Decizia nr. 200/2001

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Ioan Vida - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 79 și 80 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă, excepție ridicată de Ilie Mircea Rai în Dosarul nr. 3.082/2000 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Autorul excepției solicita amânarea cauzei pentru a se solicita din nou punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului, care nu au fost comunicate Curții Constituționale. De asemenea, considera ca este necesar să se solicite și alte documente, și anume: raportul Comisiei pentru munca și protecție socială, al Comisiei pentru drepturile omului, al comisiei juridice, al Comisiei de disciplina și imunități, avizul Comisiei pentru drepturile omului, raportul de mediere al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului. Considera ca aceste documente sunt importante pentru soluționarea excepției, întrucât atesta derularea procedurii de adoptare a

Legii nr. 168/1999 . Mai arata ca raportul judecătorului-raportor nu se referă la motivarea excepției de neconstituționalitate, deoarece când o lege este nulă președintele tarii nu poate emite decret de promulgare înainte de a fi semnată legea de către președintele Senatului. Totodată se cere amânarea cauzei și pentru a se solicita punctul de vedere al noului Guvern.

Reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea cererii de amânare a cauzei, formulată de autorul excepției, precizând ca este al doilea termen la care autorul excepției solicita amânarea, după ce a obținut un termen pentru lipsa de apărare, iar potrivit art. 54 din Constituție drepturile și libertățile trebuie exercitate cu buna-credința. Se mai arata ca în realitate se incearca tergiversarea soluționării cauzei.

Curtea, deliberând asupra cererii de amânare a cauzei, formulată de autorul excepției, constata ca au fost respectate cerințele art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, și, în consecința, respinge cererea de amânare, acordând cuvântul pe fondul cauzei.

Autorul excepției solicita admiterea excepției, sustinand ca

Legea nr. 168/1999

este în întregul său neconstitutionala, și îndeosebi capitolul III al acesteia, deoarece nu s-a respectat procedura de adoptare a legii.

Se susține, de asemenea, ca legea criticata este neconstitutionala, deoarece

Legea nr. 168/1999

a fost semnată de Președintele României înainte de a fi semnată de președinții celor două Camere ale Parlamentului. Se mai susține ca dispozițiile legii criticate au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, iar nu anterior acestei date. Prin urmare, legea menționată nu poate fi aplicată litigiului care datează din anul 1996. De aceea dispozițiile art. 79 și 80 din lege, care se referă și la aceste litigii anterioare adoptării legii, sunt neconstituționale. Se considera ca legile trebuie să fie concordante, fără discriminări (de exemplu, dreptul la munca și dreptul la pensie). Considera că nu se poate judeca în termenul de 10 zile, prevăzut de

Legea nr. 168/1999 , o acțiune având 12 capete de cerere. Pe de altă parte, legea are lacune grave, deoarece nu se prevede și soluționarea drepturilor nepatrimoniale. Precizează ca a mai invocat și neconstituționalitatea altor texte de lege, în raport cu prevederile art. 15 alin. (2) și ale art. 21 din Constituție, texte care contravin și prevederilor art. 1 din Codul civil.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, precizând ca art. 144 din Constituție, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992 nu prevăd printre atribuțiile Curții Constituționale și pe aceea de a verifica procedura de adoptare a legii. Se considera ca susținerile autorului excepției privind neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate sunt neintemeiate, deoarece sunt respectate atât prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, referitoare la neretroactivitatea legii civile, cat și cele ale art. 21 din Constituție, privind accesul liber la justiție. Se precizează ca, asa cum s-a statuat de Curtea Constituțională prin numeroase decizii, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești, ci accesul la o cale efectivă de atac, în speta la calea de atac a recursului. Se mai arata ca autorul excepției a exercitat deja și calea de atac a apelului, cauza aflându-se actualmente în recurs.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 8 iunie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 3.082/2000, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 79 și 80 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă, excepție ridicată de Ilie Mircea Rai.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esenta, ca

Legea nr. 168/1999

a fost promulgată prin Decretul nr. 361 la data de 11 noiembrie 1999, înainte de data semnării sale de către președintele Senatului (12 noiembrie 1999), ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 77 din Constituție. Se mai considera ca

art. 79 din Legea nr. 168/1999

este contrar art. 21 din Constituție, deoarece prevede că "Hotărârile instanței de fond sunt definitive", eliminand sau limitand căile ordinare de atac care, potrivit Codului de procedura civilă, sunt apelul și recursul. Se mai susține ca în acest mod același text de lege anulează și dreptul la munca garantat de art. 38 din Constituție și încalcă, de asemenea, și prevederile art. 51 din Legea fundamentală, potrivit cărora respectarea Constituției, a supremației acesteia și a legilor este obligatorie. Se invoca și tratarea discriminatorie a dreptului la munca, ca drept fundamental față de alte drepturi. Autorul excepției considera ca termenul de 10 zile prevăzut la art. 80 pentru declararea recursului este "nestiintific și nelegal, fiindca acest regim se poate aplica numai în cazul declarării stării de război, conform prevederii art. 92 și art. 93 din Constituție" și reprezintă "un regim discriminatoriu față de tratarea celorlalte drepturi care se judeca după regulile Codului de procedura civilă".

Exprimandu-și opinia asupra excepției, instanța de judecată considera ca aceasta este neîntemeiată, întrucât textele de lege criticate nu încalcă prevederile constituționale ale art. 21, 38 și 51, invocate de autorul excepției, ci asigura condiții pentru "soluționarea cu celeritate a litigiilor de dreptul muncii".

În conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, considerând ca dispozițiile

art. 79 și 80 din Legea nr. 168/1999

nu încalcă prevederile art. 21, 38 și 51 din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 79 și 80 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999), dispoziții care se referă la caracterul definitiv al hotărârilor instanței de fond, la termenul de redactare și comunicare a acestor hotărâri părților din proces (15 zile), precum și la termenul de 10 zile de la comunicare, termen în care părțile pot declara recurs. Deși autorul excepției a criticat pentru neconstituționalitate și alte articole din aceeași lege, prin încheierea de sesizare (rămasă definitivă prin nerecurare), Curtea Constituțională a fost investită numai cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 și 80 din legea menționată. Prin urmare, obiectul excepției îl constituie numai aceste dispoziții, iar nu și celelalte texte de lege cuprinse în cererea prin care autorul a ridicat excepția. În susținerea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia a invocat încălcarea prevederilor constituționale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiție, ale art. 38, referitoare la munca și protecția socială a muncii, și ale art. 51, referitoare la respectarea Constituției și a legilor.

De asemenea, autorul excepției a considerat ca textele de lege criticate contravin și prevederilor Codului de procedura civilă, referitoare la căile ordinare de atac (apelul și recursul).

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". Prin urmare, stabilirea căilor de atac, a termenelor de comunicare a hotărârilor, a termenelor de exercitare a căilor de atac și a altor reguli procedurale constituie domenii care aparțin legiuitorului, fiind de nivelul legii, iar nu de nivel constituțional. Curtea constata ca prevederile art. 21 din Constituție nu sunt incalcate, deoarece în cauza accesul liber la justiție este asigurat prin posibilitatea părților de a se adresa instanței de judecată și de a declara recurs împotriva hotărârii instanței de fond, exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime nefiind îngrădită prin stabilirea unei singure cai de atac (recursul). Nici un text constituțional nu prevede obligativitatea existenței a doua cai ordinare de atac. De altfel, Curtea Constituțională a stabilit în jurisprudenta sa ca "accesul liber la justiție nu presupune, în toate cazurile, accesul la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Suprema de Justiție - și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești, în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite" (de exemplu, Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994).

Curtea constata, de asemenea, ca textele de lege criticate nu ingradesc nici dreptul la munca, garantat de alin. (1) al art. 38 din Constituție, deoarece nu limitează libertatea alegerii profesiei ori a alegerii locului de muncă.

Din aceeași perspectiva Curtea constata ca dispozițiile

art. 79 și 80 din Legea nr. 168/1999

nu încalcă nici prevederile art. 51 din Constituție, referitoare la îndatorirea fundamentală a respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, întrucât dispozițiile legale criticate nu contravin Constituției. Pe de altă parte, Parlamentul, ca unica autoritate legiuitoare, poate modifica sau abroga legile în vigoare, cu condiția respectării prevederilor Legii fundamentale.

Referitor la critica de neconstituționalitate a

Legii nr. 168/1999

în raport cu prevederile art. 77 din Constituție, Curtea constata ca și aceasta este neîntemeiată, deoarece autorul excepției ignora data adoptării legii (în Senat la 13 mai 1999, în Camera Deputaților la 14 septembrie 1999, iar a raportului de mediere la 19 octombrie 1999 de Camera Deputaților) confundand data semnării legii (12 noiembrie 1999) cu data adoptării acesteia în Parlament. Promulgarea

Legii nr. 168/1999 , adoptată în Parlament la datele menționate, prin

Decretul nr. 361 din 11 noiembrie 1999

de către Președintele României, este în mod evident ulterioară, iar nu anterioară adoptării legii. În realitate autorul excepției confunda data semnării legii cu data adoptării acesteia.

În sfârșit, textele de lege criticate au mai format obiectul controlului de constituționalitate al Curții, constatandu-se ca sunt conforme prevederilor Constituției (de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, Decizia Curții Constituționale nr. 34 din 6 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 18 aprilie 2001).

Curtea retine ca atât soluțiile, cat și considerentele cuprinse în deciziile menționate își mențin valabilitatea și în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 79 și 80 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă, excepție ridicată de Ilie Mircea Rai în Dosarul nr. 3.082/2000 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 26 iunie 2001.