpretare nu poate fi primită. Astfel cum rezultă din dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , subzistă condiția de admisibilitate ca sesizarea să vizeze o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi „lămurită“, deci care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu. În preambulul actului normativ menționat anterior se arată, de altfel, expres, că „măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“.

34.

Trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ținut seama la adoptarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , potrivit principiilor expuse în preambulul acesteia, de configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație si Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională, de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către instanțele judecătorești din țară.

35.

În acest context legislativ, jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate este în continuare de actualitate și după adoptarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare uniforme și unitare și care să elimine diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

36.

Astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme, obiectul procedurii pentru pronunțarea hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă, poate primi înțelesuri și aplicări deopotrivă divergente în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară.

37.

Totodată, în cuprinsul

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , legiuitorul a prevăzut în sarcina titularului sesizării și obligația prealabilă de „verificare“ în sensul unei prime analize a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acesteia.

38.

Prin urmare, din încheierea de sesizare a instanței supreme cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, la fel ca în cazul unei sesizări întemeiate pe dispozițiile

art. 519 din Codul de procedură civilă , potrivit

art. 520

din același cod, cu care dispozițiile ordonanței de urgență se completează, este necesar să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita. Cerința normei impune ca punctul de vedere al instanței să întrevadă explicit și care este pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu.

39.

În procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne și în cazul sesizărilor formulate în temeiul dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024

unul excepțional și subsecvent, putând fi îngăduit doar atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispozițiile legale din care aceasta derivă sau în care este conținută, îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere a ei și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.

40.

Sesizarea reproduce obiectul acțiunii cu care este învestită instanța de trimitere, privind calculul și plata orelor suplimentare efectuate peste timpul normal de lucru ca urmare a constatării aplicării la nivelului angajatorului a unei proceduri administrative nelegale, precum și decelarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

41.

Rezultă neîndoielnic din conținutul încheierii caracterul deficitar al sesizării ce nu cuprinde nicio motivare a îndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la existența chestiunii de drept reale și veritabile, ci se rezumă la o prezentare a conținutului textelor legale invocate și a obiectului cauzei, fără a se argumenta dificultatea interpretării dispozițiilor în legătură cu care este formulată sesizarea, care să fie susceptibilă de o interpretare in abstracto, și nici conturarea riscului unei practici judiciare neunitare.

42.

Considerentele expuse de instanța de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și incidența

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât și acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanței fiind

obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de actul normativ.

43.

În consecință, contrar celor reținute prin încheierea de sesizare,

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de

art. 1

din aceeași ordonanță de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor

art. 519 - 521 din Codul de procedură civilă , cu care ordonanța de urgență se completează.

44.

Natura imperativă a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prin mecanismul prevăzut de

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

trebuie înțeleasă ca obligând instanța care judecă procesul să ceară instanței supreme rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ivite atunci când verifică și constată, în urma propriei analize, că aceasta este una reală și veritabilă. Sunt îndeosebi necesare expunerea elementelor de fapt și de drept relevante ale litigiului, precum și indicarea argumentelor din care rezultă că chestiunea de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esențial, fiind de natură să influențeze în mod direct soluția cauzei pe fond. În lipsa enunțării acestor elemente, sesizarea nu îndeplinește condițiile legii, iar instanța supremă nu se poate substitui instanței de trimitere în ceea ce privește identificarea și enunțarea unei chestiuni de drept punctuale cu privire la care se solicită o dezlegare de principiu, respectiv în ceea ce privește determinarea contextului factual și juridic în raport cu care rezultă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

45.

În cauză, titularul sesizării face trimitere la „o rezolvare de principiu“ fără a demonstra nevoia de a declanșa mecanismul de unificare a practicii judiciare în chestiunea care se susține că necesită interpretare, omițând a semnala complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, astfel că rezultă cu evidență că sesizarea formulată în cauză nu întrunește condiția de admisibilitate de a privi o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare.

46.

Așadar, instanța supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci una de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normei juridice, ci mai degrabă o îndrumare pentru a gestiona soluționarea cauzei, anume un răspuns punctual la întrebarea dacă modalitatea de compensare a orelor suplimentare cu timp liber, stabilită, în ceea ce îl privește pe reclamant, în Procedura PO-56-DF, încalcă sau nu încalcă dreptul la repaus reglementat de

Constituția României

și de

Codul muncii , ale cărui dispoziții instanța de sesizare le-a decelat corect ca fiind incidente în cauză. Instanțele învestite cu soluționarea cauzei sunt pe deplin competente să efectueze o astfel de analiză, fără a fi necesară o dezlegare de principiu din partea Înaltei Curți. Aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară, și nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, această competență neputând fi delegată instanței supreme.

47.

În aceste condiții, sesizarea instanței supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situației factuale specifice reclamantului, nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

48.

Reținând neconformitatea prezentei sesizări, în temeiul

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , cu referire la

art. 521 din Codul de procedură civilă , Înalta Curte va conchide în sensul că mecanismul proactiv al unificării jurisprudențiale prin intermediul hotărârii prealabile nu poate fi declanșat, impunându-se respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Buzău - Secția I civilă în Dosarul nr. 983/114/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Dacă în interpretarea și aplicarea

art. 41

și

art. 53 din Constituția României

privind dreptul fundamental la repaus pot exista prevederi ale unui act administrativ - Procedura PO-56-DF - prin care se stabilește modalitatea de compensare a orelor suplimentare prin timp liber în cele 48 de ore de după tura de 24 de ore, respectiv dacă este permisă suprapunerea acestui repaus de după tură cu timpul de repaus preexistent;

Dacă în interpretarea și aplicarea

art. 41

și

art. 53 din Constituția României

privind dreptul fundamental la concediul anual de odihnă pot exista prevederi ale unui act administrativ - Procedura PO-56-DF - care permit angajatorului să stabilească timpul de odihnă al angajatului fără a îl diminua proporțional cu perioada petrecută în concediul de odihnă.

Obligatorie, potrivit

art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă .

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2026.

Pentru judecător Mariana Constantinescu,

vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data pronunțării hotărârii,

eliberat din funcție prin pensionare,

semnează președintele în funcție,

judecător Lia Savonea

Magistrat-asistent,

Raluca Emilia Leote