Decizia nr. 81/2001

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepție ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 6.431/2000 al Tribunalului Hunedoara.

La apelul nominal se constata lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ridicate, ca fiind inadmisibila, considerând ca în cauza exista autoritate de lucru judecat, întrucât Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate având ca obiect aceleași prevederi, excepție ridicată de același autor.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 15 ianuarie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 6.431/2000, Tribunalul Hunedoara a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepție ridicată de Pompiliu Bota într-un dosar penal în care are calitatea de inculpat recurent, fiind trimis în judecata pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca prevederile art. 239 alin. 1 din Codul penal, privitoare la infracțiunea de ultraj, sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi, precum și prevederilor art. 20 din Constituție, raportate la art. 6 din Declarația Universala a Drepturilor Omului. În motivarea susținerilor sale autorul excepției considera ca dispozițiile art. 239 alin. 1 din Codul penal creează un avantaj pentru funcționarul public, subiect pasiv al infracțiunii de ultraj, în comparatie cu o persoană fizica oarecare. Astfel, arata autorul excepției, aceeași fapta de insulta, dacă este adresată unui funcționar public, constituie infracțiunea de ultraj, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar lipsa funcționarului public de la judecata nu duce la încetarea procesului penal, asa cum se intampla atunci când insulta este adresată unei persoane obișnuite, când, potrivit dispozițiilor art. 284^1 din Codul de procedură penală, lipsa nejustificată a părții vătămate la doua termene consecutive în fața primei instanțe este considerată drept retragere a plângerii prealabile și, în consecința, atrage încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) și a art. 10 lit. h) din Codul de procedură penală. Or, arata autorul excepției, în speta funcționarul public ultragiat nu s-a prezentat la proces și totuși instanța nu a dispus încetarea procesului penal.

Tribunalul Hunedoara, exprimandu-și opinia, considera ca excepția de neconstituționalitate ridicată este vadit nefondata. Dispozițiile art. 284^1 din Codul de procedură penală sunt aplicabile numai în cazul infracțiunilor enumerate în art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, iar nu și în cazul infracțiunii de ultraj prevăzute în art. 239 alin.1 din Codul penal. Acest text de lege se referă într-adevăr și la insulta, calomnie și amenințare, dar în speta inculpatului i se imputa infracțiunea de ultraj, al carei obiect juridic principal îl constituie autoritatea de stat, iar nu demnitatea sau libertatea persoanei. De aceea sesizarea instanței pentru infracțiunea de ultraj se face, potrivit art. 264 din Codul de procedură penală, prin rechizitoriul procurorului, iar nu prin plângerea prealabilă, ca în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. În consecința, apreciază instanța, în speta nu sunt aplicabile dispozițiile art. 284^1 din Codul de procedură penală, privitoare la lipsa părții vătămate, ci dispozițiile art. 291 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit cărora neprezentarea părților legal citate nu împiedica judecarea cauzei.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președintele Camerei Deputaților, în punctul sau de vedere, arata ca dispozițiile art. 239 alin. 1 din Codul penal sunt constituționale și propune respingerea excepției de neconstituționalitate. Tratamentul diferit al infracțiunii de ultraj în raport cu insulta, calomnia sau amenințarea nu constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece este vorba de valori sociale diferite care se cer aparate în mod diferit. Ultrajul este o infracțiune contra autorității, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, și de aceea nu pot fi aplicate dispoziții cum ar fi cele prevăzute la art. 284^1 din Codul de procedură penală, care sunt incidente numai în cazul infracțiunilor la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Nu se poate susține ca dispozițiile art. 239 alin. 1 din Codul penal sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece aceste dispoziții nu creează privilegii sau discriminări și nici nu contravin criteriilor egalității în drepturi, enumerate la art. 4 din Constituție. Se mai arata ca dispozițiile art. 239 alin. 1 din Codul penal nu contravin "dreptului la recunoașterea personalității juridice, consacrat în art. 6 din Declarația Universala a Drepturilor Omului" și deci nu se încalcă art. 20 alin. (1) din Constituție, avându-se în vedere ca scopul urmărit de legiuitor prin incriminarea ultrajului este apărarea autorității de stat. Este menționată totodată Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, prin care Curtea s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepție ridicată de același autor al excepției în fața Judecătoriei Orastie în același proces de ultraj în care el era inculpat. Cu acel prilej Curtea a respins excepția de neconstituționalitate, constatând netemeinicia sa sub toate aspectele invocate de autorul acesteia.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 239 alin. 1 din Codul penal, care au următorul conținut: "Insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implica exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 4 ani."

Examinând excepția, Curtea constata ca autorul acesteia, Pompiliu Bota, a fost trimis în judecata pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută la art. 239 alin. 1 din Codul penal, săvârșită împotriva unui funcționar public. Cauza a făcut obiectul Dosarului nr. 538/1998 al Judecătoriei Orastie, ca instanța de fond. În fața instanței inculpatul a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, privitoare la infracțiunea de ultraj. Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra acestei excepții prin Decizia nr. 26 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999. Cu acel prilej Curtea, respingând excepția, a constatat ca dispozițiile art. 239 alin. 1 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 20 din Constituție, cu referire la art. 19 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, la art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, toate privitoare la libertatea de opinie și de exprimare. S-a mai constatat ca prevederile criticate nu sunt contrare nici dispozițiilor art. 16 din Constituție.

Ulterior soluționării în acest fel a excepției de neconstituționalitate, procesul penal fiind reluat, partea care a ridicat excepția a fost condamnata pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prin Sentinta penală nr. 135/2000 a Judecătoriei Orastie. Împotriva sentinței aceasta parte a declarat apel, iar în fața Tribunalului Hunedoara a ridicat aceeași excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, invocand ca și prima data contrarietatea acestui text cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și cu prevederile art. 20 din Constituție, cu referire de data aceasta la prevederile art. 6 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, care stabilesc dreptul omului de a i se recunoaște personalitatea sa juridică oriunde s-ar afla. Ca argument suplimentar autorul excepției a invocat textul art. 284^1 din Codul de procedură penală privind lipsa nejustificată a părții vătămate, text care în mod vadit nu are legătură cu cauza.

În aceste condiții Curtea observa ca Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 23 februarie 1999, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, are autoritate de lucru judecat, obiectul, cauza și părțile fiind aceleași atât în cadrul excepției anterioare, cat și al excepției ce face obiectul prezentei decizii. Astfel, ținând seama de prevederile art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și de cele ale

art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora deciziile definitive ale Curții Constituționale sunt obligatorii, partea care a invocat excepția nu o mai poate reitera, întrucât prima hotărâre intră în puterea lucrului judecat și în consecința excepția este inadmisibila.

Autorul excepției cunoștea conținutul deciziei Curții Constituționale, care este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, și, de altfel, este depusa la dosarul instanței de judecată, dar cu rea-credința a ridicat din nou aceeași excepție cu scopul evident de a obține suspendarea judecării cauzei. Reaua-credința a celui care a ridicat excepția rezultă și din invocarea aleatorie a unor texte din Constituție și din Declarația Universala a Drepturilor Omului sau a dispozițiilor art. 284 1 din Codul de procedură penală, care nu au nici o relevanta în cauza. Asa fiind, Curtea constata ca în cauza sunt incidente dispozițiile

art. 51 din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora "Când Curtea Constituțională constata ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și ca a fost ridicată cu rea-credința pentru a întârzia rezolvarea procesului, ea poate sanctiona partea care a invocat excepția cu o amenda de 10.000 - 100.000 lei".

În consecința se va dispune amendarea autorului excepției.

În sfârșit, Curtea constata, de asemenea, ca instanța de judecată trebuia sa respingă ea însăși cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca fiind inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 239 alin. 1 din Codul penal, excepție ridicată de Pompiliu Bota în Dosarul nr. 6.431/2000 al Tribunalului Hunedoara.

2. Aplica autorului excepției de neconstituționalitate o amenda de 100.000 lei în baza dispozițiilor

art. 51 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 martie 2001.